călătorie·portrete

Vacanță cu mama

În anul în care împlinim șase ani de când trăim în mașină, ne-am dus mamele pe rând într-o vacanță cu autorulota.

Mama și-a redus bagajul până când toate lucrurile i-au încăput în cele două rafturi pe care i le-am alocat în autorulotă. Cred că a avut îndoieli până în dimineața în care am pornit la drum – o să încapă împreună cu noi în spațiul mic din mașină? O să poată dormi? Cum o să-și facă duș cu 10 litri de apă?

Ideea de a ne plimba mamele prin țară ne-a venit anul trecut, când am schimbat vechea noastră autorulotă cumpărată second-hand cu una nouă, puțin mai confortabilă și cu un metru mai lungă. Am comandat și al treilea pat, o mini-canapea rabatabilă care se așază între scaunul șoferului și banchetă, în care să poată dormi Matei, băiatul lui Cosmin, când vine cu noi.

Nu știam însă că e un pat pentru copii și că, dacă ai mai mult de 1,60 metri, vei dormi cu picioarele pe volan. Și nici nu le-am zis mamelor când ne-am dat seama – doar nu voiam să le dăm motive să se răzgândească.

Acum cinci ani și 10 luni, când le-am anunțat că ne mutăm într-o autorulotă ca să lucrăm la proiectele noastre documentare, niciuna dintre mame nu s-a bucurat. Era noiembrie, venise frigul și mama lui Cosmin își imagina că o să ne găsească cineva înghețați în mașină. Mama mi-a zis în repetate rânduri „Doamne, fetițo, voi aveți minte?“ și mă întreabă și azi dacă s-a terminat „proiectul“.

S-au împăcat încet cu ideea, iar stilul nostru de viață a devenit aproape firesc pentru ele. Un vecin le-a spus că a citit un articol despre noi, apoi un prieten de familie ne-a lăudat, altcineva ne-a văzut la TV, au apărut filmul și cartea și, cumva, și-au dat seama că nu suntem niște hipioți care trăim în mizerie și medităm în pădure. Aproape că ne-au luat în serios și acum ne întreabă mai rar când ne oprim, deși mama lui Cosmin oftează din când în când: „Nu vă lipsește o căsucă?“.

Ambele mame sunt născute în 1946 și mi-e greu să-mi imaginez cum e pentru ele să aibă niște copii ca noi. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am vrut să le luăm pe fiecare câte două săptămâni într-o vacanță cu autorulota: să ne cunoaștem mai bine unii pe alții și să le arătăm cum e viața pe drum.

Prima a fost mama lui Cosmin – mama Maria –, care a vrut să fugă de căldură, așa că am dus-o câteva nopți pe Transalpina. După ce am coborât de pe munte, a mâncat o tocăniță de berbec la ceaun în curtea unei familii de romi lăutari din Bălești, județul Gorj, apoi am luat o groapă zdravană în apropiere de Drobeta-Turnu Severin și ni s-a oprit motorul la 11 noaptea.

Mama Maria e tot timpul îngrijorată, așa că e genul de mamă căreia nu-i spui decât lucrurile bune. Doar că de data asta era cu noi, în mașină, și ne privea palidă cum căutăm butonul de fuel cut-off, care se activase din cauza impactului. L-am găsit după vreo oră de bâjbâială, citit manualul mașinii, căutat pe net, vorbit la telefon și scris pe Facebook, dar emoțiile au fost cât pentru o lună.

Probabil că ne-a iertat la Gărâna, unde a fost pentru prima oară în viața ei la un concert de jazz și unde l-a văzut pe Jan Garbarek, i-a cunoscut pe o parte dintre prietenii noștri, a prins-o ploaia și a băut vin roșu din pahar de plastic în timp ce stătea sub o streașină, înfofolită în pătură.

Mama Maria poartă cu ea toate fricile pe care i le-a inoculat comunismul – să nu ieși în evidență, să eviți conflictele cu orice preț, să te supui normelor, să ai grijă, să nu cumva să superi, să nu pui poze pe Facebook cu băutură să nu creadă lumea că ești bețiv, „să nu-mi faci poze în pijama“, „să nu se vadă șorțul ăsta urât“ –, iar asta îl enervează pe Cosmin, care bombăne și o cicălește mereu.

De când trăim în mașină, ne-am construit o rutină – pentru noi, toate utilitățile pe care cineva le are acasă fără să se gândească la ele, vin cu efort. Când golim veceul, Cosmin își pune mănușile de cauciuc și face treaba de vidanjor, iar eu spăl vasul cu Domestos. Când vedem pe cineva care-și udă grădina cu furtunul, oprim și cerem apă. Când lucrăm amândoi la calculatoare și panourile solare nu fac față, pornim generatorul. Când ne facem cumpărăturile la supermarket, luăm doar strictul necesar pentru că frigiderul e mic și spațiul de depozitare limitat. Urmărim constant panoul electric ca să vedem dacă se descarcă cele două baterii (una a motorului și alta a zonei de locuit) și dacă se termină apa.

Mamele s-au adaptat la rutina noastră și au învățat repede ce au de făcut. Nu le-am lăsat să spele vasele pentru că nu aveam încredere că vor consuma la fel de puțină apă ca noi, dar au copt vinete și ardei, au tocat legumele pentru ciorbă, au strâns masa și au fost ordonate, pentru că nu-ți permiți să fii împrăștiat atunci când trăiești într-o mașină și nici nu vrei să cadă sau să se spargă ceva la mers.

În fiecare zi, am montat și am demontat patul pentru mame. Am stabilit ordinea în care se merge la baie dimineața: mama, Cosmin, eu. Am mâncat omletă afară, la umbra mașinii, și am pornit la drum. Am căutat locuri frumoase de dormit și am privit peisajul cu un pahar de vin sau de bere în mână. Ne-am plimbat. Cosmin a ridicat drona și a fotografiat împrejurimile, iar noi, fetele, am stat de vorbă. O rutină de vacanță, pentru că atunci când avem treabă, parcăm în cel mai apropiat loc de subiectul nostru – care poate fi pe o străduță oarecare dintr-un oraș de provincie – și nu există timp pentru contemplare.

Mama Maria s-a relaxat și o vreme n-a mai zis „să nu cumva“, deși avea grijă să nu se vadă paharul de vin atunci când o fotografia Cosmin. De altfel, o să priviți singura imagine din istoria foto a lui Cosmin publicată fără consimțământul subiectului – mama Maria dând peste cap un țoi de palincă după ce am dus-o înapoi la Baia Mare.

În luna de #vacanțăcumama am avut răgazul să vorbim despre noi și am comprimat toate lucrurile nespuse până atunci.

Mama Maria a fost gestionară la alimentară în Baia Mare și a trăit cu o anxietate continuă în timpul comunismului, pentru că toată lumea – rudele, prietenii, vecinii, profesorii de la școala lui Cosmin, doctorii și securiștii – îi cereau mâncare. Astăzi e greu să înțelegi cum funcționa o societate în care aveai nevoie de pile și de relații ca să-ți cumperi mâncare de la magazin.

Telefonul suna încontinuu și soneria lui îi creștea anxietatea, iar o perioadă din anii aceia a adormit cu calmante. Mâncarea nu ajungea la toată lumea și atunci mama Maria avea grijă să o împartă: lapte la o rudă, unt la un profesor, ouă la o familie care își mărită fata, parizer pentru doctor, dar nu prea mult, ca să rămână și pentru oamenii care așteptau la coadă, înfometați și nervoși.

Să fii gestionară în vremurile acelea însemna să trăiești într-un stres permanent, pentru că trebuia să te supui regulilor nescrise ale pilelor și relațiilor. Să ai grijă să nu superi pe cineva, să nu ieși pe minus sau pe plus la inventar și să nu ai probleme cu Miliția, care stătea cu ochii pe tine. Să mergi la serviciu la șase dimineața și să vezi o coadă enormă la care oamenii s-au așezat din seara precedentă. Să-ți fie frică, rușine și milă. Să ieși din magazin și să le spui oamenilor care și-au petrecut noaptea la coadă că mâncarea s-a terminat și că se vor întoarce acasă cu sacoșele goale.

Mama Maria a trăit toate grozăviile pe care le-au trăit multe românce în timpul comunismului: violență domestică și nopți dormite pe la vecini, hărțuire sexuală și misoginie la muncă, un avort ilegal și stigma societății atunci când s-a hotărât să-și crească singură copilul. Nu s-a gândit că e curajoasă și că „necazurile“ ei sunt niște nedreptăți ale unei societăți disfuncționale, pentru că supraviețuirea îi consuma toată energia.

Pe atunci, femeile nu se gândeau la dragoste, fericire sau bunăstare. Viața însemna copii, curățenie, cozi, griji, frica să nu rămâi gravidă, haine spălate la lighean, apă rece, ce fac de mâncare, serviciu. În Baia Mare, multe femei erau bătute de bărbații lor, care lucrau la mină, la fel ca tatăl lui Cosmin, și norocul era să nimerești un bărbat care nu te lovește. Mama Maria s-a mirat când am întrebat-o dacă a iubit vreodată, pentru că nu s-a gândit la asta. Nu știe cum se simte fericirea, dar spune că acum îi e mai bine ca oricând pentru că e „liniștită“.

Conversațiile s-au lungit în fiecare seară – era ca și cum abia ne cunoșteam. Ne-am împărtășit poveștile pe care n-am avut tihna să le ascultăm sau să le spunem până atunci. Am împărțit rutina din casa noastră de 6 metri lungime, 2 lățime și 2,7 înălțime, am învățat să avem răbdare unii cu alții și am înțeles de unde vine frica „să nu cumva“.

2019-07-26-21-09-36.jpg

Despre mama, care e oncopediatru la Craiova, și despre munca ei într-un spital din care lipsesc citostatice, comprese sterile și stative pentru perfuzii am scris de mai multe ori în ultimii ani. Am încercat să construiesc relația pe care n-am avut-o cu ea, să mă împac cu absența ei din copilăria mea și să mă bucur de prezența ei de-acum.

Am anunțat-o din aprilie pe mama – mama Polixenia – că pe 18 iulie venim la Craiova, o urcăm în mașină și o ducem în Maramureș și la mănăstirile din nordul Moldovei, unde nu fusese niciodată și își dorea să meargă. A protestat puțin, pentru că îi e întotdeauna teamă să plece de lângă pacienții ei. „Ce fac cu copiii mei?“, mi-a spus mama, care e singurul oncopediatru din Oltenia.

Știam că n-o să fie chiar în concediu și că va vorbi de nenumărate ori pe zi la telefon despre un copil care s-a agravat, cine e de gardă, încearcă alt tratament, se termină citostaticele. Câteodată te enervează și ai vrea să-i spui să înceteze – ai întins masa, ai turnat vinul în pahare, pastele se răcesc în farfurie și mama nu mai termină de vorbit –, dar ți se face rușine când o auzi explicând la telefon cum se calculează suprafața corporală și doza de medicament care trebuie administrată.

Mama Polixenia a vrut la mănăstiri, așa că am dus-o la mănăstiri, în ciuda îndoielilor pe care eu și Cosmin le avem față de Biserica Ortodoxă și față de instituția religiei în general. Planul era să ne cunoaștem și să ne înțelegem mai bine unii pe alții, așa că asta am făcut.

Bunicul meu a fost preot în satul Telești din județul Argeș și mama a fost cea mai mică din cei 10 copii ai familiei. Bunicul meu a fost arestat, bătut și hărțuit ani de zile de Securitate pentru că avea un profund respect față de Rege, pentru că n-a vrut să se înscrie în CAP și pentru că a predicat împotriva regimului comunist. Copiii lui au avut de suferit, iar mama a făcut liceul la Cluj și facultatea la București ca să i se piardă urma și să poată promova examenele.

Erau atât de săraci, încât copiii se duceau la școală în opinci, iar bunica le făcea fetelor fuste din prosoapele primite de bunicul la înmormântări. Bunicul a fost un bărbat sever și brutal și i-a bătut adesea pe soția și pe copiii lui. I-a îndemnat pe toți să studieze și, când a avut un accident de căruță și a crezut că moare, i-a zis bunicii mele să vândă tot, dar să-i țină pe copii la școală că altfel o blestemă.

Mama s-a făcut doctoriță, așa cum a visat bunicul. A fost repartizată în comuna Bârca, județul Dolj, unde avea un vizitiu care o ducea vara cu șareta și iarna cu sania ca să consulte copiii. A lucrat o vreme la Institutul Clinic Fundeni din București, apoi în comuna Plenița din județul Dolj, apoi a dat concurs și s-a angajat la Spitalul de Urgență din Craiova.

În primii zece ani de căsătorie, mama și tata n-au putut locui împreună, deși o aveau deja pe sora mea mai mare – zece ani au stat în gazdă și n-au avut o casă a lor. Tata a fost medic la Ciorăștii Mari, în județul Vrancea, apoi la Institutul Clinic Fundeni din București (unde n-a lucrat în aceeași perioadă cu mama), apoi la Segarcea, în județul Dolj, apoi la Craiova. Se întâlneau doar duminica (sâmbăta nu era liberă în comunism), când unul dintre ei mergea să-l viziteze pe celălalt cu autobuzul, cu trenul sau cu mașina – o perioadă tata a avut un trabant care se strica mereu pe drum.

Mama a practica medicina cu pasiune și toată copilăria mea s-a închis la ea în cameră ca să lucreze la doctorat, la articole, la prezentări, la cărți, la cursul pe care urma să-l țină a doua zi. Era prezentă doar când făceam ceva rău și trebuia să mă pedepsească.

Timpul pe care l-am pierdut în copilărie și, mai târziu, când am crescut și m-am îndepărtat de familie, îl recuperăm acum. Ne place să stăm afară, lângă mașină, să ne uităm cum se face noapte în jurul nostru și să vorbim.

Am dormit în fața mănăstirilor, am gătit în mașină, am jucat table, am scos măsuța și scaunele și am luat micul-dejun, prânzul și cina pe terasa teleleu care poate fi oriunde: într-un sat din Banat, lângă Palatul Sturdza sau în Muzeul Satului de la Sighetu Marmației.

Mama s-a obișnuit repede cu viața în mașină, cu spațiul mic și cu montatul-demontatul patului în fiecare seară și dimineață. Și-a făcut duș în baia în care, dacă îndoi prea tare brațul, te lovești cu cotul de perete și a împărțit „dormitorul“ cu Tina, cățelușa noastră, care a sforăit sub patul ei. Nici măcar nu s-a plâns că îi e dor de tata, care a rămas acasă să ude florile – și care n-ar fi încăput cu cei 1,83 de metri ai lui și cu cele 92 de kilograme în patul sau în baia din mașină. S-a obișnuit și cu gătitul în autorulotă, cu zilele în care prânzul e o conservă mâncată pe grabă înainte să pornești din nou la drum și cu zilele de tihnă, în care gătești afară.

În ultimele zile din vacanță, a venit și sora mea mai mare, Diana. N-a dormit în mașină, pentru că n-ar fi avut loc și pentru că ea e exact opusul meu – are nevoie de spațiu și de confort. A căutat cazare în apropiere de locurile în care am parcat, deși o pensiune avea baia comună, iar o căsuță de vacanță avea veceul în curte.

N-am mai fost de când eram mici într-o vacanță împreună și mi-am dat seama că, dacă vrei să-ți cunoști mai bine părinții sau frații atunci când devii adult, trebuie să pleci într-o vacanță cu ei. Să gătești în rulotă, să îți schimbi orele de trezit și noțiunea de confort. Să ai răgaz să vorbești și să asculți.

Luna de #vacanțăcumama a trecut repede, deși am făcut 4.438 de kilometri, am traversat 29 de județe și am dormit în 24 de locuri. Niciuna dintre mame nu s-a plâns de durerile de coloană date de osteoporoză și amândouă ne-au spus – deși nu era adevărat – că nu le-a durut spatele în patul incomod din mașină. Dar amândouă s-au bucurat de noi și noi ne-am bucurat de ele. Pe mama am lăsat-o în tabără la MagiCamp, unde s-a întâlnit cu copiii ei, și aproape că i-a părut rău când și-a luat lucrurile din rafturi.

Am plecat Teleleu ca să povestim România de astăzi prin imagini şi cuvinte. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi și scrisori Teleleu. 

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre oamenii pe care i-am întâlnit în călătoriile noastre și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. 

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu
read more: