Teleleu cu bursa Superscrieri

Stăm în curtea prietenului nostru Andu Novac, la Letca Nouă, și încercăm să scăpăm de purici. Ne-am integrat atât de bine într-o comunitate defavorizată din județul Iași, încât, de două săptămâni, suntem plini de pete mici, roșii și dese. Avem bube și vânătăi de la scărpinat. Toate hainele noastre sunt întinse la soare, Cosmin aspiră salteaua, iar autorulota miroase puternic a chimicale. Eu scutur, bag la mașină și întind haine la uscat de două zile.

De pe prispă, tolăniți la umbră, ne privesc apatici cei cinci căței și cele cinci pisici adoptate de prietenul nostru Andu. O cățea se ridică și se scutură lângă cearșafurile atârnate între stâlpii casei. Un motan flocos mușcă nervos dușmanii invizibili din blănița lui.

E zadarnic. Nu vom scăpa niciodată de călăii mici care ne torturează în fiecare noapte. În cel mai fericit caz, o să facem un schimb de purici cu pisicile și cățeii lui Andu. Mai înghit un Claritine și mă mai dau cu un strat de Fenistil, dar nimic nu pare să ajute. Suntem sfârșiți, am fost învinși de niște făpturi minuscule, care fac acrobații între tricourile, șosetele și blugii noștri.

În acest moment dramatic sună telefonul. Zenaida ne anunță că suntem una dintre cele trei echipe câștigătoare la Bursele Superscrieri/Avon pe tema violența domestică. În câteva zile, așadar, trebuie să mergem la București, la o gală la care sunt invitate femei de afaceri, vedete și, în general, lume bună. Să mai turnăm încă un strat de chimicale în mașină, poate scăpăm de purici până atunci.

Dormim în parcarea de la Biblioteca Națională din București. E destul de zgomotos, dar e aproape de locul unde se întâmplă evenimentul. Încă ne mănâncă pielea și plănuim să ne așezăm cât mai aproape de Andreea Marin (nu ne iese însă: apare și dispare fulgerător). Plecăm fericiți, cu diplomele-n brațe; sperăm că nu am lăsat victime în urma noastră.

Proiectul cu care am aplicat la bursă a plecat de la o idee relativ simplă: Cei mai mulţi dintre bărbaţii închişi pentru că şi-au ucis partenera nu au antecedente penale şi nu fac parte din comunităţi defavorizate. Am întâlnit în penitenciare oameni obişnuiţi, care şi-au lovit ani în şir iubita sau soţia (de multe ori mama copiilor lor) şi care nu şi-au imaginat că un conflict „banal“ poate duce la o situaţie extremă. Ne-am propus, așadar, să urmărim povestea unui astfel de bărbat: să reluăm firul relaţiei sale şi să documentăm mediul în care deținutul s-a născut și a trăit.

Am cerut aprobări pentru două penitenciare (unde cunoșteam din vizitele anterioare oameni amabili și dispuși să ne ajute) – Baia Mare și Aiud. La penitenciarul de maximă siguranță Aiud mai mulți deținuți au fost de acord să stea de vorbă cu noi.

Dormim în Alba Iulia, în fața casei lui Iulian, ofițer la Penitenciarul Aiud (Cosmin s-a împrietenit cu el de când lucra la albumul foto Bumbata). De la Alba Iulia până la Aiud se fac cam 15-20 de minute cu mașina.

În prima zi vorbim cu Gheorghe, 47 de ani, care și-a ucis soția în timpul unei certe, în Austria, unde plecaseră să strângă bani ca să-și construiască o viață mai bună. Bărbatul a crescut în Hunedoara, într-o familie de croitori înstăriți. Când părinții se certau, Gheorghe și frații lui îl auzeau pe tată când o lovea pe mamă, iar uneori și ei luau bătaie dacă făceau prostii.

Gheorghe e un bărbat cu păr lung și înfățișarea tinerească: e îmbrăcat în blugi decolorați, un tricou alb și poartă cercel în ureche. Nu înțelege cum de a ajuns aici. O mai lovise pe soția lui, dar nu se gândea că ea o să moară din asta, iar el o să fie închis. Viața lui pare oprită în loc, nu mai are nici un plan de viitor, doar o tristețe sumbră, care se simte în fiecare gest al lui. Când ne despărțim, ne face cadou două iconițe de hârtie, parcă recunoscător că i-am ascultat povestea. Ne hotărâm să mergem la Hunedoara ca să-i căutăm familia și prietenii lui Gheorghe.

În ziua următoare facem încă două interviuri: Dan, 41 de ani, care a strangulat-o pe iubita lui cu cablul de la tastatură în timpul unei neînțelegeri provocate de gelozie, și Iacob, un bărbat tot de 41 ani, din Rășinari. Deși mic de înălțime, Iacob are un corp robust, cu brațe musculoase și pumni mari, de om obișnuit cu munca. Pare un bărbat cumsecade, cu chelie și o mustață cam rărită, care de obicei trece neobservat.

Iacob vorbește mai bine de două ore și jumătate. Când îi punem o întrebare se oprește derutat, apoi reia povestea din punctul în care a lăsat-o, fără să răspundă. Povestește cu zeci de detalii despre Mimi, femeia pe care a ucis-o și pe care spune c-a iubit-o „cu o dragoste infinită“. Își amintește tot: zilele, orele, unde se duceau și de unde veneau, în ce erau îmbrăcați, despre ce au discutat. Vorbește ca în transă, cu vocea gâtuită uneori de furie, alteori de durere. Când se oprește, eu, Cosmin și Ioana Reuț, psihologul penitenciarului, suntem epuizați.

Pe drum, hotărâm că Iacob nu e un caz relevant pentru proiectul nostru: e povestea unui bărbat care a comis o crimă pasională, dar nu un caz de violență domestică. Însă când ajungem acasă, la mașină, Google ne contrazice: „Din cauza geloziei maladive manifestate de inculpat și a ieșirilor sale violente, în repetate rânduri, concubina acestuia a fost nevoită să părăsească locuința comună și să revină, împreună cu minorul, în casa părintească din Rășinari, județul Sibiu, relația de conviețuire fiind reluată numai la insistențele inculpatului“, se arată în Rechizitoriul lui Iacob de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu.

Știm că deținuții pot minți și, din cauza asta, confruntăm mereu declarațiile lor cu ce scrie în dosar. Ei deformează realitatea pentru că nu pot trăi cu ce-au făcut, pentru că le e teamă că o să-i judecăm sau pentru că viața lor a fost așa de urâtă încât vor să-și inventeze alt trecut.

Dar Iacob ne-a manipulat atât de tare încât aproape că-i plângeam pe umăr. Nu ne vine să credem: citim în presa locală că familia femeii ucise a declarat că Iacob a fost mereu violent și gelos. Ne hotărâm să mergem întâi la Rășinari și să aflăm mai multe despre acest caz.

În ultima zi la Aiud vorbim cu Vasile, 74 de ani: în timpul unei certe, bărbatul și-a împins soția cu care era căsătorit de 50 de ani (și pe care o mai lovise în alte dăți), iar ea s-a lovit la cap și a murit. Vasile hohotește, iar lacrimile i se amestecă cu picăturile de sânge care cad pe masă. S-a tăiat când se bărbierea și se aranja pentru interviu. Cămașa lui cea bună e pătată cu sânge. Îi dăm șervețele, iar Ioana Reuț, psihologul, îl duce la baie să spele pe față.

Cei patru bărbați închiși la Aiud pentru că și-au omorât partenerele sunt doar cei care au acceptat să stea de vorbă cu noi. Sunt însă mulți alții care au fost condamnați pentru fapte asemănătoare, dar Administrația Națională a Penitenciarelor din România nu are o astfel de statistică: se știe doar câte persoane sunt închise pentru infracțiunea de omor, nu contextul în care aceasta a avut loc.

Am încercat să aflăm de la altă instituție această informație, însă Ministerul Justiției ne-a răspuns că: „rapoartele și datele (…) referitoare la situația persoanelor condamnate nu conțin informații privind sexul victimelor infracțiunilor pentru care au intervenit condamnările“.

Datele de la Poliția Română arată că în 2013 s-au înregistrat aproape 5.000 de cazuri de violență în familie, dintre care 115 au fost crime și 73, tentative de omor. Aceste cifre reprezintă însă acte de violență între rude și nu se știe câte au fost abuzuri între partenerii de cuplu.

De la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale am primit un răspuns derutant: în 2013 au fost 15.358 de victime ale violenței domestice, dintre care 1.993 au fost femei. Dacă dintr-un total de 15.358 de victime ale violenței domestice, doar 1.993 sunt femei, cine sunt ceilalți? Copii? Bătrâni? Bărbați?

Sunăm la Minister, care ne trimite la Departamentul pentru Egalitate de Șanse. Reușim să vorbim cu Andreea Molocea și ne lămurim: nu există cifre, secțiile de poliție, adăposturile și spitalele nu raportează corect cazurile și abia acum se lucrează la o statistică la nivel național.

Prietenul nostru Gicu Șerban locuiește la marginea Sibiului, într-un complex rezidențial din Pădurea Dumbrava. Parcăm și dormim câteva zile lângă blocul lui – nu știm cum vor reacționa localnicii din Rășinari, cum o să-i abordăm, cum o să-i convingem pe cei din familia lui Iacob să discute cu noi, ce o să spunem când vom bate la ușa familiei femeii ucise. E mai înțelept să nu campăm încă în comunitate și să testăm înainte terenul.

Dormim chiar lângă pădure, iar familiile din cartier vin pe rând, ca la circ, cu copii și căței, să ne vadă mașina-casă și să se mire de noi, care locuim de atâtea luni în mașină. Încă avem purici – se pare că nu reușim să scăpăm de ei decât o săptămână sau două, apoi apar din nou. Pesemne că otrava de supermarket nu le ucide ouăle. Oare i-am dat purici și lui Gicu, în casa căruia ne-am spălat și uscat hainele? Și cum să-l întrebăm: „Dragă Gicu, iartă-ne, dar ai luat cumva purici de la noi?“.

A doua zi, Gicu ne prepară niște cafele memorabile și ne împrumută mașina lui ca să mergem la Rășinari. La Primărie nu avem succes: e luna iulie și mai toți sunt în concediu. Avem nevoie de cineva care să ne introducă în comunitate și să ne pună în legătură cu oamenii. Aflăm că Marina Bogdan, care are un ONG și se ocupă de tot felul de probleme sociale, ne-ar putea ajuta. După o jumătate de oră, Marina ne pune în legătură cu asistentul social, care ne pune în legătură cu alți oameni din sat, care ne pun în legătură cu alții.

Primii oameni cu care discutăm sunt mama și sora lui Mimi, femeia ucisă de Iacob. Amândouă femeile sunt cenușii, iar mama fetei, Maria, are cearcăne vinete și nu se oprește din plâns: „Nu e durere mai mare decât să-ți moară copilul tău“. Elena, sora lui Mimi, îi scoate din încăpere pe fiica ei de cinci ani și pe băiatul de șapte ani al lui Mimi și al lui Iacob (care acum e crescut de bunică). „Dar eu nu mă supăr dacă vorbiți despre mami“, spune David, un băiat slăbuț, cu urechi de elf, care se lasă convins cu greu să mergă în cealaltă cameră.

Lui Cosmin îi tremură mâna în timp ce fixează aparatul pe trepied, iar eu amuțesc. Nu știu cu ce întrebare să încep interviul. Însă femeile simt nevoia să-și verse necazul și povestesc cu năduf despre relația lui Mimi cu Iacob, despre bătăi și despre luna în care bărbatul a hărțuit întreaga familie după ce Mimi l-a părăsit.

La întoarcere nu vorbim prea mult între noi. Când ajungem acasă desfacem o sticlă de vin roșu, apoi ne culcăm devreme.

A doua zi îl cunoaștem pe Nicolae, fratele lui Iacob, un gospodar de treabă, care ne răspunde cinstit la toate întrebările. Fratele lui a mai fost căsătorit de două ori înainte să trăiască în concubinaj cu Mimi, iar lui, un familist convins, nu i-a plăcut asta. Nicolae, la fel ca părinții și bunicii lor, se ocupă cu creșterea oilor: el și Iacob au moștenit de la părinți o microfermă la Podu’ Sevișului, iar Nicolae și familia lui merg în fiecare zi acolo ca să muncească la animale. „Putem veni și noi?“ „Sigur că da.“ „Putem intra cu mașina?“ „Da’ cum nu!“

La Podu’ Sevișului, acolo unde familia lui Mimi spune că Iacob o bătea pe iubita lui, se ajunge pe un drum nămolos de câțiva kilometri, printre parcele cultivate și pajiști pe care pasc vite. Volkswagenul lui Gicu alunecă și pare că din clipă în clipă o să rămânem împotmoliți. Închidem ferestrele: sare nămol până sus, pe parbrizul mașinii. Cosmin e îngrozit că îi stricăm mașina lui Gicu, eu, că ne răsturnăm. Nu putem întoarce mașina, așa că mergem înainte.

Pe terenul familie au rămas staulele din lemn construite de bunici, care au fost renovate de nepoți. Ne jucăm cu un vițel de o zi, Cosmin face câteva fotografii, apoi plecăm. Nicolae ne arată un drum mai bun, dar ne spune ca, înainte de intra pe asfalt, să facem dreapta, nu stânga. Mai avem 30 de metri până la asfalt, iar Cosmin face stânga. Suntem în nămol până la jumătatea roților.

Îl sunăm pe Nicolae și îi spunem cât suntem de proști. Bărbatul vine să ne scoată cu tractorul. Astăzi nu mai lucrăm nimic, mergem direct la o spălătorie auto și îi dăm lui Gicu cheile înapoi cu un „Mulțumim frumos“ vinovat. Gicu va afla de această întâmplare atunci când va citi acest articol. Iartă-ne și pentru purici, Gicule!

Campăm în Rășinari, pe malul râului, și rămânem o săptămână lângă o cascadă de vreun metru, care face un zgomot puternic. Vuietul apei e liniștitor și acoperă orice sunet de mașină sau de căruță, așa că noaptea dormim tun. Mâncăm brânză de Rășinari, cumpărată de la oamenii din sat, și roșii proaspete. Nu putem găti în mașină pentru că e prea cald, iar dacă scoatem aragazul exterior și facem un grătar pe alee, vizavi de dispensar, s-ar putea să nu trecem neobservați. Nu am scăpat încă de purici, dar cumpărăm otravă de la farmacia din sat.

Batem la porțile înalte din Rășinari, suntem trimiși din om în om, uneori suntem invitați înăuntru, alteori, refuzați. Discutăm cu vecini, prieteni, rude, și încercăm să înțelegem de ce un sat întreg nu a făcut nimic, deși toată lumea știa (și bârfea) că Iacob o bate pe Mimi.

Mai mult decât atât, toți sătenii din Rășinari știu că Iacob le-a bătut și pe celelalte două neveste ale sale, că le amenința cu cuțitul și le ținea închise în pivniță. Însă nimeni n-a chemat Poliția și n-a sfătuit-o pe Mimi să depună plângere. Nici măcar atunci când Iacob umbla beat prin sat și amenința că o ucide pe fosta lui iubită nimeni n-a făcut nimic.

Preoții de la cele patru biserici din sat sunt reticenți. Reușim să luăm legătura cu preotul care a înmormântat-o pe Mimi, însă acesta ne zice: „Familia victimei mi-a interzis să vorbesc cu dumneavostră“. Îi spunem că familia nu are nimic împotrivă, tocmai venim de la ei. Tot nu se poate: „Trebuie să mă pregătesc pentru interviu“. Și, mai spune el, e nevoie de binecuvântarea arhiereului. A doua zi sunăm la Arhiepiscopia Sibiului unde aflăm că nu trebuie să facem o solicitare de presă, ci să cerem o binecuvântare.

Cât timp așteptăm aprobări de la Arhiepiscopie și de la Inspectoratul de Poliție Sibiu – ca să-i putem lua interviu polițistului din sat – mergem până la Păltiniș și încărcăm mașina cu apă de la un izvor. Înnoptăm două zile pe o coamă de munte, printre turme de oi. Cosmin face bruschete (s-a specializat de când ne-am mutat în mașină): pâine prăjită pe grătar, apoi unsă cu usturoi și ulei de măsline. Merge perfect cu brânza de oaie din Rășinari.

Ca să descurcăm ițele unei povești complicate am discutat cu 22 de oameni din Rășinari: asistentul social, familia lui Iacob, familia victimei, vecinii, profesorii, medicul, polițistul, preotul, cele două foste soții ale bărbatului, foștii colegi de școală sau simple cunoștințe. Dintre aceștia, jumătate au fost citați în material.

La Craiova, în curtea părinților mei, lucrăm la primul draft al textului și la prima selecție de fotografii. Dormim tot în autorulotă, dar mâncăm ce ne gătește tata. Eu ascult aproape 62 de ore de interviuri audio, iar Cosmin editează și montează 1.000 de fotografii și patru ore de înregistrări video. Durează două săptămâni să ascultăm toate interviurile. Reușim să scăpăm definitiv și de purici: scoatem din nou totul din mașină și dăm cu otrava cumpărată de la Rășinari.

După ce trimitem primul draft la Esquire, mergem lângă Oarba de Mureș și dormim câteva zile în Cimitirul Eroilor Români din Al Doilea Război Mondial. Am descoperit satul întâmplător, căutând un loc bun de dormit, și ne-am simțit bine aici, așa că ne-am mai întors de câteva ori ca să facem muncă de birou.

Luăm prânzul în cimitir, la umbra copacilor, iar câțiva turiști rătăciți se uită mai mult la noi decât la monumente. Cimitirul e construit pe un deal, iar din mașină vedem coamele dealurilor dimprejur și râul Mureș. Dimineața ne trezesc mugetele vacilor care pasc printre sculpturile ridicate în memoria militarilor. E umbră deasă, de brazi, perfectă pentru un somn după-amiaza.

Călin se întoarce cu coasa de la muncă și zăbovește jumătate de oră la umbră, lângă Cosmin. Îl întreabă dacă suntem căsătoriți sau trăim în concubinaj.
— În concubinaj, răspunde Cosmin năuc.
— Nu vrei tu sau nu vrea ea?
— Nu vrea niciunul.
— În viață, să știi de la mine, trebuie să faci copii. Să faci o casă. Să lași ceva în urma ta.
După întâmplarea asta, am cerut apă de la preotul din sat.

La final calculăm cu câți oameni am discutat pentru acest material: cinci oficialități ca să facem rost de statistici, șase reprezentați ai ANP și patru deținuți, 22 de oameni din comunitatea Rășinari și încă trei specialiști (Alin Leș, psiholog expert criminolog, antropologul Vintilă Mihăilescu și Aurelian Bocan, purtător de cuvânt la Poliția Capitalei). În total: 40 de persoane.

Textul și fotografiile au apărut în Esquire toamnă 2014 și, în curând, vom publica o variantă mai amplă, multimedia, pe Teleleu.eu, în cadrul proiectului Cicatrice.

Acest material a fost realizat în cadrul proiectului Bursele Superscrieri/Avon, pe tema violenţa domestică, sub egida Premiilor Superscrieri, non­ficţiuni care schimbă lumea. Competiţia anuală Premiile Superscrieri este o iniţiativă a Fundaţiei Friends For Friends care promovează jurnalismul narativ şi scrierea creativă în România. 

Am plecat Teleleu ca să povestim România de astăzi prin imagini şi cuvinte. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată avem nevoie de susținerea ta. Abonează-te la vederi sau cumpără printuri în ediție limitată.