Valentina, 35 de ani, și Andrei Fărcășanu, 37, locuiesc lângă Piața Santa Caterina, în centrul orașului Barcelona, într-o zonă cu clădiri vechi și străduțe înguste, pline de terase și restaurante. Apartamentul lor cu trei camere e luminos și e înveselit de acvariul cu pești din Amazon, de ficusul thailandez botezat Benji și de celelalte plante culese de Andrei în turele pe care le face săptămânal cu bicicleta în natură.
Miroase a cârnați prăjiți, un miros care-mi aduce aminte de copilăria mea în Oltenia, cu sate amorțite, nămeți și frig usturător. În sufragerie ne așteaptă o măsuță plină cu mâncare: sandvișuri cu jamón, lăcuste prăjite, Mescal (o băutură mexicană), măsline spaniolești și slănină, cârnați și maț din satul Văluța, județul Gorj, din producția proprie a tatălui lui Andrei.
Plimbările și peisajele de la țară îi lipsesc cel mai mult lui Andrei, care s-a mutat acum opt ani în Barcelona împreună cu soția lui, Valentina. Îi e dor de casa bunicilor din Văluța în care a copilărit și unde se ducea în weekenduri să picteze și să facă fotografii pe film.
Andrei a început să studieze pictura în clasa a V-a la Liceul de Arte Marin Sorescu din Craiova, apoi a absolvit Universitatea de Arte din București, a făcut un master și un doctorat în fotografie. Deși e pasionat de când se știe de fotografia pe film, Andrei s-a angajat în publicitate în București „ca orice artist care vrea să și trăiască“.
A lucrat ca art director în cele mai mari agenții de publicitate din România – Ogilvy, Publicis, Graffiti BBDO – și a făcut campanii pentru clienți ca Pepsi, Dacia și Romtelecom. La un an după ce s-a mutat în Spania, campaniile lui încă mai câștigau premii la festivaluri de publicitate.
Valentina – Vali, cum îi spune toată lumea în Spania – a făcut Facultatea de Jurnalism și Comunicare și a lucrat la Prospero, divizia de evenimente a agenției Graffiti BBDO, unde era client service, adică se ocupa de relația dintre agenția de publicitate și companii.
Enlarge
Cei doi resimțeau stresul din publicitate și le rămânea puțin timp liber pentru pasiunile lor: dansul pentru Vali și fotografia pentru Andrei. Vali stătea uneori până la trei noaptea la serviciu, iar la opt dimineața avea ședință cu clientul. „Orele alea suplimentare nu le-a plătit nimeni niciodată și nici acum nu cred că se plătesc în România“, spune ea.
Lui Andrei nu-i plăceau clienții cu pretenții absurde și simțea că doar 20% din munca lui presupune creativitate, iar „restul sunt prostii“. Stresul s-a accentuat în 2009, în timpul crizei financiare, când se făceau disponibilizări, iar cei care rămâneau în agenție erau nevoiți să lucreze mai mult.
„Îmi ieșeau bube pe față dimineața când mă gândeam că trebuie să plec la serviciu“, povestește Andrei, căruia în perioada aceea îi apăruse o alergie. „Mă stresau întâlnirile cu clienții, mă enervam de fiecare dată când trebuia să mă întâlnesc cu un CEO să-i explic că mă plătește să fac o treabă bună – și să mă lase să-mi fac meseria. Era bubuiala asta continuă, lipsa de pauză.“
„Pe lângă stresul din publicitate, mă deranja interacțiunea cu oamenii“, spune Andrei. „Chestii mărunte: te duci să iei un bilet de tramvai și un om îți vorbește acru sau te indispune că nu zâmbește, deși tu zâmbești. Mergi cu bicicleta la serviciu și un șofer deschide portiera intenționat. La metrou, cineva nu te lasă să treci. Știu că par mărunte, dar chestiile astea acumulate zi de zi…“
Vali, care era îndrăgostită de Barcelona, orașul unde lucrase într-o vară atunci când era studentă, a început să se gândească să plece din țară. „Trebuie să existe ceva mai bun în lumea asta pentru noi“, i-a spus lui Andrei.
Aveau 6.000 de euro economisiți și s-au gândit că banii aceștia le-ar ajunge să trăiască un an în Barcelona (în realitate, s-au terminat în câteva luni). Și-au spus că nu e nimic dacă nu-și găsesc de lucru în Spania, că pot oricând să se întoarcă în România și că, până la urmă, nu le strică o vacanță. Și-au cumpărat biletele de avion, și-au dat demisia și le-au spus familiilor că pleacă. Au venit în Spania cu trei genți și două rucsacuri, dintre care unul plin cu aparatele lui Andrei, echipamentul pentru developare și o mapă cu lucrările lui.
„În România e o atmosferă necăjită“
Cele nouă trupuri sunt acoperite cu pături. Se întind pe o parte, apoi pe alta, ca și cum ar fi în intimitatea propriului dormitor. Cască, oftează și respiră cu zgomot. Poți auzi cum le trosnesc fălcile la propriu. „Deschideți axilele, lăsați spațiu, deschideți mâinile și inspirați“, le spune aproape șoptit profesoara Ona Mestre. Își mișcă pe rând, cu blândețe, fiecare membru, articulațiile, șoldurile, omoplații, pectoralii. Muzica de relaxare ne amorțește, aproape că ne vine și nouă să ne întindem sub pături.
Suntem la NunArt Gràcia, un centru privat din Barcelona unde se fac cursuri de dans și unde Vali merge de două ori pe săptămână la clasa de mișcare conștientă. E un stil de dans contemporan în care profesoara Ona Mestre îi ajută să se relaxeze și să-și asculte propriile corpuri. Cei nouă participanți au vârste diferite – o fată în jur de 20 de ani, o femeie de peste 60 și un bărbat de 50 se răsucesc sub pături și respiră adânc.
Mișcările lor devin din ce în ce mai ample și mai dinamice, Vali își mișcă delicat mâinile și picioarele, vocea Onei le spune să-și asculte mâinile, iar trupurile alunecă pe parchet în ritmul muzicii. Se ridică de la podea și încep să dansează grațios un dans care nu seamănă cu nimic. Ritmul fiecărui corp e diferit, unii dansează singuri, alții își sincronizează mișcările în perechi. Ona oprește muzica și le spune să continue în același ritm, să-și asculte energia corpului. O femeie fredonează o melodie inventată.
Când muzica începe din nou, recunoaștem surprinși vioara lui Alexander Bălănescu și vocea Mariei Tănase de pe albumul Maria T. Cele nouă trupuri continuă să danseze împreună, inventează mișcări și zâmbesc. „Inima mea e în interiorul corpului meu și funcționează. O ascult“, spune vocea blândă a Onei. La sfârșitul clasei, participanții se îmbrățișează și își mulțumesc unul altuia. „Facem toți parte din umanitate“, spune Ona.
Câțiva dintre participanții de la clasa de dans vin să vorbească cu noi. „Eu am niște vecini români, sunt oameni de treabă“, spune o femeie. „Prietena mea lucrează într-un ONG care se ocupă de imigranții săraci“, spune alta. „Sunt mulți români care locuiesc în casele părăsite din cartierul Vallcarca.“ „Sunt mulți români în Spania“, spune altcineva.
Din nou, avem sentimentul că în orice direcție am merge, vom da peste români și că nu trebuie decât să ne plimbăm pe stradă sau să intrăm într-un magazin ca să ne întâlnim cu unul dintre cei 6.286 de români care trăiesc la Barcelona. Acesta e numărul oficial de la Institutul Național de Statistică din Spania, dar românii care locuiesc în clădiri abandonate sau lucrează la negru nu sunt întotdeauna înregistrați.
Andrei o așteaptă pe Vali la ieșirea din centrul de dans. Mergem într-un bar din cartier să bem o bere și să stăm de vorbă. „Pentru mine, plusul cel mare e atmosfera din Spania“, spune Vali. „Nu că oamenii din România sunt naso’i – nu-s naso’i, sunt super muncitori, numai că e prea mult negativism, e o atmosferă necăjită. Oamenii în metrou au colțurile gurii în jos, dar nu pentru că sunt răi, ci pur și simplu pentru că sunt apăsați de multe lucruri.“
Anul acesta, pe 11 mai, Vali și Andrei împlinesc opt ani de când s-au mutat la Barcelona. Le place că oamenii de aici sunt deschiși la minte, că merg la evenimente culturale și sunt interesați de bunăstarea lor interioară. „Cel mai mare câștig suntem noi“, spune Vali. „Eu aici m-am apucat serios de dans – mereu mi-a plăcut mișcarea corporală – și Andrei s-a putut ocupa de fotografie.“
După ce au plecat din România, au locuit o vreme în Sant Andreu, un cartier de la marginea Barcelonei, într-un apartament prost și friguros pe care îl împărțeau mai multe persoane – în Barcelona, nu poți închiria un apartament dacă nu ai contract de muncă.
Vali a încercat să se angajeze în publicitate, dar nu i-a răspuns nimeni la e-mail. Și-a căutat apoi de lucru în baruri și în restaurante, dar tot fără succes. Până când și-a dat seama că CV-ul ei nu era bun: un patron a întrebat-o mirat ce vrea să facă la el în restaurant cu Facultatea de Jurnalism și cu experiența din publicitate.
Și-a refăcut CV-ul, a tăiat facultatea și joburile pe care le avusese în București, și a inventat o experiență de ospătăriță. A trecut și Caru’ cu bere, pentru care lucrase atunci când era client service la Prospero, dar nu a zis că i-a făcut campania de relansare, ci că a servit la mese. Înainte de primul interviu, a învățat de pe YouTube cum se cară tava cu farfurii și pahare.
A lucrat trei ani în restaurant, unde a avut inițial un salariu de 1.100 de euro, care a fost mărit apoi la 1.200. Câștiga dublu față de România, unde salariu ei era în jur de 500-600 de euro pe lună.
Era mult de muncă – programul se încheia la miezul nopții –, dar i se părea romantic că sunt doi artiști care încearcă să supraviețuiască într-o țară străină. „Lucram șase zile din șapte, restaurantul ne exploata și nu ne plătea orele suplimentare“, povestește Vali. „În 2012, ți se spunea că Spania e în perioadă de criză și că ar trebui să fii fericit că ai de lucru. Dar adevărul e că și în România am fost exploatată.“
Vali a lucrat apoi doi ani în publicitate, la o firmă de design și producție din Barcelona. De un an, Andrei și Vali încearcă să pună pe picioare o afacere și organizează ture foto prin oraș. Andrei îi învață pe turiști noțiuni de compoziție, le spune istoria locurilor pe care le vizitează și, la finalul zilei, comentează fotografiile pe care aceștia le-au făcut. E fericit că lucrează în domeniul fotografiei și că nu trebuie să facă ceva complet diferit de pasiunea lui ca să trăiască.
„Nu ne-am gândit niciodată să ne întoarcem în România“, spune Andrei. „A fost cea mai bună decizie pe care am luat-o până acum.“ Cu toate astea, în ultimii doi ani a observat că românii au devenit mai implicați și mai informați, iar asta îl face optimist. „A devenit o țară europeană, o simt în mentalitatea oamenilor“, spune el.
„E un drum lung și greu“
Laboratorul foto analogic are tot ce îi trebuie. Substanțele sunt puse în ordine pe rafturi și tăvile pentru spălatul fotografiilor sunt aranjate pe dimensiuni. Andrei și-a adus de acasă doar tancurile pentru developat, niște bilețele și markerele cu care notează minutele –filmele stau mai mult sau mai puțin în soluție în funcție de tipul lor.
Suntem la Centrul Civic Pati Llimona, unde Andrei merge săptămânal să-și developeze filmele și să mărească fotografiile analog. În Spania, primăriile finanțează „Centre Civice“, un fel de case de cultură deschise pentru locuitorii unui cartier, care sunt încurajați să interacționeze între ei și să se implice în diverse activități artistice.
Fiecare Centru Civic se orientează spre o anumită artă, cum ar fi fotografia la centrul la care merge Andrei și dansul la cel unde merge Vali. Obligatoriu, toate aceste centre au activități dedicate copiilor și vârstnicilor. Cei care participă plătesc o sumă modică, un fel de donație: Andrei închiriază laboratorul cu un euro pe oră, iar Vali plătește doi euro ca să participe la o clasă de dans contemporan, un stil care se numește contact improvisation.
În România, Andrei nu avea unde să-și mărească fotografiile analog, așa că scana filmele și apoi printa imaginile. A început să le mărească singur de când s-a mutat la Barcelona și s-a ocupat doar de fotografie – Centrul Civic e la doi pași de casa lui.
Când s-a mutat în Spania, Andrei a luat la rând galeriile din Barcelona și le-a prezentat portofoliul lui. A durat un an și jumătate până când o galerie, impresionată de fotografiile făcute la Sulina, a fost de acord să-l reprezinte. A participat la mai multe expoziții de grup (în prezent, îi puteți vedea lucrările până pe 9 aprilie la galeria Valid Foto din Barcelona), a participat la târguri și festivaluri de fotografie și abia după câțiva ani a vândut primele lucrări.
Nici acum nu poate trăi doar din fotografia de artă, așa că o vreme a predat la Centrul Civic Pati Llimona un curs de laborator analogic (developat și mărit fotografii pe film) și a fotografiat la diverse evenimente. Chiar și în Barcelona „e un drum lung și greu“ dacă vrei să trăiești din fotografia de artă, spune Andrei. Dar măcar aici ai o șansă. „În România, nu există mecanismele, nu ai galerii, nu ai public“, spune el.
Două ore, patru filme developate și prima fotografie mărită analog pe care o văd în viața mea. Așteptăm în lumina roșie din laborator să apară pe hârtie crengile, apoi trunchiul copacului fotografiat de Andrei. La finalul ședinței, Andrei îmi dăruiește mie lucrarea.
Vali ne așteaptă acasă, unde a făcut pizza cu dovlecei și roșii conservate din România. Bem cava, șampania spaniolilor, și ne grăbim să ajungem la un vernisaj la galeria care-l reprezintă pe Andrei. Nu putem rămâne prea mult – trebuie să prindem ultimul tren spre El Masnou, unde e campingul în care am parcat. Ne luăm la revedere de la Vali și Andrei și de la prietenii lor artiști pentru care seara abia începe.
Acest articol face parte din seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora. Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață.
Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.
Le mulțumim prietenilor de la UniCredit Bank Romania, Epson România, Crama Corcova, Cooperativa FRUFRU și eSolutions.ro, care ne-au ajutat să pornim în această călătorie.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
Fotografii ©Cosmin Bumbuț Text ©Elena Stancu