Multă vreme îmbrățișările și declarațiile mi s-au părut ridicole, ca într-un film american în care actorii sună fals atunci când își spun replicile. Nici eu, la rândul meu, n-am spus ușor „Te iubesc“ în viața mea de adult. Nu mi-am arătat afecțiunea pentru cei pe care-i iubeam, nu mi-am găsit cuvintele și n-am reușit nici până azi să-i spun mamei mele „Te iubesc“.
Mama a vrut să fiu un alt fel de copil și eu am vrut ca ea să fie un alt fel de mamă. Nici una n-a fost ce și-a dorit cealaltă.
Eu n-am fost un copil docil și bun la învățătură. Am fost căpoasă când eram mică și furioasă când eram adolescentă. La școală am avut conflicte cu mai toți profesorii, le-am chestionat autoritatea și cunoștințele, i-am înfruntat, am chiulit, am fost mutată disciplinar la altă clasă, am fugit de acasă și am fost exmatriculată în clasa a VIII-a. În liceu am avut mereu media scăzută la purtare. În clasa a XI-a, când am rămas corijentă la trei materii, era să rămân repetentă.
Enlarge
Mama n-a știut să fie afectuoasă cu copiii ei. A fost o mamă dură, care ne-a bătut și pe mine, și pe sora mea, care ne-a certat întotdeauna când am greșit și nu ne-a lăudat niciodată când am făcut ceva bun. Nu ne-a întrebat dacă suntem îndrăgostite, dacă suntem fericite sau nu, dacă ne lipsește ceva. Nu ne-a întrebat cine sunt prietenii noștri, dacă trecem prin greutăți, dacă avem nevoie de ajutor, dacă ne e dor de ea. Mama a lipsit o mare parte din copilăria mea. S-a închis la ea în cameră ca să lucreze la doctorat, la articole, la prezentări, la cărți, la cursul pe care urma să-l țină a doua zi.
Cea mai dureroasă amintire a copilăriei mele e singurătatea. Sora mea mai mare a plecat de acasă după o ceartă cu mama – eu aveam 12 ani, ea, 22. Diana a fost un copil docil și bun la învățătură, dar nici asta n-a fost îndeajuns. Mama era nemulțumită că merge la discotecă și se întoarce târziu, că poartă fuste prea scurte și blugi prea strâmți, că n-o ajută suficient la gătit și la curățenie, că nu învață destul, deși Diana a terminat Facultatea de Medicină din Craiova printre primii, a avut grijă de mine când eram mică, m-a pus pe oliță, mi-a gătit și mi-a dat să mănânc.
Am rămas acasă doar eu, mai rea decât a fost vreodată sora mea, și au trecut mulți ani până când am înțeles că nu există copii răi. Certurile erau frecvente, la fel de frecvente ca notele mele proaste și absențele din catalog. Bătăile erau și ele frecvente, mai ales după ședințele cu părinții, coșmarul copilăriei mele, când eleva Stancu era înfierată pentru toate relele făcute de la ultima ședință încoace. Dar nu bătăile au durut cel mai tare, ci sentimentul acela că sunt rea și că nu sunt iubită, pentru că nici nu merit să mă iubească cineva.
Mama nu m-a îmbrățișat niciodată sau, cel puțin, nu-mi amintesc. Ne pupam, vag jenate, la aniversări și de Revelion. Apoi am mers la facultate la București și ne pupam când plecam și când veneam acasă, la Craiova. Din ce în ce mai rar, pentru că s-a terminat facultatea, apoi masterul, a început serviciul și viața a luat-o la goană.
Enlarge
Între mine și ea am ridicat un zid de lucruri care nu se spun mamei. Adică tot. Am început să merg la cenaclu, la cursurile lui Mircea Vasilescu, Simona Popescu, Ioana Pârvulescu și Mircea Cărtărescu, pe care-i admiram, să scriu, să citesc, să cunosc oameni, să beau bere în Lăptăria lui Enache, să merg în vacanța de vară la 2 Mai. Să învăț să trăiesc cu atacurile mele de panică, cu neîncrederea în mine și cu senzația continuă că sunt rea și că nu merit să fiu iubită.
Nu m-am întrebat ce a făcut și ce a simțit mama în anii aceia. Dacă i-am lipsit. Dacă ar fi vrut să mă cunoască. Dacă ar fi vrut s-o sun mai des. Dacă ar fi vrut să știe cât rău mi-a făcut Tudor, iubitul meu din facultate. Dacă ar fi vrut să vin mai des la Craiova. Dacă ar fi vrut să-i povestesc despre cenaclul nostru, 3,14, și despre Simona Popescu. Dacă ar fi vrut să-mi citească textele naive pe care le scriam pe-atunci. Dacă ar fi vrut să-i spun că la primul meu loc de muncă patronul mi-a tras țeapă și nu m-a plătit trei luni. Dacă ar fi vrut să fie primul om pe care-l sun atunci când sunt fericită sau dezamagită, nu ultimul care află versiunea prescurtată.
Viața mea s-a schimbat atunci când aveam 26 de ani și l-am cunoscut pe Cosmin. Atacurile de panică s-au rărit și, chiar dacă mă gândesc uneori că nu merit, știu că sunt iubită. El a fost cel care m-a ajutat să dărâm zidul de „lucruri care nu se spun mamei“. Locuiam împreună de doi ani și nici nu mă gândisem să-i spun mamei mele că iubesc un bărbat și că m-am mutat cu el. Cosmin m-a convins că asta nu e normal.
De câțiva ani, eu și mama ne sunăm mai des; uneori ne întindem și câte o oră la telefon. De când ne-am mutat în autorulotă, merg împreună cu Cosmin la Craiova și rămânem câteva săptămâni în curtea părinților mei. Mie nu-mi place evlavia mamei mele și ei nu-i place că nu mă mărit, n-am copii și trăiesc într-o mașină. Ne-am împăcat însă cu ideea că nici una dintre noi nu e ce și-a dorit cealaltă.
Nu știm cum să fim prietene, pentru că n-am fost niciodată. Nu știm ce mai vorbești după ce ai terminat cu politica, problemele sociale pe care le întâlnim pe teren și lipsurile din Compartimentul de oncopediatrie, unde lucrează mama. Nu știm să vorbim despre ce simțim, despre tristețile și bucuriile noastre, despre dezamăgirile și fricile noastre. Vorbim, din ce în ce mai des în ultimul timp, dar multe lucruri rămân nespuse.
Enlarge
Mama are 72 de ani și acum patru ani s-a operat de cancer tiroidian. Eu, sora mea și tata am insistat să iasă la pensie, dar mama n-a ținut cont de rugămințile noastre și e în continuare oncopediatru la Compartimentul de oncopediatrie al Spitalului Clinic Județean de Urgență Craiova. Polixenia Stancu e singurul oncopediatru din Oltenia și, dacă ar ieși la pensie, atunci copiii din Dolj, Olt sau Gorj ar trebui să meargă să se trateze la București sau la Timișoara. Mama știe că cei mai mulți sunt săraci și părinții lor nu și-ar permite nici drumul până acolo.
A început să trateze copii bolnavi de cancer și leucemie în timpul comunismului, când alți doctori din Craiova se fereau de cazurile acestea pentru că, spuneau ei, îi impresionează. După Revoluție, mama s-a ocupat o perioadă de copiii cu HIV de care nimeni nu voia să se apropie – lucrarea ei de doctorat e despre SIDA și tuberculoză la copii. S-a certat cu colegii care nu voiau să-i atingă pe acești copii și s-a luptat, atât cât a putut, pentru viețile lor. Unul dintre pacienții ei de atunci, diagnosticat cu SIDA și cu o boală genetică de piele, are acum 40 de ani și vine s-o viziteze la spital. Astăzi, mama nu tratează doar copii cu cancer și leucemie, ci și pe cei cu hemofilii, talasemii și alte boli rare.
Când eram mică, mama se întorcea nervoasă din gărzi. „Mi-au murit trei copii azi-noapte“ mi-a reproșat într-o zi, când între noi izbucnise o nouă ceartă. Nu cred că am avut vreo empatie pentru ea. Moartea nu e ceva teribil atunci când ești fiică de medici. Părinții mei vorbeau uneori despre moarte chiar și când eram la masă. „Mi-a murit“ spuneau. Mulți ani nu am înțeles acest „mie“ și că moartea unui pacient era și a lor. Când îi mureau pacienții, mama aducea acasă această pierdere la copiii ei, în viața obișnuită care continua cu gătit, cu certuri, cu cumpărături și ședințe cu părinții.
Despre moarte mi-a vorbit de mai multe ori, dar îmi amintesc ca prin vis, pentru că mi-am lăsat amintirile în urmă când am plecat din Craiova. Mulți ani le-am evitat, pentru că dureau. Dar îmi amintesc când mi-a povestit despre un băiat de șase ani, grav bolnav. Știa ce o să se întâmple cu el și i-a zis mamei mele că-i pare rău de părinții lui, că o să plângă mult. Pe noptieră își aranjase câteva lumânări, pe care să le aprindă asistentele atunci când va veni clipa.
Meseria mamei mele nu este însă o meserie a morții, ci o meserie a vieții. Pe 8 martie veneau la noi acasă băieți de 20 de ani care-i aduceau flori – nu știu de ce, dar foștii ei pacienți care o vizitează sunt majoritatea băieți. I-a tratat de cancer sau de leucemie când erau mici și acum vin s-o vadă, să-i aducă flori sau s-o întrebe, înainte să se căsătorească, dacă pot face copii.
Am aflat târziu despre mama că e un doctor bun. Alții mi-au spus despre ea că e un om bun. Mi-o amintesc pe mama mereu obosită, cu cearcăne adânci, care-i atârnă grele pe obraji, cu albul ochilor plin de vinișoare roșii. Ridurile i-au schimbat trăsăturile, dar a fost o femeie frumoasă. Nu și-a purtat însă frumusețea cu vanitate: nu s-a machiat, nu s-a vopsit, nu a purtat bijuterii și rareori și-a cumpărat haine. A fost la fel de aspră cu ea însăși cum a fost cu cei din jur.
Enlarge
Îmi doresc s-o cunosc pe mama și să scriu o carte despre relația dintre noi două, așa că de anul trecut am transformat-o în subiect jurnalistic și am început să-i pun întrebările pe care nu i le-am pus niciodată până acum. Am fost la ea la spital, în Compartimentul de oncopediatrie, acolo unde copiii sunt palizi și slăbiți, iar părinții primesc cu groază diagnostice pe care nici un părinte n-ar trebui să le audă vreodată. Vara asta am mers împreună cu ea la MagiCAMP, o tabără pentru copiii bolnavi de cancer înființată în 2014 de Melania Medeleanu și Vlad Voiculescu. Acolo i-am cunoscut pe pacienții ei, care au fost mai mult copiii ei decât am fost eu, și am încercat să înțeleg.
Fac asta pentru mine și pentru liniștea mea sufletească, pentru mama și pentru liniștea ei sufletească, o fiică și o mamă care învață să se accepte la 35, respectiv la 72 de ani, atunci când își dau seama că, de fapt, diferențele dintre ele nu sunt atât de mari.
* * *
Sunt câteva lucruri pe care n-o să le uiți dacă vizitezi secția de pediatrie de la Spitalul Județean din Craiova. Primul e mirosul care te izbește dimineața când intri în saloane – miroase a scutece, a prosoape și haine puse la uscat, a biscuiți și mere rase, a transpirație și medicamente. Mamele se trezesc năuce, după încă o noapte dormită prost în paturile mici de spital, în care se ghemuiesc alături de copiii lor. E abia aprilie și e înăbușitor de cald în încăperile în care respiră laolaltă mame și copii, cu tristețile și cu lipsurile lor, cu plasele lor cu pufuleți, banane, sucuri, hârtie igienică și haine. Când doctorița și asistentele intră în salon, copiii mai mici încep să plângă, înspăimântați de halatele albe și de injecții.
O să mergi apoi pe holurile înguste, o să arunci o privire într-un salon și o să vezi o mamă legănându-și bebelușul pe picioare, o să întâlnești o adolescentă cu un copil în brațe și o să te întrebi dacă a devenit mamă la 13, la 14 sau la 15 ani, un copil o să fugă când treci pe lângă el, o să auzi scâncete și glasuri de copii și o să mai auzi: „Doamna doctoră, când ne dați drumul acasă?“, „Doamna doctoră, iar făcu febră“, „Doamna doctoră, vărsă și chemai asistenta“, „Doamna doctoră, ce are copilul?“.
O să treci de ușa de termopan și o să intri în compartimentul de Oncopediatrie, acolo unde mamele de pe holuri nu mai întreabă ce are copilul și își poartă tăcute îngrijorarea. Le recunoști după cearcănele grele și ochii roșii, care le fac să pară mai în vârstă decât sunt. Copiii din Oncopediatrie sunt palizi și slăbuți și uneori stau pe canapeaua din hol, lângă stativul pentru perfuzii care a devenit parte din ei. O s-o cunoști pe Gabi, o fetiță de șapte ani, diagnosticată cu leucemie și internată aici de nouă luni. Gabi are la mână o branulă prin care îi sunt administrate citostaticele și transfuziile de sânge și o să-ți arate că și iepurașul ei de pluș, pe care l-a primit de Paște, are o branulă la o lăbuță.
În fața sălii de tratamente, care e și biroul asistentelor și al medicilor rezidenți, o să vezi mai mulți părinți și copii veniți pentru internare, pentru consultații, pentru diverse hârtii și pentru controale periodice. Sala de tratamente e cât o bucătărie de apartament. Pe canapeaua veche și tocită, donată de Becali în 2004, stau oncopediatrul Polixenia Stancu și două doctorițe rezidente, iar pe marginea canapelei e loc și pentru mine. Andreea Dincă, medic pediatru, stă în picioare, iar cele două asistente stau pe un taburet și pe un scaun vechi, cu structură de metal. Biroul registratoarei, pe care sunt imprimanta și calculatorul, e înghesuit în colț și, dacă vrei să te ridici de pe canapea, trebuie să-și tragă scaunul ca să-ți facă loc. O noptieră lângă geam, o vitrină cu medicamente, câteva rafturi cu dosare pe pereți, o chiuvetă și un filtru de apă.
Aici, în spațiul acesta înghesuit, oncopediatrul, rezidentele și asistentele completează hârtii la o masă veche, zgâriată, cu colțurile rupte. Imprimanta nu mai are cerneală și, atunci când vor să printeze niște analize, asistentele scot cartușul și îl scutură, dar asta nu ajută, pentru că scrisul de pe hârtii abia se vede. Imprimanta și consumabilele au fost donate recent de Costel, un bărbat care cumpără citostatice pentru copii atunci când acestea lipsesc din farmacia spitalului. Părinții intră pe rând cu problemele lor și cu teancul de documente medicale în care sunt rezumate ultimele luni din boala copiilor lor. N-au unde să se așeze, pentru că nu mai sunt scaune, și rămân în picioare, lângă ușă.
Enlarge
Când are de făcut o consultație, oncopediatrul se ridică și merge pe hol, acolo unde e o altă canapea din cele trei donate de Becali în 2004. Canapeaua e ruptă și găurită, pentru că e cea mai folosită dintre toate – aici stau copiii din Oncopediatrie atunci când ies din saloane. Mama așază pe canapea haina unui băiat de 15 ani, apoi îi spune să se întindă peste ea. Îl palpează și îl ascultă cu stetoscopul, citește cu atenție hârtiile și le pune întrebări părinților. O asistentă vrea să treacă printre noi, iar părinții copilului și oncopediatrul se pun într-o dungă ca să-i facă loc.
„Cel mai greu e să-i înțepi pe cei mici, care nu înțeleg ce se întâmplă“, îmi spune Carmen Cernea, o asistentă medicală din compartimentul de Oncopediatrie. David are leucemie și e internat de câteva luni împreună cu bunica lui. Nu e prima dată când i se face puncție osoasă și i se administrează metotrexat intrarahidian, așa că băiatul de patru ani începe să plângă și să țipe când intră în sala de tratamente. „Nu o să te doară, îți promit.“ David nu mai crede nici o promisiune și urlă din ce în ce mai tare și va continua să urle și când bunica lui îl va lua în brațe și îl va duce înapoi, în salon.
* * *
„Are așa o stăpânire de sine“, îmi spune Carmen Cernea – Cami, așa cum o strigă colegele ei din compartimentul de Oncopediatrie. „Când avem copii grav și e dumneaei de gardă suntem foarte liniștite. Doamna doctor e implicată și meticuloasă și… Când s-a operat, ne sunau mamele disperate – mamele n-au încredere decât în doamna doctor: «Ce știi de doamna doctor? Se mai întoarce, nu se mai întoarce?».“
Am rugat-o pe Cami să-mi povestească despre mama, pentru că mi-am dorit să aflu despre cealaltă viață a ei despre care știu prea puține. La mine în familie nu se vorbește despre ceea ce simți, despre ceea ce doare, despre cine ești tu atunci când te ridici sătul de la masa de Crăciun sau de Paște și rămâi singur cu tine.
„Eram de gardă, cu o zi înainte de Revelion, treceam în 2000. Abia terminasem postliceala și intrasem de câteva luni pe pediatrie. Eram în cabinet, cu ușa deschisă, îmi pregăteam tratamentul pentru ora șase. Și am auzit o mamă urlând pe hol: «Doamna doctoră, îmi moare copilul». Am ieșit pe hol și am întrebat: «Mamă, unde-ți moare copilul?». Și a zis: «La etajul nouă». Am sunat repede la biroul de internări: «Doamna doctor, moare un copil la nouă», atât i-am spus și până am coborât eu de la etajul 10, doamna doctor a și venit.
Copilul avea opt, nouă luni și îl înecase maică-sa cu morcov din biberon. Doamna doctor a cerut imediat adrenalina, a luat seringa și i-a intrat în cord încet, calm. Copilul a început să reacționeze – numai morcov scotea copilul ăla, îl văd și-acum. Și a început să se coloreze, că se făcuse albastru. Atunci dacă nu se întâmpla asta, copilul murea, că făcuse stop cardio-respirator. Am zis: «Doamne, ce important e să reacționezi așa cum trebuie și când trebuie».
Mama împreună cu copiii ei în tabăra MagiCAMP
Doamna doctor are așa o stăpânire de sine. E foarte calmă, rar își iasă din fire. Bine, se mai supără și ea și atunci știm că trebuie să tăcem. S-a supărat când doctorul de la Terapie Intensivă i-a zis unei mame: «Mamă, pregătește-te, că a început numărătoarea inversă». Și atunci doamna doctor a fost foarte supărată: «Cum să-i spui unui părinte așa ceva?».
Acum copilul e bine, e în tratament de consolidare, alaltăieri i-a zis lui Luminița, colega noastră: «Fir-ai a dracu’ tu să fii cu mama ta». Noi nu ne supărăm pe ei. Le spunem: «Poți să plângi, zi ce vrei, dar să nu te miști că noi trebuie să-ți prindem vena». Pentru noi e un stres să le prindem venele. Te mai drăcuie, dar nu foarte mult. Toma e agitat și urlă: «Te spun lui tati».
E greu și cu cei mari. Cei mici nu conștientizează, probabil că li se pare normal, asta e viața lor: să-i înțepăm toată ziua, tratamente. Cosmin a împlinit 16 ani și are stări contradictorii, câteodată e foarte speriat și înverșunat și se supără. Îi era rău după tratament și cred că de frică să nu moară acolo, în patul ăla din salon, stătea pe hol, pe canapea și zăcea acolo. «Cosmin, ești bine?» «Da.» Stătea acolo, pe telefon, nu voia să se lase doborât, cât de rău i-ar fi fost, el nu zăcea.
Când vin cazuri noi și copilul e grav, atunci, la început, doamna doctor e foarte îngrijorată. Ea le spune direct părinților, am văzut că-i ia acolo, în sala de joacă: «Mamă, copilul are leucemie și trebuie să facem asta și asta». Chiar dacă e foarte grav, noi încercăm orice. Cum e fetița asta pe care o avem acum, cu multe tumori, cu metastaze. Și uite că fetița a reacționat la tratament și este bine. Când a venit, nu mergea, nu mai putea să stea dreaptă, era îndoită și uite că acum fetița merge, e acasă, în pauză, și urmează alte cure.
Când are un copil grav, doamna doctor nu pleacă de lângă el. N-a plecat – ore în șir a stat lângă acel copil. Pe 6 ianuarie ne-a murit o fetiță. Nu s-a mișcat de acolo, de lângă pat. O monitoriza permanent, urmărea și ne spunea: «Mai luați-i o glicemie, mai faceți-i asta». M-a trimis la Diabet să aduc specialist pentru diabet că avea glicemia mare atunci, în ultimele momente. M-a trimis să-i fac analize de urgență și m-am dus să le duc la laborator și când m-am întors era lumânarea aprinsă, că făcuse stop.
Enlarge
După ce moare un copil nu mai are cuvinte, e tristă și nu mai are chef de vorbit. Face ce trebuie după, hârtii, că sunt atâtea, discută cu familia, îi ia în sala de joacă. Are lacrimi în ochi, dar n-am văzut-o niciodată plângând. Dar e tristă.
Dacă ați vedea-o cu câtă pasiune stă în acest spital și inclusiv în cabinet, în fața calculatorului, rezolvând anumite probleme. Când pleacă din gardă, doamna doctor ne spune mereu: «Aveți grijă de copii». Și seara ne sună și ne întreabă cine e de gardă, ce fac copiii și ne zice «Aveți grijă de copii».“
* * *
Mama nu mi-a spus niciodată să am grijă de mine. Acum câțiva ani, când a organizat o conferință de onco-hematologie pediatrică în Craiova, a uitat să mă sune de ziua mea. Nici acum nu mă sună decât dacă trec mai multe zile fără s-o sun eu.
În timp ce discutam cu Cami despre mama, mă gândeam că vorbește despre un om pe care eu nu-l cunosc. Despre un om empatic și cald, care are o relație specială cu asistentele cu care lucrează. În 2016, mama a ținut un curs de onco-hematologie pediatrică pentru asistentele și infirmierele din Compartimentul de oncopediatrie în cadrul unui proiect național mai amplu. Eu și tata n-am fost de acord, pentru că mama termina serviciul la 14.00, dar rămânea în spital până la 20.00 pentru acest curs. Mama avea atunci 70 de ani și cele 12 ore de stat la spital o oboseau.
Cami mi-a spus că în perioada cursului îi aducea mamei mele la prânz câte un borcan cu mâncare caldă. Avea grijă să gătească cu mai puțină sare, pentru că știa că mama n-are voie să mănânce sărat. Mama nu mi-a povestit niciodată asta. Eu n-am întrebat-o niciodată ce a mâncat la prânz în perioada aceea.
Când eram mică, îmi plăcea să fiu bolnavă. Boala o aducea pe mama lângă mine și atunci îi simțeam grija. Chiar dacă această grijă venea sub formă de îngrijorare, mă bucuram s-o simt aproape și, pentru câteva zile, să primesc toată atenția ei. Când nu mă vedea, frecam termometrul între palme ca să am febră mare și-mi exageram simptomele: mințeam că burta mă doare mai tare decât mă durea și că sunt mai răcită decât eram.
De când am crescut, mint că nu mă doare nimic. După ce toată viața te-ai rușinat de emoțiile tale și le-ai închis ca să nu pari vulnerabil, e greu să începi să vorbești despre ele. E greu să începi să spui „Asta m-a durut“ sau „Am nevoie să fii lângă mine“.
Aceasta este partea a II-a a reportajului „Aveți grijă de copii“. Citește partea I și partea a III-a.
Am plecat Teleleu ca să povestim România de astăzi prin imagini şi cuvinte. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi și scrisori Teleleu.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre oamenii pe care i-am întâlnit în călătoriile noastre și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență.
Fotografii ©Cosmin Bumbuț Text ©Elena Stancu