„Corvoada e dorul de țară“

Mariana Andronache a plecat în Spania în 2003, când avea 39 de ani. L-a urmat pe soțul ei, Romeo, care venise să muncească în Calaf, în provincia Barcelona. „Am plâns tot drumul în autocar: îmi lăsasem amândoi copiii acasă. Carmen avea 17 ani și Robert, 19. Dar când am văzut că luam aici într-o zi cât câștigam în România într-o lună, am rămas.“

Romeo a muncit în România la restaurantul Bibi din Vama Veche împreună cu fiul său, Robert, care e mândru că „își câștigă banii lui“ de când avea 15 ani. Erau bine plătiți, dar era doar un serviciu sezonier, pe timpul verii. Mariana lucra în Ploiești la fabrica de textile Dorobanțul, care mergea tot mai prost, și avea un salariu mic. Au auzit că în Spania se câștigă bine și au plecat în căutarea unei vieți mai bune, la fel ca ceilalți 117 români* care trăiesc azi în Calaf.

După un an, a venit și Robert, fiul soților Andronache. Carmen, elevă în ultimul an de liceu, a rămas singură acasă. Vorbeau la telefon, dar pe atunci nu erau „așa telefoane bune și ieftine“, spune Mariana. „Stăteai la coadă la locutorio cu marocani și cu alți români – eram foarte mulți. Așa am petrecut toate evenimentele: notele, absolvirea liceului, bacul, examenul de admitere, emoțiile.“

Au început cu „munca de jos“, cum spune Mariana: „Aveam de numărat câte veceuri spălam pe zi“. După o vreme, s-a angajat camarero într-un restaurant, unde a început să vorbească spaniolă și catalană. „Localnicii sunt prietenoși, vorbesc cu tine și așa am învățat limba. La început, nu știam nici măcar să fac un carajillo, dar ei m-au învățat. Aici nu-ți zice nimeni: «Ia, uite, proasta asta nu știe să facă».“

Mariana și soțul ei au lucrat nouă ani într-un restaurant din Calaf: ea servea la bar, iar Romeo era bucătar. Fiul lor, Robert, care are acum 33 de ani, era camarero în alt restaurant din satul catalan. Le mergea bine și au ajutat-o pe Carmen, care studia la Facultatea de Jurnalism din București și care nu și-a dorit niciodată să trăiască în Spania.

Criza financiară i-a lăsat șomeri în 2011 și, după o iarnă grea, s-au hotărât să-și investească economiile și să deschidă un restaurant – Parador de Calaf. Astăzi, au mica lor afacere și lucrează împreună toată familia: Mariana și Romeo, fiul lor, Robert, și soția lui, Ana. „Am început în 2012, în plină criză. A fost greu, dar aveam ce mânca, mai rămâneau și ceva bani s-o ajut pe fie-mea, mai ne făceam câte un capriciu, mai ieșeam la mare și încet-încet au trecut șase ani, iar acum se văd rezultatele“, spune Mariana.

*sursa: Institutul Național de Statistică din Spania

Calaf e un sat de munte cu 3.500 de locuitori în Comunitatea autonomă Catalonia. Aici e mai frig decât în restul provinciei și dimineața, când sunt doar câteva grade, o ceață groasă acoperă străzile goale. Localnicii merg cu mașinile la muncă – lucrează la fermele din apropiere, la un depozit de mașini și la fabrica de prelucrare a metalului de lângă restaurantul familiei Andronache.

Înainte de serviciu, sătenii se opresc la Parador să-și ia micul dejun și să-și bea cafeaua. Robert vorbește catalana ca un localnic și li se adresează clienților pe nume. Servește cu plăcere la mese, de parcă nu s-a trezit la șase dimineața să pregătească deserturile pentru prânz, să aranjeze băuturile și să-l ajute pe tatăl lui să gătească. Duce platouri cu omletă, șuncă prăjită, fasole și cârnați, debarasează mese, îi povestește unui client ce a făcut la pescuit și zâmbește mereu, deși sunt abia primii kilometri din cei 14 pe care-i face zilnic prin restaurant.

Mariana îi servește pe clienții de la bar și, printre picături, ne explică ce e un carajillo, băutura preferată a catalanilor din Calaf: un espresso amestecat cu whisky, coniac sau anís, lichior de anason. Sunt mulți clienți și femeia aleargă în toate părțile: face cafele, schimbă fețele de masă, mătură, spală căni și pahare. Când o vede că se oprește să stea de vorbă cu noi, Robert o tachinează: „Cu talent, mamă, cu talent. Vreau artă și ritm, mamă.“

Femeia a rămas în urmă cu treaba și, când mesele se golesc, Robert vine la bar s-o ajute. „ ¿Hola, hermoso, qué tal?“, îl salută un bărbat. „Bon dia, Robert“, spune altul. Toți se cunosc după numele mic și ne simțim de parcă am fi acasă la niște prieteni. Restaurantul e simplu, fără prea multe ornamente: barul înconjurat de scaune înalte, un șemineu, cele 20 de mese și geamurile mari, prin care intră soarele la prânz.

Xavi, unul dintre bărbații de la bar, ne întreabă ce facem aici și noi îi spunem că suntem jurnaliști și documentăm viața românilor din diaspora. „În Spania se trăiește bine“, spune un catalan care ne aude conversația. „Normal că vor să vină aici.“ „E loc pentru toată lumea“, spune altul. Iar al treilea își pupă degetele atunci când vorbește despre familia Andronache.

Cosmin bea carajillo și-l servește pe Xavi cu palincă de Negrești-Oaș. Xavi se strâmbă, dar dă paharul peste cap. Franco îi arată cum se bea dintr-un porrón, un decantor de sticlă cu o formă ciudată prin care vinul se toarnă direct în gură. Iar Juan merge acasă și se întoarce cu nevăstuica lui în sân ca să mi-o arate – o are de șase ani și spune că n-ar da-o nici pentru 10.000 de euro.

În bucătărie lucrează Romeo, tatăl lui Robert, care amestecă în supa catalană și în tocănița de iepure și, în același timp, prepară niște gambas – creveți – a la plancha. Ana, soția lui Robert, pune în farfurii și e deja agitată, pentru că e ora prânzului, restaurantul s-a umplut, Robert anunță comenzi peste comenzi și ea tocmai s-a opărit, iar umflătura roz i-a pătat pielea fină de pe mână, plină de cicatrici mai vechi. „Tot timpul mă ard“, spune Ana.

Bucătăria e mică și ordonată și fiecare obiect e la îndemână. Toate cele cinci focuri sunt aprinse, e cald și diseară părul și hainele îmi vor mirosi puternic a mâncare. Ușile se deschid și se închid continuu, Robert duce brațe de farfurii pline-farfurii goale, Ana abia apucă să aranjeze platourile cu mâncare, la chiuvetă altă Ana, tot româncă, spală mormane de vase – familia Andronache are doi angajați români care vin să-i ajute în zilele aglomerate.

Doar Romeo e calm; de când a fost operat pe inimă în Spania (mereu spune că stresul de la restaurant l-a îmbolnăvit), nu se mai agită și își face treaba încet și bine. Are aparat auditiv și eu îl bănuiesc că atunci când Robert devine agitat – „Bă, nu mai am unde să-i pun!“, „Hai, că-i pierdem!“ –, își dă aparatul mai încet.

Enlarge

— Zi-i lui tata să mai facă paella, că au venit oamenii.
— ROMEO, MAI TREBUIE PAELLA!
— Chifteluțele când le ai, cariño.
— Vale.
— Un estofado de pavo, un gambas. Hai, tată, dă-mi paella!
— Mi-ai cerut un gambas, Robert, la nu știu cine.
— Un profiterol, un pana cotta. Cine-mi duce gambasul?
— N-are cine, Ana, n-are cine.
— Încă un pavo; mai fă-mi unul, Ana.
— Două pavo în total și un espaguetis.
— Ce mai îmi dai, Ana?
— Mai am o porție de paella.
— Vezi că trebuie iară gambas, Romeo.
— Trei?
— Nu știu, Romeo, că nu mai știu ce e aici, în puii mei!
— Da’ să aștepte, că toți au venit în același timp.
— Tot îi zic la Romeo să-mi pună un iepure, da’ nu mă aude.
— Să nu mai iei paella, că nu mai e.
— Taie un pic de pâine, du-le la mesa trei, la mesa unu.
— Mamă, ce e aici de segundo! Când duce atâtea segundo la mese? Mâine le duce!
— Trei de pavo, tata, pune și mie.
— La ce-mi pui atâția cartofi?
— Mai e ceva la plancha?
— La plancha, nu. Bueno.
— Da’ nu vine să-și ia primero?
— Bă, intră încontinuu!
— Ăsta nu e gata, lasă-mă cu cartofii!
— O salată de crochete îmi mai trebuie și am plecat.
— O pana cotta îmi trebuie, Ana.
— Încă trei gambas pune la plancha.
— S-a terminat și crema catalană, asta e ultima.

Restaurantul se golește abia spre patru după-amiază, când la mese mai sunt doar câțiva întârziați. Vin mulți oameni să mănânce aici în pauza de prânz, iar o familie vine tocmai de la Igualada, un sat aflat la 25 de kilometri distanță. La Parador îi întâlnești pe toți oamenii din Calaf – catalani, români, polonezi, ucraineni și marocani, fermieri, vânători, muncitori în construcții, angajați sau șefi în fabrică.

Toată lumea e amabilă și nimeni n-are „fițe“ – Robert a remarcat asta imediat după ce a venit în Calaf. În România, nu-i plăcea nici atitudinea clienților, care te tratau de sus, nici atitudinea ospătarilor, care se făceau că nu te văd. Aici, toată lumea spune „Buenos días“ când intră în restaurant, iar Robert vine să îți ia comanda după câteva secunde.

Abia după ce pleacă ultimii clienți, Robert și Ana se așază la o masă și ciugulesc din tocănița de iepure. În unele zile nu apucă să mănânce nimic, mai ales în timpul sezonului de vânătoare, când sâmbăta și duminica restaurantul se umple de grupuri gălăgioase de vânători care devorează până seara târziu platouri cu mâncare catalană.

Mariana și Romeo Andronache locuiesc la marginea satului, într-o casă mare și rece, pentru care plătesc 400 de euro chirie. Robert s-a mutat acum doi ani împreună cu Ana – cu care s-a căsătorit între timp – într-un apartament mic și călduros din centrul satului, pentru care plătește tot 400 de euro chirie.

După ce pleacă de la restaurant – la cinci-șase după-amiaza în timpul săptămânii sau la șapte-opt seara în weekend –, Robert o plimbă pe Linda, câinele-lup care a rămas în curtea părinților lui. Marlon, o corcitură simpatică de pechinez și golden retriever, ne întâmpină bucuros și cerșește mângâiere și mâncare.

Robert și Ana își petrec de multe ori serile în casa părinților, unde beau câte un pahar de vin, încing un grătar sau fac gogoși. Trec înainte pe la ei pe-acasă să-și facă duș și să se schimbe. „Acum mirosim și noi ca oamenii“, râde Ana. E o femeie frumoasă, care, înainte să se mute în Calaf, purta mereu haine elegante și pantofi cu toc.

Ana a locuit 16 ani la mare, lângă Altea, în provincia Alicante. A plecat din România în 2001, când avea 21 de ani. Nu văzuse niciodată marea până atunci: a crescut într-o familie modestă din Câmpia Turzii, iar părinții ei au fost genul de oameni care nu pleacă niciodată în concedii. Lucrau la o fabrică de țigle din oraș și locuiau împreună cu cei patru copii ai lor într-un apartament cu două camere.

Când prietena ei cea mai bună a ajuns în Altea și i-a trimis poze cu marea, Ana și-a dorit să meargă și ea acolo. S-a împrumutat și a plătit 1.500 de mărci pentru o viză de turist; banii i-a luat un intermediar care i-a făcut rost de o viză pentru Suedia. A mers două zile și două nopți cu un microbuz care făcea transporturi clandestine, i-a fost teamă la graniță când au întrebat-o ce caută în Spania cu viză de Suedia, dar au lăsat-o să treacă și Ana a văzut prima oară marea în Altea.

În primii ani, a lucrat la negru: a spălat vase într-un restaurant, apoi s-a angajat la bucătărie. Câștiga bine – salariul ei de bucătăreasă era 1.500 de euro – și își permitea să plătească chiria, să-și cumpere haine și pantofi, să meargă în vacanțe, să le trimită cadouri părinților și fraților și să facă economii, o bunăstare pe care n-o avusese niciodată în România.

Nu avea însă acte și, atunci când tatăl ei s-a îmbolnăvit pe neașteptate, Ana n-a putut să se întoarcă acasă. Părinții ei au suferit când a plecat în Spania, mai ales că Ana a fost mereu fata tatei și bărbatul nu s-a împăcat cu gândul că fiica lui e departe de familie. Vestea că tatăl ei e grav bolnav a răvășit-o și s-a gândit multe zile ce să facă: dacă s-ar fi întors, risca interdicție de intrare în Spania și ar fi pierdut tot. Bărbatul a murit fără să-și revadă fiica.

S-a reîntors în țară după șapte ani, în 2008. Nu i-a plăcut România și s-a gândit că n-ar mai putea trăi aici: birocrația era un coșmar, drumurile erau la fel de rele cum își amintea, iar serviciile publice, un dezastru. Singurul lucru pe care îl mai iubea în România era familia ei. „Când mă întorc în țară, nu simt că sunt în vacanță“, spune Ana. „Ai toată familia acolo, fugi să-i vezi pe toți, timpul e scurt, nu te odihnești și atunci vii mai obosit.“

Ana vorbește cu un fermecător accent ardelenesc amestecat cu accent spaniol. Îi place în Calaf pentru că îi amintește de satele de lângă Câmpia Turzii și uneori miroase a haine înghețate pe sârmă, ca în copilăria ei. Nu s-a obișnuit însă cu frigul și îi lipsește clima din Altea. Acum poartă mai mult hanorace și bocanci, dar „în viață nu poți să le ai pe toate“.

Robert a contactat-o pe Facebook după ce i-a cercetat cu atenție profilul. A văzut că trăiește în Spania, că e singură și că e ardeleancă. „Îi trebuia ardeleancă“, râde Ana. S-a dus în Altea s-o cunoască și, după câteva luni, a convins-o să se mute cu el în Calaf, iar Ana a început să lucreze la restaurantul familiei.

Enlarge

Robert spune că în România nu și-ar fi deschis niciodată un restaurant din cauza birocrației. În Spania, autoritățile te încurajează să-ți faci o afacere și „nu există șpagă“, spune el. Restaurantul nu i-a îmbogățit, dar au scăpat de patron și acum sunt mulțumiți că lucrează pentru ei.

De câteva săptămâni, de când fiica lor le-a spus că e însărcinată, Mariana se frământă: ar vrea să fie în România când se naște copilul și s-o ajute pe Carmen. „Corvoada e dorul de țară, de familie“, spune Mariana. „Te simți vinovat. Regret că nu sunt alături de părinții mei care au îmbătrânit. Că n-am fost lângă fata mea la absolvirea liceului. Că la nunta ei ne-am dus pe fugă.“

Se întorc în România doar o dată pe an – de când au afacere, nu-și permit o vacanță mai lungă de două săptămâni: o săptămână merg în România, o săptămână într-o stațiune din Spania. „Am venit tineri și am îmbătrânit aici“, spune Mariana, care le-a zis părinților ei când a plecat din țară că o să stea doar două luni.

Pe soții Andronache îi sperie cel mai tare spitalele din România, pentru că Romeo a avut mai multe probleme de sănătate. În Spania a fost operat la inimă și la rinichi, iar operațiile de zeci de mii de euro au fost acoperite de asigurare și ei nu au plătit un cent. Sunt conștienți că situația din spitalele românești nu s-a îmbunătățit de când au plecat: atunci când fratele Marianei s-a îmbolnăvit de cancer de tiroidă, familia Andronache i-a trimis bani de șpagă pentru operație.

Romeo e la curent cu tot ce se întâmplă în țară, dar nora și fiul său nu urmăresc știrile. Robert și Ana, care au 33, respectiv 38 de ani, n-au votat niciodată. Erau tineri când au plecat din țară și n-au prins alegeri, iar în Spania n-au votat. Nu pentru că nu le pasă de România, ci pentru că au lucrat mereu în baruri și în restaurante, unde cele mai aglomerate zile sunt în weekend.

„Anul ăsta vrem să mergem la vot, dar nu știu cum să facem, că duminica noi suntem la restaurant“, spune Mariana. „Nu pot să mă duc la Barcelona și să stau la o coadă infernală. De ce nu fac secție de vot la Manresa, care e la 30 de kilometri de aici? Așa ar vota toți românii din zonă, că suntem mulți. Atât de mulți că uneori stau și mă întreb: «Mai sunt români în România?».“

Acest articol face parte din seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora. Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață.

Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.

Le mulțumim prietenilor de la UniCredit Bank Romania, Epson România, Crama Corcova, Cooperativa FRUFRU și eSolutions.ro, care ne-au ajutat să pornim în această călătorie.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu