Badanti români în Italia: „Noi n-am plecat să fim bogați, noi am plecat să ne vedem copilul bine”

În 2008, Ionela și Bogdan Potcovariu locuiau în Râmnicu Vâlcea împreună cu cei trei copii ai lor, un băiat și două fete. Băiatul lor, Iulian, s-a născut în 2001 cu palatoschizis, o malformație maxilo-facială care e denumită popular „gură de lup”.

Iulian avea o despicătură mare a vălului palatin, cel care împiedică mâncarea și lichidele să pătrundă în cavitatea nazală. A avut probleme de alimentație și de vorbire, iar prima operație a făcut-o atunci când avea cinci luni.

Până la șapte ani, Iulian a fost operat de cinci ori la un spital din București, iar asta a însemnat un efort financiar uriaș pentru familia lui modestă. Ionela era femeie de serviciu în Râmnicu Vâlcea, iar Bogdan, zugrav.

„Toți banii se ducea pe spitale”, spune Ionela. „Ajunsesem de luam de la vecini curcani pe împrumut ca să-i ducem la doctori. Lucram ani de zile ca să plătim datoriile.”

Cei doi spun că atunci când băiatul lor a fost internat la Spitalul Budimex din București, chirurgul a refuzat să-l opereze pentru că n-au avut suficienți bani pentru mită. După ce Bogdan s-a împrumutat și s-a întors la spital cu banii, medicul a acceptat să le opereze copilul.

„Mi-l bagă în sala operatorie și vine infirmiera: «Doamnă, trebuie să coborâți jos la magazin că am făcut cumpărături pentru sala operatorie și trebuie să plătiți»”, povestește Ionela. „Și mă găsesc cu nota de plată de trei milioane – cafea și țigări. Era ultimii bani care mi-i oprisem pentru copil că am zis că-mi trebuie pamperși, banane, iaurt, că trebuia să stau o lună de zile cu el acolo.”

Ionela și Bogdan n-au avut niciodată o casă a lor în România și au locuit ba cu părinții lui Bogdan în Râmnicu Vâlcea, ba cu părinții Ionelei la Drăgășani. Ionela a lucrat la o fabrică de tricotaje unde muncitoarele erau exploatate, Bogdan căuta mereu de lucru ca zugrav, iar când nu s-au mai descurcat cu banii, au muncit amândoi cu ziua, la câmp.

În 2008, când a văzut într-un ziar că se caută femei care să îngrijească bătrâni în Italia, Ionela avea 29 de ani și lucra la o firmă de curățenie din Râmnicu Vâlcea. L-a întrebat pe Bogdan ce să facă, iar el i-a răspuns că e decizia ei.

„Sâmbăta îmi dădeau banii; m-am oprit la agenția de viagi, mi-am făcut biletul și duminica am plecat. Trebuia să plec, era singurul lucru de făcut: aveam datorii și nu puteam continua operațiile la copil. Eu am venit aici [în Italia] în iunie și în septembrie trebuia să-i mai fac o operație”, spune Ionela. „Nu mai aveam bani, nu mai aveam nimic, eram disperați”, spune Bogdan.

Ionela a mers două zile cu microbuzul până în orașul Lecce, în provincia Puglia din sudul Italiei, împreună cu alte șapte-opt românce. Din Lecce le-a luat un italian și le-a dus în orașul Maglie, unde le-a încuiat într-o cameră. „Mi-aduc aminte că zice vecina mea: «Ionela, dacă ăștia ne duc cine știe unde?».”

Au stat închise în cameră cinci-șase ore. Bărbatul le-a cerut telefoanele mobile ca să le pună cartele de Italia, dar nu le-a mai dat înapoi. Celelalte românce rămăseseră și fără documente; singura care a refuzat să i le dea a fost Ionela, care avea fotocopii.

Italianul le-a spus că are nevoie de actele lor ca să le facă contracte. Nu se punea însă problema de contracte – româncele nu știau nici măcar unde o să lucreze, pe câți bani și în ce condiții și niciuna nu înțelegea italiana. Traducătoarea lor era o femeie din Republica Moldova care vorbea italiană.

Seara, bărbatul a dus-o pe Ionela cu mașina la o familie din apropiere de orașul Santa Maria di Leuca. „Mă gândeam: «Doamne, unde mă duce ăsta?». Nu-mi zisese cât îmi dau, ce-o să fie acolo…”

Au ajuns la o vilă impresionantă, în care locuiau 12 persoane. O femeie l-a plătit pe italian cu 300 de euro pentru că le-a adus-o pe Ionela, apoi bărbatul a plecat. Ionela trebuia să aibă grijă de doi bătrâni și de trei copii mici, să facă mâncare și curățenie; pentru toată munca asta, urma să primească 500 de euro pe lună. Telefonul ei mobil a rămas la familia de italieni și, cu toate că i-a rugat s-o lase să-și sune copiii, aceștia au refuzat. Ionela nu și-a putut contacta familia timp de o lună.

„Eu eram servitoare la toți”, povestește ea. „Mă culcam la trei noaptea. Trebuia să aștept afară – aveam poartă cu telecomandă – să le deschid poarta, să închid poarta, să-i aștept pe ei să se culce, să iau rufele care ei se schimbau să le pun la mașina de spălat. La cinci dimineața – aveau o sârmă de rufe în fața geamului lor – trebuia să mă vadă că întind rufele. ”

„Eu dormeam în cameră cu ăi bătrâni și mâncam resturile. Trebuia să stau în picioare, lângă ei, să le iau farfuriile de pe masă. Zicea: «Oala cu paste bune rămase o iei și o duci la câine. Tu mănânci ce rămâne în farfurii». Și mi-aduc aminte: era un scăunel de lemn în spatele bucătăriei și eu acolo mâncam ce rămânea de la ei din farfurie, dar vă dați seama că de foame mâncam, că n-aveam ce face.”

„Zicea patroana: «Tu la mine în casă nu pui gura pe absolut nimic. Dacă ți-e foame, bei apă. Dar nu apă din sticlă, apă de la robinet». M-au tratat ca pe o sclavă. Plângeam, mă gândeam la copii: «Doamne, unde am ajuns? Ce fac?». Cu ăla de la agenție nu știam cum să iau legătura. Slăbisem într-o lună 26 de kile. Piele și os ajunsesem.”

În luna în care n-a știut nimic de Ionela, Bogdan a dat zeci de telefoane disperat, încercând s-o găsească. Când a aflat că agenția care a trimis-o în Italia are sediul la Craiova, a plecat acolo cu mai multe mașini de bătăuși de la el din cartier. I-a amenințat că le dă foc, iar cei de la agenție au chemat poliția. Bogdan le-a zis că nu pleacă până nu vorbește cu Ionela.

Abia atunci italianul, anunțat de cei din România, a mers la Santa Maria di Leuca să vadă ce face Ionela și să i-l dea pe soțul ei la telefon. Ionela i-a spus că vrea să se întoarcă în România, așa că bărbatul i-a cerut familiei s-o plătească pentru luna muncită. În loc de 500 de euro, aceștia i-au dat 380. Italianul i-a spus Ionelei că din banii primiți trebuie să plătească 150 de euro agenției, pentru că i-a găsit de lucru.

Pentru asistență în domeniul muncii și al asigurărilor, cetățenii români se pot adresa Biroului Atașatului pe probleme de muncă din cadrul Ambasadei României în Italia: 0039 06 806 96 326; roma.social@mae.ro. Adresa: Via Nicolo Tartaglia, nr. 36 – 00197 Roma

 

Bogdan plânge în timp ce povestește despre luna în care n-a știut nimic de Ionela. Rămăsese singur cu trei copii: dimineața îi ducea pe motoscuter la școală și la grădiniță. La ora 12.00 avea o pauză de prânz de o oră în care îi lua de la școală, îi aducea acasă și le dădea să mănânce – el nu apuca să mănânce.

Copiii îl întrebau mereu unde e mama. „Știam precis că s-a întâmplat ceva”, spune el. „Nu m-am așteptat c-au omorât-o, dar deja erau articole de sclavie, de toate astea în Italia.” Nu era genul de bărbat care să fie prieten cu bătăușii din cartier, dar a apelat la ei din disperare.

„Așa am scăpat”, spune Ionela. „Altfel nu scăpam.”

Vila de lângă Santa Maria di Leuca unde Ionela a fost ținută în sclavie e acolo și astăzi, iar cei doi trec adesea cu mașina pe lângă ea. „Erau cei mai bogați”, spune Ionela. „Aveau feste (petreceri – n.r.) din astea cu pian și cu tacâmuri de argint.”

Deși era hotărâtă să se întoarcă în țară, cei de la agenție au convins-o să lucreze pentru altă familie ca să le plătească datoria. De data asta, Ionela a avut mai mult noroc: era plătită cu 750 de euro pe lună, iar familia o trata cu respect și le trimitea copiilor ei în România pachete cu dulciuri, alimente și produse de igienă.

„Mie mi-aduceau ciocolată”, povestește Ionela. „O luam, o deschideam în fața lor, mâncam o bucățică să mă vadă ei și apoi aveam un coș de rufe și o băgam acolo. Când se umplea coșul, le trimiteam acasă la copii. Mă gândeam: «Eu mănânc aici ciocolată și copiii mei acasă cine știe ce mănâncă». De multe ori mă întrebau: «Mamă, de ce ajung ciocolatele desfăcute?». «Mamă, la vamă ăia desfac și controlează să vadă.» Dar de fapt erau astea care mi le dădea mie.”

Ionela și-a revăzut copiii și bărbatul după un an și două luni în care a muncit în Italia. Pe vremea aceea nu vorbeau prin apel video, pentru că nu aveau WhatsApp și telefoane performante, așa că prima ei vizită acasă a fost un vârtej de emoții. Nu a putut rămâne decât două săptămâni, pentru că tocmai găsise un loc nou de muncă, după ce bătrâna pe care o îngrijea murise.

„Când ajungi acasă e o bucurie enormă, dar în ziua când trebuie să pleci… Eu mi-am pupat copiii dormind, pentru că n-am avut curajul să-i scol, atât de greu mi-a fost. Până am trecut granița, numa’ plângând am stat”, spune Ionela.

În 2009, a venit și Bogdan în Italia ca să lucreze în agricultură. Fata cea mare, care avea zece ani, a rămas la bunicii paterni, iar băiatul de șapte și fata de patru ani, la bunicii materni. I-a întristat că au fost nevoiți să-și despartă copiii, dar la momentul respectiv n-au avut de ales.

Ionela îngrijea o bătrână cu demență din Neviano, în provincia Lecce din Puglia, și era plătită cu 650 de euro pe lună, dar era mulțumită că avea contract de muncă. Pe contract erau trecute doar șase ore pe zi, pentru că nu e legal să muncești 24 de ore din 24, așa cum lucra în realitate Ionela – avea liber doar două ore pe săptămână. Uneori, în cele două ore libere își găsea de lucru la curățenie.

În timpul crizelor, bătrâna era violentă și o mușca, dar oricât de greu i-ar fi fost, Ionela se simțea apreciată de familia care o angajase. Ea administra banii, făcea cumpărăturile, plătea facturile și propriul ei salariu. Familia mai avea o casă în spatele curții și copiii bătrânei i-au propus Ionelei s-o închirieze cu 300 de euro ca să-l aducă în Italia și pe soțul ei.

Bogdan s-a angajat la o fermă de măslini din Neviano, unde câștiga 600 de euro pe lună. Era plătit pentru șase ore de muncă pe zi, dar în realitate lucra 10. Nu s-a plâns însă niciodată, pentru că fermierii îi făcuseră și lui contract de muncă, iar cei doi sperau să-și poată aduce copiii în Italia.

Ginerele bătrânei îngrijite de Ionela era chirurg și i-a spus că dacă-l aduce pe băiat în Italia, o să-l opereze. Iulian a fost operat la Roma prima dată în 2010, când medicii italieni i-au despărțit buza de gingie. Ei au criticat intervențiile medicale din România și le-au spus părinților că medicii români „l-au cusut ca pe cămașă”.

În același an, Ionela și Bogdan le-au adus și pe cele două fete în Italia și i-au înscris pe toți copiii la școală. Bogdan a făcut școala de șoferi, iar fermierul i-a dat cadou o mașină mai veche. În 2011, și-au cumpărat o casă în rate în Neviano cu ajutorul familiei de fermieri, care a girat la bancă pentru ei.

Ionela, care are acum 43 de ani, lucrează de la 9.00 la 13.30 la o farmacie, unde face curățenie și aranjează marfa pe rafturi. De la 16.00 la 20.00 îngrijește o bătrână, iar când găsește ceva de lucru în pauza de la 13.30 la 16.00, merge la curățenie. În total, câștigă 800 de euro pe lună la cele două locuri de muncă.

Până acum doi ani, Ionela a îngrijit bătrâni 24/24 și a locuit cu ei în casă sau a avut mai multe joburi care i-au umplut toată ziua. „Mai mult eu am crescut copiii: și bătuți, și alintați”, spune Bogdan.

Băiatul lor, Iulian, a făcut până în prezent nouă operații în Italia. Un medic stomatolog din Neviano l-a tratat pro-bono: copilul avea dantura deformată din cauza malformației cu care s-a născut, iar părinții lui nu și-ar fi permis să plătească 16.000 de euro pentru aparatul dentar și tratamente.

Când Iulian avea 13 ani, medicul stomatolog care îl trata a sunat la Fundația Operation Smile Italia Onlus, care operează pro-bono copii și adulți născuți cu malformații cranio-maxilo-faciale din întreaga lume. Unul dintre proiectele fundației a fost realizat în parteneriat cu Marina Militară italiană: nava amirală Cavour, un portavion, a fost transformată într-un spital pe care lucrează medici voluntari italieni.

Iulian a fost operat în 2014 în portul din Taranto, în sudul Italiei, iar Ionela, mama lui, născută cu aceeași condiție, în 2017. Ea avea o fistulă pe cerul gurii care îi făcea vocea nazală, iar pe buza superioară îi rămăsese o cicatrice proeminentă de la operația din România.

În 2017, Iulian a fost operat din nou la Smile House din Roma, un centru de tratament al aceleiași fundații; medicii i-au închis o fistulă de pe cerul gurii și i-au făcut o septorinoplastie, care îl ajută să respire mai bine și să nu aspire alimentele când se hrănește.

Iulian are acum 21 de ani și trăiește la Roma cu iubita lui, o tânără pe care a cunosut-o pe nava Cavour, unde a fost operată de aceeași malformație. Alexandra, fiica cea mare a familiei Potcovariu, are 23 de ani și locuiește în apropiere de Neviano împreună cu iubitul ei. A rămas acasă doar fiica cea mică, Cristina, care are 17 ani și e în clasa a XI-a la un liceu din Nardò.

Copiii au crescut mai mult singuri, pentru că Bogdan lucrează și el ca badante din 2015, de când măslinii din sudul Italiei s-au îmbolnăvit și n-a mai găsit de lucru în agricultură. În timp ce părinții lor îngrijeau bătrâni, Alexandra, prima născută, îi îngrijea pe frații ei mai mici.

Ionela și Bogdan îi urmăreau prin telefon și nu-i lăsau să iasă din casă după ce veneau de la școală, ca să nu observe vecinii că sunt singuri. În 2009, când i-au adus în Italia, copiii erau mici: Cristina avea patru ani, Iulian, opt, iar Alexandra, zece. „Stăteam foarte mult cu grija să nu facă vreo prostie și să reclame vecinii să vină să ne ia copiii”, spune Ionela.

Când își amintește de ajutorul neașteptat primit în Italia, Bogdan începe să plângă: femeia care l-a trimis la medicul stomatolog, cel care i-a tratat gratis copilul timp de cinci ani, și medicii de pe nava Cavour. „Înnebunești când știi că sunt niște bani care-i foarte greu să-i plătești”, spune Bogdan. „În România, [copilul] n-ar fi avut nicio șansă.”

Procesul prin care trece fiul său, Iulian, încă nu s-a încheiat – medicii de la Roma trebuie să-l opereze încă o dată ca să-i închidă complet fistula de pe cerul gurii care-i afectează vorbirea.

Bogdan, care are acum 45 de ani, este șomer, după ce bătrânul pe care-l îngrijea a murit recent. Meseria de badante, îngrijitor, este dificilă și complicată în Italia. Româncele cu care am discutat în provincia Lecce (majoritatea sunt femei) lucrează la gri, adică au doar cinci-șase ore/zi în contractul de muncă, deși ele îngrijesc bătrâni 24/24. De multe ori, nopțile, duminicile și zilele de sărbătoare nu sunt plătite mai mult, așa cum cere legea – duminicile, de exemplu, ar trebui plătite cu 60% în plus.

Îngrijitorii care locuiesc cu bătrânii n-au voie să muncească mai mult de 10 ore pe zi, dar badantele românce cu care ne-am întâlnit aveau doar două ore libere după-amiaza (nu le primeau nici pe acestea întotdeauna).

În 2020, lucrau în Italia 920.722 de lucrători domestici, adică îngrijitori (badante) și menajere (còlf), potrivit Raportului anual privind munca domestică, publicat în 2021 de Osservatorio Nazionale DOMINA; dintre aceștia, 633.112 erau imigranți. Românii sunt pe primul loc (156.855), urmați de ucraineni (92.160), filipinezi (66.867), moldoveni (39.202) și alte naționalități.

DOMINA estimează că 57% dintre badante lucrează fără forme legale și că numărul lor ar fi fost în 2020 de aproximativ 2,1 milioane.

Deși multe badante îngrijesc persoane la pat, cu Alzheimer sau cu demență, considerate „non autosufficienti” (nu pot avea singure grijă de ele), ele nu sunt plătite mai mult, așa cum e stipulat în contractul colectiv de muncă, în care se stabilește salariul minim în funcție de complexitatea îngrijirii – dacă persoana are o dizabilitate sau nu, dacă este sau nu independentă.

Ionela a îngrijit doi bătrâni și a primit un singur salariu, deși timp de două săptămâni nu a avut vreme să doarmă. „El era la pat, ea avea epilepsie. Mi s-a întâmplat să fiu cu bătrânul la baie și ea să facă o criză. Cu piciorul îl țineam pe el pe veceu și grămadă pe ea s-o strâng de pe jos. Când l-am sunat pe băiatul lor să vină să m-ajute, mi-a zis că acuma nu e posibil.”

În majoritatea situațiilor, Ionela și Bogdan n-au acceptat să lucreze la negru, dar n-au avut niciodată mai mult de cinci-șase ore pe zi în contractul de muncă, ceea ce înseamnă că pensia lor va fi mică, deși de 15 ani, de când trăiesc în Italia, au muncit aproape zi și noapte.

Bogdan a făcut plângere împotriva unei familii care a refuzat să-i plătească duminicile și zilele de sărbătoare. A cerut ajutor de la un CAF, un centru de asistență fiscală, iar cei de acolo i-au recomandat un avocat care să-l reprezinte. Bogdan a primit o despăgubire de 3.200 de euro de la familie (avocatul a oprit un procent de 15%).

Bogdan spune că el e o excepție, pentru că majoritatea imigrantelor (cele care fac munca asta sunt, de obicei, femei) care lucrează ca badante nu-și cunosc drepturile și nu știu de unde să ceară ajutor. În plus, ele nu au mașină sau permis de conducere și nu-i pot lăsa singuri pe bătrânii pe care-i îngrijesc, așa că n-au cum să facă drumuri la centrul de asistență fiscală și la avocați.

Pe lângă îngrijirea bătrânilor, badantele trebuie de multe ori să facă curățenie și să gătească, ceea ce e o altă meserie. „Îți spune: «Tu vii decât pentru tata, să-i faci igiena corporală, să-l ajuți să se ridice, să mănânce, să-i dai medicamentele. Nu trebuie să faci mâncare, nu trebuie să calci, să faci curățenie». Și când ajungi la ei în casă se schimbă tot: te simți constrânsă să faci lucrul ăla, pentru că ei nu-l fac, iar tu stai în casa aia. Nu se respectă contractul niciodată”, spune Ionela.

De multe ori, o deranjează lipsa de suport din partea familiilor, care, de exemplu, nu-i oferă elevator pentru bătrânii imobilizați la pat. „Familia asta avea macara, dar nu mă lăsa s-o folosesc. Mă obliga să-l ridic pe taică-su, om de doi metri lungime și 100 de kile. Trebuia singură să mi-l ridic, să mi-l iau în brațe, să mi-l pun pe cărucior. Avea atâta gaură în spate de la escare, că-i băgai mâna până la șira spinării. Curgea puroiul de îl schimbam încontinuu.”

Cea mai mare oboseală pe care o resimte este cea „psihică”, spune Ionela. „Îți schimbi total felul tău de-a fi, nu mai ești tu în momentul ăla. Ești în casa lui, trebuie să accepți regulile din casa lui. Tu ai liber la regulile tele numai ălea două ore când ieși afară.”

Ionela a suferit de fiecare dată când unul dintre bătrânii pe care-i îngrijea a murit. „Am obosit să văd suferință”, spune ea. „Îl vezi că se chinuie și nu poți să-l ajuți.”

Cui să te adresezi dacă drepturile tale sunt încălcate la muncă în Italia:

Inspectoratului Teritorial de Muncă pentru neplata salariului, concedii neacordate, muncă la negru, ore suplimentare neplătite etc. Aici găsești formularul pentru reclamații, disponibil și în limba română.

Carabinierii pentru Protecţia Muncii (Carabinieri per la tutela del lavoro) pentru cazurile de exploatare gravă la locul de muncă și intermediere ilegală a forței de muncă).

Institutul Național de Protecție Socială (INPS) pentru plângeri legate de neplata contribuțiilor de asigurări sociale.

Sindicatele au încheiate convenții cu avocați specializați și ajută toți lucrătorii domestici (badante și còlf), chiar dacă nu sunt înscriși în sindicat. Sunt multe „patronati” în Italia, dar ACLI COLF și FEDERCOLF sunt printre cele mai mari. 

CAF/ CAAF (centre de asistență fiscală) pentru completarea declaraţiei de venit şi pentru a verifica ce fel impozit pe trebuie să plătești. Unele centre asigură asistență pentru încheierea unui contract de muncă în domeniul îngrijirii.

Numărul verde 800 290 290 poate fi apelat 24 de ore din 24 de victimele traficului de persoane și ale exploatării. Serviciul este disponibil și în limba română.

Unități Spitalicești Locale (ASL), în cadrul cărora funcționează Serviciul pentru Prevenție și Siguranță la Locul de Muncă pentru încălcări ale legii în ceea ce privește siguranța și normele de igienă la locul de muncă.

Institutul Național de Asigurare Împotriva Accidentelor de Muncă şi Bolilor Profesionale (INAIL) pentru denunțarea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale și solicitarea despăgubirilor.

Cristina, fiica cea mică a Ionelei și a lui Bogdan, are 17 ani și este elevă în clasa a XI-a la un liceu din Nardò. Este prima de la ea din clasă și își dorește să studieze psihologia la Roma, deși știe că asta va însemna o presiune financiară pentru părinții ei.

Nu îi place să le ceară bani părinților; la fel ca frații ei, a început să lucreze de la 14 ani, de când mergea s-o ajute pe mama ei la curățenie.

Acum lucrează după ore la un loc de joacă pentru copii, unde e plătită cu cinci euro pe oră – îi supraveghează pe copii, face curățenie și câștigă în jur de 20 de euro pe seară. În vacanța de vară va lucra și la o pizzerie, împreună cu sora ei mai mare, iar banii o să-i pună deoparte pentru facultate.

Când a venit în Italia, avea patru ani și plângea mereu după „mămaie” și „tătaie”. Copiii de la grădiniță și mai târziu de la școală râdeau de ea că e româncă și că familia ei se îmbracă din centre de reciclare. O împingeau și îi puneau piedică, iar genunchii ei erau mereu juliți. Plângea pe ascuns și le spunea părinților că a căzut.

„Eu eram cu gândul că mama și tata lucrează și dacă le mai spun și asta… O dată frate-meu s-a întors plângând pentru că avea bully și mama s-a dus la școală. Dar dacă mama se duce, e mai rău”, spune Cristina.

„Aveam o geacă foarte mare pentru mine, care, nu știu de ce, îmi aducea aminte de tătaie. Și un copil a venit la mine să-mi spună că sunt o româncă proastă, că mă îmbrac ca… Eu vorbeam puțin italiană și nici nu i-am răspuns.”

Când era într-o excursie cu clasa la muzeu, unui băiat i-au dispărut banii din portofel și s-a plâns profesorului care-i însoțea. Acesta a înșfăcat-o pe Cristina și i-a spus „Scoate banii”. Băiatul care îi luase s-a ridicat în picioare și a recunoscut că a vrut să facă o glumă.

Bullying-ul de care a avut parte la școală s-a încheiat la liceu, când copiii s-au maturizat. Cristina a fost mai norocoasă decât sora ei mai mare, căreia un coleg de liceu i-a spart nasul pentru că l-a atins din greșeală în autobuz – i-a spus că el are haine de firmă și familia ei „se îmbracă de la chinezi”. Tatăl băiatului a venit să-l ia cu mașina din stație când a auzit ce s-a întâmplat, iar Alexandrei, care era plină de sânge, i-a aruncat niște șervețele în loc s-o ducă la spital.

„Nu m-au bătut așa de greu ca pe soru-mea”, spune Cristina. „O dată mi s-a întâmplat că mi-a dat un picior foarte tare, aveam zece ani. Am avut vânătaie mare ca piciorul meu. Eram singura româncă la mine în clasă.”

Profesorii nu-i luau apărarea: atunci când la ora de franceză Cristina a tradus un cuvânt în română în loc de italiană, profesoara i-a spus că e proastă. „Dacă vedeau că plâng, [profesorii] nu veneau să întrebe ce s-a întâmplat.”

Cristina suferă că nu petrece mai mult timp cu mama ei și plânge atunci când vorbim despre asta. „Cu mama mi s-a întâmplat de multe ori să plâng. Când venea de la lucru, că avea orele alea să stea acasă, îi puneam niște muzici cu vorbe frumoase. Și o dată eram la computer: «Mama, ascultă și tu muzica asta». Era o parte care spunea: «Mama, mama, îmi pare rău dacă fac prostii, mi-e dor de tine». Și ne-am pus împreună să plângem. Și a spus mama: «Știu că ți-e dor de mine, aș vrea și eu să stau mai mult cu tine».”

Nu e prima oară când Cristina plânge azi: nu știa povestea despre mama ei care a fost exploatată și astăzi a auzit-o prima oară, în timp ce îi luam interviu Ionelei. Tot astăzi l-a văzut prima dată pe tatăl ei plângând.

„Eu cu școala mă întorc acum pe la trei pentru că am autobuzul târziu. Și i-am spus lui mama «Nu poți și tu să lucrezi un pic mai puțin?», pentru că se întâmplă să nu o văd chiar toată ziua. O dor picioarele și îi spun: «Hai, mamă, lasă și tu un pic. Găsim noi cum să ne ducem în față.»”

„Acuma sunt chiar fericită că am de lucru, am banii mei și nu mai trebuie să le cer bani lor [părinților]. Pentru ei [copiii italienilor] e ușor să ceri bani părinților. Nu știu cum fac să ceară așa ușor. Doamna de la lucrul meu mi-a zis «Adu’ și tu o prietenă». Am adus o prietenă și acolo e mai greu în momentul în care speli pe jos, că e mare. Și prietena mi-a spus: «Să nu mă mai chemi niciodată în locul ăsta, că eu sunt obosită și mai bine să-i cer banii lui mama și lui tata».”

„Eu prefer să nu am bani și să nu mă duc nicăieri și să nu mănânc pizza sau să mănânc când vin acasă decât să-i cer lui mama în fiecare sâmbătă cinci-zece euro. Dacă i-aș fi cerut lui mama și lui tata, m-aș fi simțit vinovată. Așa sunt banii mei, eu i-am lucrat și dacă mi-am cumpărat o prostie, mă simt vinovată că am lucrat atât de mult, dar măcar știu că sunt ai mei.”

Ionela și Bogdan își doresc să se întoarcă în România după ce Cristina, fiica lor cea mică, o să termine liceul. „Nu ne-a schimbat banii, nu am uitat să fim săraci”, spune Bogdan. „Eu am fost sărac și aici.”

Ionela spune că singurul lucru pe care îl regretă este că a lipsit de lângă copiii ei atunci când erau mici. „Am pierdut fazele alea frumoase de la copilăria lor. De ziua lor am încercat să fiu, îmi aduceam băbuțele cu căruciorul acasă. Dar nu e la fel; stai o juma de oră, o oră, mai mult nu poți să stai.”

Bogdan nu crede că un imigrant român se poate integra cu adevărat în societatea italiană. „Noi n-o să fim niciodată încadrați în societatea lor; asta e minciună”, spune el. „Aici te pupă în cur cât au nevoie de tine, dar a doua zi ești același român care face munca pe care ei n-o vor face niciodată.”

„N-o să vezi niciodată o italiancă să facă 24 cu 24”, spune Ionela. „Spre diferență de noi, ele sunt plătite cu opt-zece euro pe oră; noi luăm șase-șapte în cazul bun. Eu la farmacie iau șase euro pe oră. Pe noi n-o să ne plătească niciodată cum plătesc italienii lor. Dacă refuz, nu mă mai ia nimenea. Și eu ce fac dacă nu plătesc banca?”

Ionela și Bogdan plătesc în fiecare lună 700 de euro la bancă, creditul pentru casă, electrocasnice și mașină. Rata la casă e 250 de euro pe lună și mai au de plătit încă doi ani până o vor termina de achitat.

„Nu regret nici măcar o secundă că am plecat, pentru că noi n-am plecat să fim bogați, noi am plecat să ne vedem copilul bine”, spune Bogdan. „Pentru noi, tot ce a ieșit extra – casa, mașina și tot ce avem – îi mulțumim lui Dumnezeu. Dar noi am plecat pentru copilul meu.”

Poți citi aici și aici celelalte două articole din seria despre badante, româncele care îngrijesc bătrâni în Italia.

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu