Alfabet pentru urși

Fotografii: școala și viața cotidiană a elevilor din Centrul de Reeducare Buziaș.

La Centrul de Reeducare Buziaș, în județul Timiș, întâlnești laolaltă toate problemele din sistemul de educație românesc: abandon școlar, sărăcie, analfabetism, copii neglijați de profesori și de părinți. Tot acolo întâlnești și o învățătoare care, în ciuda sistemului, predă toleranța, bunul simț și alfabetul unor elevi de 18 ani.

Mihaela are părul negru, lung, strâns într-o coadă groasă. E mică de statură și mătura îi ajunge până la umeri. Strânge grămăjoare de murdărie în dreptul fiecărei uși de pe coridor, apoi le adună pe toate pe un făraș și le aruncă la coș. Iese pe terasa pavilionului și mătură gresia de la intrare, în timp ce în clădirea de vizavi, la geamul cu gratii, se îngrămădesc câteva fețe somnoroase de băieți.

„Hai, trezirea.“ Supraveghetorul trece dintr-o cameră în alta. În clădirea alăturată se aprind luminile verzui, iar în camere se mișcă cu încetineală siluetele robuste de băieți. E 6.30, ora la care se face deșteptarea la Centrul de Reeducare Buziaș. Mihaela s-a trezit mai devreme azi pentru că e de serviciu pe pavilionul fetelor și trebuie să ducă gunoiul din camere, să măture și să dea cu mopul. Ignoră șuierăturile și râsetele băieților de la geam și se întoarce în cameră, pentru apel.

Pe piciorul drept al Mihaelei e desenat motanul Sylvester, iar pe stângul, Tweety. Colanții ei par cumpărați din raionul de copii, la fel ca toate hainele vesele și colorate pe care le-a înghesuit în micul dulap din cameră, pe care-l împarte cu alte două fete. Mihaela are însă 21 de ani și e mama unei fetițe de trei ani. E internată la Centrul de Reeducare Buziaș cu o condamnare de doi ani pentru furt.

După apelul scurt și formal, se așază pe pat și așteaptă să fie scoasă în coloană la micul dejun, unde va mânca o jumătate de ou fiert, puțină brânză, cinci felii de salam și o bucată mare de pâine albă cu ceai. Fetele merg la masă după ce termină băieții de mâncat și, în general, supraveghetorii încearcă să-i țină cât mai departe unii de alții ca să evite „incidentele“.

Din cauza unui astfel de „incident“, Mihaelei îi e groază să meargă azi la școală. Zoli, colegul ei de 18 ani, i-a făcut ieri „gesturi obscene“, iar Mihaela i-a spus „Du-te dracului de scârboșenie“ și l-a amenințat că, dacă nu se potolește, o să deschidă ușa – un semn pentru supraveghetorul din hol că la clasă „sunt probleme“. Zoli s-a făcut roșu la față și-a lăsat capul în pământ.

Sălile de clasă sunt în ultimele două pavilioane din cele 19 din care e alcătuit centrul, o înșiruire ordonată de clădiri albe, lunguiețe, cu un singur etaj, construite paralel, pe două rânduri. Fiecare pavilion are cinci camere de cazare cu geamuri mari și băi proprii și câteva spații care au fost inițial gândite pentru studiu și relaxare – asta înainte ca numărul tinerilor internați aici să crească de patru ori. În 2004, când s-a deschis, centrul de la Buziaș a fost o premieră națională: era prima instituție de corecție din România în care accentul nu se punea pe izolarea deținuților, ci pe școlarizarea și reintegrarea lor în comunitate.

Pe aleea care desparte cele două rânduri de pavilioane merge încolonat grupul de șapte fete. Este 16 septembrie, dar copacii tineri sunt verzi ca la mijlocul lui august. Fetele trec de sala de mese, de spălătorie și de sala de sport și se opresc la intrarea în școală: ele intră în clase abia după ce băieții sunt așezați în bănci.

— Bine-ai venit. Tu ești Mihaela, da? Ia loc acolo. Să mă iertați dacă nu v-am învățat încă numele. Să vedem, la clasa I: Coandă, cine e Coandă?
— Eu, doamna.
— Cum îți zice mama acasă?
— Marian.
— Atunci Marian ești și pentru mine. Ciurar Sebastian Gruia. Ție cum îți zice mama?
— Sebi.
— Covaciu? Ah, tu ești, Berți. Ali Mihaela. Cercea Sebastian. Otvoș Gheorghe. Și Lakatos Zoltan. Bine, deci voi sunteți la a III-a.

Învățătoarea Lenuța Stoia a luat ieri în primire clasele I și a III-a. Toți cei șapte elevi din clasa ei sunt noi pentru că tinerii la care a predat anul trecut s-au eliberat înainte de începerea noului an școlar. E o femeie solidă, de 58 de ani, cu cearcăne adânci, pe fruntea căreia cei 38 de ani de învățământ au desenat linii paralele. Are ochii căprui-deschis și o privire directă și sinceră, care-ți dă un sentiment de bine. „Doamna, semănați cu mama“, „Doamna, semănați cu bunica“ i-au spus de multe ori copiii de la Centrul de Reeducare Buziaș, unde predă de 11 ani. „Nu mai spune! Atunci înseamnă că o să ne-nțelegem bine“, le-a răspuns cu vocea ei caldă, neverosimilă în lumea de aici.

— Sper să colaborăm bine anul ăsta, că dacă nu colaborăm, nu avem rezultate. Așa e, Berți?
— Da, doamna.
— Nu aștept minuni, nu vă stresați că „Vai, eu nu știu“. Important e cum vorbim unii cu alții, cum ne-nțelegem. Să fim ca-ntr-o familie.
— Așa, doamna.
— O să scriem puțin să vedem ce știe fiecare. Deschideți cartea și scrieți de unde vreți voi, ce vreți voi, ca să știm de unde s-o pornim cu scrisul.

Elevii stau cocoșați deasupra caietelor, cu creioanele suspendate nefiresc în mâinile lor. Unul răsfoiește abecedarul cu grijă, de parcă i-ar fi teamă să nu-i rupă foile, altul întoarce nedumerit caietul de pe-o parte pe alta. Marian are 15 ani, Berți, 17, Zoli, Gheorghe și cei doi Sebi, 18. Sunt niște copii mari care nu știu cum ar trebui să se comporte copiii care n-au fost niciodată. Doar Mihaela, singura fată din clasă, scrie concentrată, iar mâinile ei mici și silueta minionă o fac să pară o fetiță ascultătoare, care-și face temele.

— Tu n-ai fost la școală?
Marian clatină din cap.
— Nici o zi?
Marian clatină din cap.
— No, bun, stai liniștit, atunci o luăm de la-nceput.
Învățătoarea îl mângâie pe păr.
— Sebi, tu ai fost la școală?
— Puțin.
— Cât de puțin?
— Două săptămâni.
— Bun, scrie orice litere sau cuvinte înțelegi, alege de aici ce crezi tu că știi, mai vedem dup-aia.
— Berți, tu ești vesel, văd, de dimineață.
— Îhî.
— Tu începi de la sfârșitul caietului? Lași prima pagină goală. Și scrii de-aici. Ce e, Berți?
— Nu știu să scriu, doamna.
— Acum tu râzi. Ți se pare așa, o glumă? Băieți, voi veți ședea aici o perioadă. Ar fi bine să vă gândiți să faceți ceva pentru voi. Să recuperăm de la școală cunoștințele pe care nu le aveți și să învățați să scrieți și să citiți, că ăsta e scopul, nu?

Zoli o privește fix pe Mihaela. Fata stă cu ochii în caiet și evită să facă orice fel de contact vizual. Băiatul vede că l-am observat, lasă capul în jos, iar în obraji îi apar pete roz. Potrivit foii matricole, Mihaela a absolvit doar două clase, însă cunoștințele ei sunt de-a V-a. Legea învățământului nu le permite însă cadrelor didactice să pună un elev într-o clasă în funcție de abilitățile lui, ci doar după foaia matricolă. Așa că Mihaela va rămâne într-a III-a, unde învață și Zoli care, deși a absolvit și el două clase, e analfabet.

Mihaela a crescut în Galați, într-un apartament de trei camere, și este cea mai mare dintre cei opt copii ai familiei. Mama lor a plecat de-acasă când ea avea nouă-zece ani, iar cel mai mic dintre frați, aproape doi. Tatăl lor lucra cu ziua pe la oameni și îi lăsa pe copii în grija bunicii. După o vreme, însă, bunica a plecat la muncă în Italia, badantă*, ca să aibă nepoții ce le trebuie. La 11 ani, Mihaela gătea, spăla și își creștea frații și surorile mai mici, în timp ce tatăl lor era la lucru.

Pe la 13, 14 ani a regretat prima oară că s-a lăsat de școală, atunci când a văzut că surorile ei mai mici știu mai multă carte decât ea. A auzit de la niște fete din cartier de un program A doua șansă, unde pot învăța copiii ca ea, și s-a înscris la cursuri. „Mă trezeam devreme: fă-le ăstora mici de mâncare, dă-le, du-i repede la școală, strânge după ei, dă cu mătura, cu mopul, adu-i, dezbracă-i, du-te la școală. Întârziam și profesoara punea copiii să facă urât, să zică: «Ăăă». Adică într-un fel să râdă, a venit și întârzietoarea. Ea probabil avea în minte că eu, na, nu vreau la școală, că zicea: «Tu tot mereu întârzii?».“

A renunțat după câteva luni la cursuri, a cunoscut un băiat, a rămas gravidă și, înainte să împlinească 18 ani, a început să fure din case. Mai are câteva săptămâni până va intra în comisia de eliberare condiționată, când speră că i se va da drumul și se va întoarce la familia ei. I-ar plăcea să lucreze la manichiură-pedichiură, dar pentru asta legea îi cere să aibă cel puțin opt clase. Așa că se gândește să plece în Italia, badantă, iar pe fetița ei s-o lase în grija bărbatului și-a soacrei.

139.518

Numărul elevilor care au abandonat, în ultimii cinci ani, clasele I-VIII – în medie, 27.903 anual – adăugându-se astfel celor 366.000 copii de 3-17 ani din România care în 2013 nu urmau nicio formă de învățământ.
(Sursa: Institutul Național de Statistică)

Scaunele zgârie gresia și sunetele ascuțite se lovesc de pereții clasei.
— Ieșim în pauză, dar cum ieșim? Lăsăm curățenie pe bancă, băgăm scaunul la loc și nu sărim într-un picior. Eu vă mulțumesc pentru ora asta.
— Și noi, doamna, zice Berți. Să mă scuzați, doamna, că eu mai glumesc, așa.
— Totul e să știi când întreci măsura.

*„Badantă“ provine din cuvântul italian „badante“, îngrijitor pentru persoanele în vârstă. Termenul a fost introdus în limbă de miile de românce care muncesc ca îngrijitoare în Italia.

În fiecare pauză, profesorii de la ciclurile V-VIII și IX-X* încuie sălile de curs, vin în cancelarie și atârnă cheile în cui, într-un dulăpior de lemn din spatele ușii. Tot de acolo iau cheile de la clasele unde urmează să intre. Pun și iau din fișet caietele și pixurile elevilor. Tinerii n-au voie să ia rechizitele cu ei în camere, așa că la școala din centru nu se dau niciodată teme – foile din caiete s-ar putea transforma în ecsive**, iar pixurile și creioanele, în arme.

Pe geam se vede gazonul îngrijit și gardul verde, din lemn, care va fi schimbat în curând cu unul metalic, cu sârmă ghimpată, după ce vara asta au evadat patru copii. E o zi de septembrie năucitor de fierbinte și în cancelarie miroase a parfum dulceag de femeie, a cafea și a caiete noi. Anul acesta vor preda limba română și tâmplărie doi profesori pensionari, Iașa Cirici și Dionisie Briciu, singurii pe care directorul școlii a reușit să-i convingă să predea la Buziaș, la plata cu ora.

În 2013, când școlile din penitenciare au trecut în subordinea exclusivă a Ministerului Educației, veniturile profesorilor de la centrul de reeducare s-au înjumătățit și o parte dintre ei au plecat. Până atunci, școlile din instituțiile de corecție aveau dublă subordonare la Ministerului Educației și la Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP), iar profesorii primeau un spor de risc și o normă de hrană de la ANP. Acum iau doar salariul de bază și un spor de 15% pentru învățământul special. Remunerația Lenuței Stoia a scăzut de la 4.000 de lei, cât era în 2013, la 2.000 de lei, cât ia în mână acum.

390

Numărul profesorilor cărora li s-au înjumătățit, din 2013, veniturile. Schimbarea îi afectează și pe ei, dar și pe cei 2.435 deținuți înscriși la școală – în 39 de școli din centre de reeducare și penitenciare – în anul școlar 2015-2016.
(Surse: ANP, Ministerul Educației, date actualizate pe 22 septembrie 2015)

În timp ce trei dintre cei opt profesori titulari de la centru au plecat, iar cadrele didactice de la alte școli nu se îngrămădesc să predea aici la plata cu ora, numărul tinerilor internați la Buziaș a crescut de la 35 în 2004, la 89 în 2013, la 90 în 2014, până la 125, câți sunt acum.

Masa din cancelarie e plină de caiete, manuale, sticle de suc și ronțăieli. Profesorii „noi“ sunt mai în vârstă decât „cei vechi“, iar Nica Mariana, care predă cultură civică la centru de șase ani, spune că ăsta e un avantaj, pentru că „fetele tinerele care-au mai trecut pe-aicea n-au rezistat“.
— Nu merge nici foarte blând să fii cu ei, dar nici dur. Pentru că ei tot așa au fost tratați, dur, cu violență, că dacă erau tratați cum ar trebui probabil că n-ajungeau aicea.
— Eu am mai predat și elevilor de la casa de copii, spune Dionisie Briciu, profesorul de tâmplărie.
— Eh, cam se potrivesc cu ăia de la casa de copii.
— Și aștia cam tot așa sunt, mă gândesc.
— Nu, ăștia mai și fură, asta e singura diferență.
Profesorii râd. Învățătoarea Doina Oniță, care predă aici din 2004, desface pachetul rotund cu sărățele și cutia cu alune prăjite și sărate.
— Vă rog să vă serviți.
Cel mai greu se lucrează cu analfabeții din clasele a V-a, a VI-a sau chiar a IX-a, cu asta e de acord toată lumea.
— Eu cu analfabeții lucrez diferențiat. Le dau litera „a“, „b“, literele de mână mari și mici, câteva foi. Să știți și dvs. că nu merge cu dictatul. Hai să zicem că la a X-a merge să dictezi, dar noțiunile importante tot le scriu pe tablă, pentru că nu țin ritmul.
— Să predai limba română e o muncă de chinez bătrân.
— Asta e acuma, ce s-o mai întoarcem noi, că și acolo i-o fi trecut ca să aibă numărul de elevi, știți cum e, se fac compromisuri. Învățătoarele îl trec, a III-a, a IV-a, las’ că se descurcă altul cu el. Și ajunge-n a V-a că nu știe să scrie.
— Dar la matematică cum sunt?
— Olimpici, cum să fie.

* La Centrul de Reeducare Buziaș există doar clasele I-X, adică învățământul obligatoriu prevăzut de noul Cod penal. În cazurile excepționale în care un elev de clasa a XI-a sau a XII-a e internat aici, acesta va asista la cursurile de clasa a X-a.
** Ecsivele sunt mesaje scrise, primite sau expediate pe căi ilegale între deţinuţi.

Lenuța Stoia se plimbă prin clasă de la un elev la altul. Desenează pe fiecare caiet modelul de literă și explică din nou și din nou cum se scrie simbolul care încă nu reprezintă nimic pentru tineri.
— O liniuță, apoi un oval pe care-l legăm de liniuță, apoi un baston. Liniuță, oval, baston. A mic. E greu?
— Da.
— Marian, încerci singur? Bravo, du-te jos pe el. Așa. Hai, încă unul, dar tu singur.
— Eu nu știu să fac astea, doamna.
— Deci tu nu știi cu literele de mână, asta nu știi.
Cei trei băieți dintr-a III-a recunosc literele de tipar, dar nu pot să le scrie de mână, o situație pe care învățătoarea a întâlnit-o adesea printre elevii ei.
— Eu nu vă cert dacă greșiți, atâta le repetăm până le-nvățăm.

Sebi are mâinile mari, cu degete scurte și butucănoase. Poartă o cămașă strâmtă, în carouri, cu nasturii desfăcuți până la jumătatea pieptului, să i se vadă tatuajul. Stă aplecat ca un urs deasupra caietului și ține creionul între degetul mijlociu și cel arătător. Învățătoarea îi ia mâna dreaptă și-i desface degetele, îi aranjează creionul corect, apoi își pune mâna peste mâna lui și desenează împreună prima literă din viața lui Sebi. Liniuță, oval, baston.

40%

Procentul copiilor de 15 ani din România care sunt semianalfabeți, adică abia știu să scrie și să citească.
(Sursa: PISA 2012)

„Urșii“ sunt, în argoul de penitenciar, deținuții care nu știu să scrie și să citească și care, la Buziaș, ajung în clasa Lenuței Stoia. Învățătoarea și-a adaptat acum mulți ani materia: sare peste liniuțe și bastonașe, poeziile și poveștile din abecedar care se potrivesc elevilor de șapte ani, nu celor de 18. Insistă pe română, astfel încât elevii să învețe să scrie și să citească înainte să se elibereze; oricum, cei mai mulți știu să-și socotească banii. Predă mai multe litere într-o zi, dar fără să treacă peste puterile tinerilor și fără să le dea impresia că nu pot.

Sebi e unul dintre puținii băieți din centru care n-are o atitudine de șmecher. E blând și docil și se străduiește să deseneze corect litera A. În zilele următoare va învăța să scrie de mână U, R și M, iar când va citi pentru prima dată un cuvânt – „aur“, „aura“, „urma“ – fața i se va lumina de bucurie.

Băiatul a crescut în Turda, la barăci, pe strada Nicolae Teclu. Mama lui l-a abandonat când avea șase luni, așa că a fost crescut de bunicii paterni. Nu l-au dat la școală pentru că mama lui n-a vrut să vină de dincolo, să-l treacă pe numele lor. Până să fie arestat, n-a avut nici măcar buletin. Muncea la vaci, pe la oameni, sau mergea după sticle, fier vechi și lemne. Se descurca.

48,5%

Procentul copiilor din România care trăiau în 2013 în risc de sărăcie sau de excluziune socială, față de 27,7%, media din UE.
(Sursa: Institutul Naţional de Statistică)

„Ăsta m-a băgat la pușcărie“, spune Sebi și arată către Berți. Berți se eliberase de curând și l-a convins pe Sebi să spargă mașini împreună. „Hai, că nu cazi la pușcărie“, i-a spus. Au furat un aparat foto dintr-o mașină și poliția i-a prins imediat: amprentele lui Berți erau înregistrate în baza de date.

Sebi și Berți nu sunt singurii pentru care condițiile de la centru sunt mai bune decât cele de-acasă. Un fost elev n-a știut să se așeze pe scaun când a intrat prima dată în clasă; s-a întins pe gresie, cu capul sprijinit în palmă, ca atunci când ieșea cu vitele la păscut. La masă, și-a ascuns carnea în buzunar, ca s-o mănânce mai târziu. Altul a băut apă din W.C., i-au povestit copiii, iar o fată de 16 ani și-a făcut nevoile în cameră pentru că trăise pe stradă și nu știa să folosească toaleta.

„Toți nebunii sunt la doamna Stoia în clasă“, spun colegii de la centru. Nu-i alege ea, dar la clasa I vin, de obicei, tinerii care n-au avut parte de lucruri prea bune afară. Suli Petrică nu știa nici o literă când a intrat în clasă și, atunci când s-a eliberat, i-a mulțumit că l-a învățat să scrie și să citească. „Mama mea și a învățăturii mele“ i-a spus. În clasă, băiatul desena litere de mână și silabisea lecțiile din abecedar. Pe pavilion, sărea la bătaie. „Da’ ce-i faceți ăstuia?“, întrebau supraveghetorii. Doamna Stoia ridica din umeri.

În spatele clasei este o ușă care dă spre o încăpere mică, cât o debara, unde sunt depozitate cărți, manuale și teancurile de caiete ale elevilor care-au învățat aici. Zeci, sute de caiete, cu litere grăsane sau lunguiețe, mâzgălite nesigur, care încep să se lege pe la sfârșit în cuvinte. Pagini umplute cu roșu, cu steluțe și cu felicitări, 11 ani de muncă ale cărei rezultate sunt greu de cuantificat. Învățătoarea frunzărește caietele de parcă s-ar uita la fotografii cu foștii ei elevi.

Stania Victor a stat trei ani la centru, a învățat să scrie și să citească și și-a continuat școala la Oradea. Farkas Petru nu știa nimic, nici să țină creionul. Câmpeanu Loredo era într-a III-a, dar se pricepea la matematică și rezolva probleme de-a VII-a. Varga Florin se dădea cu capul de masă, dar a învățat să citească, deși nimănui nu-i venea să creadă. Bârcea Marian – a suferit mult băiatul ăsta când a ajuns aici. Fălcosul era un drac, când ieșea pe coridor, în pauze, îi lua pe toți la bătaie.

99

Numărul elevilor înscriși în anul școlar 2014-2015 la centrul din Buziaș. Dintre aceștia, 66 au finalizat un an școlar la centru, 4 au fost transferați în alte unități de învățământ, iar 29 au fost puși în libertate înainte de terminarea anului școlar.
(Sursa: Centrul de Reeducare Buziaș)

I-au plăcut mereu copiii, de-asta s-a și făcut învățătoare. După ce a terminat Liceul Pedagogic la Timișoara, a fost repartizată la Hitiaș, satul în care s-a născut, la 10 kilometri distanță de Buziaș. A predat cinci ani acolo, apoi s-a mutat la școala din oraș, unde a predat alți 22. Era cea mai căutată învățătoare din Buziaș, pentru că era blândă și copiii o iubeau.

În 2004, când s-a deschis centrul de reeducare, Lenuța Stoia a știut că menirea ei e să predea copiilor internați acolo. Cu un an în urmă vizitase Centrul educativ Găești și fusese impresionată de suferința pe care o văzuse în ochii tinerilor. Știa că poate să ajungă la sufletele lor, pentru că numai cineva care a suferit poate modela suferința din alții, iar ea trecuse printr-un divorț complicat și-și crescuse singură cei doi copii.

S-au înscris puține cadre didactice la concurs, așa că examenul a fost mai mult o formalitate. Mai greu i-a fost cu familia. Copiii ei n-au fost de acord, s-au temut să nu i se întâmple ceva rău. Iar mama ei n-a înțeles niciodată de ce fata ei predă la pușcărie când la școala din Buziaș era bătălie între părinți să-și înscrie copiii la ea în clasă. Și astăzi o mai întreabă lumea: „Cum e, doamnă, la centru pe 8 Martie, când nu primiți o floare sau un cadou?“.

Însă mulțumirea sufletească a celor 27 de ani de predat afară nu se compară cu cea de aici. La centru lucrează cu sufletele copiilor și uneori rezultatele o uimesc și pe ea. Afară i se părea normal ca elevii să progreseze, pentru că fuseseră la grădiniță și părinții se ocupau de ei. Dar atunci când pornești de la zero ai satisfacția că din nimic iese ceva. Mulți îi promit că o s-o sune după ce se eliberează, dar ea le zice: „Nu-mi trebuie telefoane, măi, copii. Doar să n-aud că sunteți prin pușcării“.

„Ce le faci de stau cuminți?“, o întreabă lumea. Nu le face nimic. Îi laudă și le spune că e acolo să-i ajute. Îi întreabă: „Ai vrea să facem asta?“. Nu-i jignește pe cei care învață mai lent. Nu le zice „hoți“, așa cum li se mai spune în mediul penitenciar, și nu le face rapoarte. Știe că tot ce li se impune îi scoate din sărite. „Puteți vorbi, dar vorbiți mai încet“, le zice. Nu-i întreabă dacă sunt acolo pentru că au furat, au omorât sau au violat. Singurul lucru care contează este ca ei să-și dorească de-adevăratelea să se schimbe. Nu i-a judecat niciodată. „Dacă eu aș fi fost în locul lor, fără mâncare, fără haine, oare ce-aș fi făcut?“, s-a întrebat adesea.

Sebi cel blond (al doilea Sebi din clasă), cu ochi albaștri și ten de copil, s-a născut în Mediaș, are 20 de ani și e condamnat pentru furt. Stăm de vorbă în pavilion, la fumoar, o încăpere cu geamuri mari, pereți și gresie albe, ca de spital, unde după prânz tinerii peste 18 ani se îngrămădesc să-și aprindă câte-o țigară, cei care-s căutați de familii, sau câte-o penală*, cei care nu-s căutați. Sebi poartă același tricou roșu în care l-am văzut îmbrăcat toată săptămâna și bluza de trening cu „Italia“ pe care o împarte cu Zoli.

— De ce-ai făcut doar două clase?
— Nu m-am mai dus la școală c-am fost în Italia cu părinții.
— La ce vârstă?
— 18 ani.
— Când erai mic, chiuleai de la școală?
— Nu chiuleam. N-am mai vrut să mă duc.
— De ce?
— Nu meream la școală, meream la preteni.
— Dar atunci când ai mers la școală, cum era învățătoarea ta?
— Bună.
— E mai bună doamna Stoia decât ea?
— Da.
— De ce e mai bună?
— Nu strigă așa tare, e altcumva.
— Prima ta învățătoare striga la tine?
— Da.
— Ce striga?
— Să scriu mai bine, că nu e bine.
— Știi să scrii și să citești?
— Știu să citesc cel mai bine.
— Ce citești?
— Cum e la televizor, pe litere, nu legat, nu pot.
— Ce sunt părinții tăi?
— Lucrează în Italia.
— Ce lucrează în Italia?
— La lucru.
— Unde, în construcții?
— Nu, la curățenie, la marchete, la cimitire. În Italia.
— Tu ești singurul lor copil?
— Da.
— Nu mai ai frați sau surori?
— Am. Doi frați și-o soră.
— Părinții voștri plecau pe-afară când erați mici?
— Da.
— Și cine avea grijă de tine?
— Frate-meu mai mare și cu sora.
— De unde avea fratele bani de mâncare, haine?
— Merea la muncă.
— Și ce muncea?
— În pădure.
— Fura lemne?
— Nu.
— Le tăia legal?
— Încărca la un patron.
— Tu ce-ai făcut? Pentru ce ești închis?
— Am mers cu pretenii mei și-am spart o casă.
— Și ce-ați furat de-acolo?
— Un laptop, ce știu eu… Niște telefoane.
— Și ce-ați făcut cu ele?
— Le-am vândut. Pe urmă le-am recuperat înapoi, le-am plătit. Mi-a dat mama bani și le-am scos înapoi, le-am dat la om.
— Cum v-au prins?
— Și-a lăsat unul dintre pretenii mei geaca. Avea o geacă de piele și-a lăsat-o acolo.

* Penala e o ţigară confecţionată de deţinuţi din chiştoace găsite în lada de gunoi, prin curte sau primite de la colegi. Tutunul se înfăşoară în foi rupte din biblie sau din ziare.

Elis izbește cu pumnul în perete. „Fug, să n-am ambiție dacă nu fug.“ Se învârtește desculț prin salon, iar tălpile lui lipăie nervos pe gresie. Mută cartela de telefon dintr-o mână în alta, se trage de păr, merge până la ușa de la fumoar, apoi se întoarce în salon, lângă televizor. „Nu mai, gata, că m-am săturat. Sar gardul.“ „Ce-i, mă, ți-au dat amânare?“ „Mi-a zis acum mama, c-a văzut pe site. Io nu mai stau aici. Sar gardul, să mor dacă nu.“ Ceilalți băieți din pavilion îl privesc și tac. Nu știu cum să-și arate empatia și nici cum să-l îmbărbăteze.

Pentru că Elis era minor când a fost închis, el putea fi eliberat condiționat după ce a executat jumătate din pedeapsă. A avut însă mai multe rapoarte* negative pentru că a fumat (la centru, minorii n-au voie să fumeze) și pentru că s-a luat la bătaie cu colegii. Așa că a primit „amânare“, adică își va face pedeapsa până la termen.

• 2 Numărul centrelor educative din România – la Buziaș (125 persoane internate, dintre care 72 romi) și la Târgu Ocna (146 persoane internate, dintre care 82 romi). Cele mai frecvente infracțiuni sunt furturile și tâlhăriile. (Sursa: Centrul de Reeducare Buziaș, date actualizate pe 21 septembrie 2015)
• 28,2% din populația romă se confruntă cu sărăcia absolută, în comparație cu 2,9% din populația totală a țării. (Sursa: Ministerul Muncii, indicatori de incluziune socială 2013)
• 42% dintre copiii romi (6-15 ani) au mers la grădiniță, în comparație cu 87% dintre copiii de alte etnii care trăiesc în același mediu. (Sursa: FRA, 2014)
• 22% Procentul copiilor romi care nu merg la școală, în comparație cu 6% dintre copiii de alte etnii. (Sursa: FRA, 2014)

Elis stă în picioare în mijlocul salonului, gata să izbucnească în plâns sau să izbească din nou în perete. Supraveghetorul, tata Florea, îl ia în brațe și-i pune capul pe umărul lui, cu cel mai tandru gest pe care l-am văzut vreodată într-un penitenciar. Băiatul a crescut în ultimii ani cu supraveghetorii, educatorii și profesorii cărora mulți copii de aici le zic Mama și Tata. În ultimii ani, doar ei i-au știut problemele, i-au zis o vorbă bună sau l-au certat când a fost cazul. Vocile lui mama și tata de-afară le-a auzit numai la telefon sau o dată pe lună, la vizită.

Elis e închis pentru tâlhărie de când avea 15 ani. La centru a terminat clasele a VI-a și a VII-a și-a început-o acum pe-a VIII-a. Tot aici a împlinit, în urmă cu câteva zile, 18 ani. Când a fost internat, Elis era analfabet cu foaie matricolă de cinci clase. La centru a învățat să scrie și să citească și e „mulțumit la maxim“ de asta. A învățat și tabla înmulțirii, chiar dacă n-o știe pe sărite și trebuie s-o recite pe toată.

La fel ca în cazul supraveghetorilor, există profesori mai buni și mai răi, ne explică Elis. Doina Oniță, cealaltă învățătoare din centru, nu e iubită de copii pentru că strigă la ei și-l cheamă pe gardian în clasă când sunt probleme, adică „merge la sifoneală“, cum spune el. Doamna Stoia nu deschide niciodată ușa de la clasă pentru ca supraveghetorul să vadă ce fac elevii și eventual să intervină. Faima profesorilor se duce de la o generație la alta; tinerii nou-veniți sunt puși în temă de colegii lor și, atunci când intră în clasă, au deja atitudinea formată: sunt fie draci, fie copii cuminți.

* Decizia unei eventuale eliberări condiționate se ia în funcție de rapoartele făcute de supraveghetori și educatori. Rapoartele negative pot prelungi perioada de detenție, în timp ce rapoartele de evidențiere îi ajută pe tineri să se elibereze mai repede.

De când școlile din penitenciare nu mai sunt subordonate ANP-ului, iar salariile profesorilor au scăzut, a dispărut și motivația financiară. Profesorii noi care vin să predea la centru sunt fie cadre didactice care nu și-au găsit un serviciu mai bun, fie pensionari care vor să-și suplimenteze veniturile.

2,8%

Procentul cheltuielilor pentru educație în România, în 2013, din produsul intern brut (PIB). Media în altă țări din UE a fost, în același an, de 5%. Țările care investesc cel mai mult în educație – între 6,5 și 7,1% din PIB – sunt Danemarca, Portugalia, Suedia, Cipru și Slovenia.
(Sursa: Eurostat)

Profesorii din centru trebuie să fi urmat un curs de psihopedagogie specială. Dacă nu l-au urmat, ei pot preda, dar sunt plătiți ca necalificați: un profesor care predă la plata cu ora va primi 11 lei, în loc de 26. Profesoara de psihopedagogie de anul trecut nu avea cursul psihopedagogie specială și a fost remunerată ca un profesor necalificat. Anul acesta nu s-a mai întors la centru să predea.

Învățătoarelele Lenuța Stoia și Doina Oniță, care fac aceeași muncă și predau același număr de ore, sunt plătite diferit: Oniță câștigă 2.500 de lei pentru că are studii superioare, iar Stoia primește 2.000 de lei pentru că are doar liceul pedagogic.

Însă cea mai mare problemă este că școlile din penitenciare au un program normal, cu vacanțe de vară, de iarnă și de sărbători, o situație paradoxală pentru niște elevi care nu pot pleca în vacanță. Dacă ar începe programe de alfabetizare imediat ce ajung la centru, în loc să aștepte începerea noului an școlar, atunci progresele ar fi mai mari și mai rapide. Sau dacă profesorii ar putea să-i împartă în clase în funcție de abilitățile lor, nu de foaia matricolă, asta ar ușura lucrurile.

Pentru mulți dintre cei de aici, mersul la școală e o corvoadă și de-asta preferă să fie închiși în penitenciare, adică acolo unde școala nu e obligatorie, explică Lavinia Soloțchi, educator la Centrul de Reeducare Buziaș: „La 18 ani, când sunt în clasa I sau a II-a, e greu de crezut că pentru ei școala mai e o opțiune“.

Mulți recidivează din cauză că nu găsesc soluții, nu pentru că ar fi răi sau corupți. „Ai deschis poarta și l-ai scos afară“, spune Soloțchi. „Îl arunci înapoi în mediul care l-a adus aici fără să-i rezolvi problema.“ Însă lipsa programelor post-detenție este o chestiune despre care se discută de ani de zile în sistemul penitenciar și până acum nu s-au găsit nici fonduri, nici soluții legislative.

Educatorii lucrează cu ei, iar schimbările se văd, mai ales la tineri. Însă felul în care foștii deținuți vor folosi aceste deprinderi sunt discutabile, spune Soloțchi. „Dacă nu-i susține societatea, noi de fapt creăm niște hoți dezinvolți: le dezvoltăm niște abilități de comunicare și de relaționare. Dacă nu va avea ce să mănânce, el te va fura râzând. Nu-i va fi frică de tine, va ști să se apropie de tine, va ști să pară un om normal și, în final, te va fura. Din păcate, asta e ce putem face pentru ei.“

2.435

Numărul deținuților înscriși în anul școlar 2015-2016:
887 – clasele I-IV
1.071 – clasele V-VIII
427 – clasele IX-XII
41 – școala de arte & meserii
9 – învățământ postliceal și universitar
(Sursa: ANP, date actualizate pe 22 septembrie 2015)

— La matematică nu se numesc litere, se numesc cifre. Asta este cifra unu. Sebi, l-ai mai văzut p-ăsta?
— Da.
— Atunci înseamnă că poți să-l faci. Scriem un rând de unu și, dacă-l faci, trecem rapid la doi, nu stăm pe loc, că noi trebuie să adunăm cât mai multe.
— Zoli, scrie-mi, te rog, numerele de la unu la 20 cu o pătrățică liberă.

7+2=9
17+2=19
— Bravo, Berți! Eu știu că voi vă pricepeți la matematică, cu scrisul e mai greu.

Zoli nu mai are răbdare să stea pe scaun. Se întinde. Își zvâcnește piciorul. Din când în când îi aruncă o privire Mihaelei, dar fata nu-și ridică ochii din caiet. Pufăie și lasă creionul pe bancă, cu zgomot.
— Nu e bine, pe trei l-ai făcut în oglindă.
— Nu știu, doamna.
— Ce nu știi? Să numeri până la 20? Să scrii numerele până la 20?
— Dați-mi altceva să scriu, mie nu-mi place.
— Păi la matematică astea se scriu.
— Nu-mi place, nu vreau.
— Nici mie nu-mi plac multe, dar dacă trebuie să le fac, le fac. Ia o pauză și pe urmă te-apuci.
— Mă doare capul, doamna, nu mai pot să scriu.
Zoli închide caietul de matematică. Ceilalți elevi din clasă tac. Se aud doar scârțâitul creioanelor și fâșâitul walkie-talkie-urilor din hol.

— Nu vrei să-nveți măcar să-ți iei permisul?
— Da’ permis cumpăr pe bani, răspunde Zoli.
— Nu se mai poate.
— E, ba.
Doamna Stoia întoarce spre ea caietul lui Sebi, șterge cu radiera cele trei cifre 1 înclinate și desenează, încă o dată, cu roșu, modelul de cifră pe caiet.
— Și cât costă un permis?
— 2-3.000 de euro, răspunde Zoli.
— Și mai bine dai 3.000 de euro decât să-nveți?
— Da’ merg dincolo și fac bani.
— Merge la furat dincolo, râde Berți.

Acest material a fost realizat în cadrul proiectului Bursele Superscrieri/BRD pe tema educației, sub egida Premiilor Superscrieri, non­ficţiuni care schimbă lumea. Competiţia anuală Premiile Superscrieri este o iniţiativă a Fundaţiei Friends For Friends, care promovează jurnalismul narativ şi scrierea creativă în România.

Material realizat cu sprijinul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor și a Centrului de Reeducare Buziaș.

Am plecat Teleleu ca să povestim România de astăzi prin imagini şi cuvinte. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.