Chapters
călătorie·povești

Țara nouă

Armânii și-au păscut turmele de oi în toată Peninsula Balcanică și cărvanele lor au mers până în Franța, Italia și Austria să facă negoț. După 1925, câteva mii de familii au venit în Cadrilater, în Regatul României, unde au primit pământ și cetățenie română.

Simțim de la intrare mirosul de plăcintă proaspăt scoasă din cuptor. Kira Iorgoveanu Mantsu ne așteaptă în casa nepoților ei din cartierul Colentina, unde are un mic apartament în care stă de fiecare dată când vine la București. Pe peretele din dormitor a expus un tablou cu un peisaj din Cândrova, un sat de fărșeroți din Grecia care a ars în timpul Războiului civil. E singurul obiect care amintește de originea armână a Kirei – fotografiile și costumele pe care le-a moștenit de la bunici și de la părinți sunt în Germania, unde locuiește de 30 de ani.

Am cunoscut-o pe Kira Iorgoveanu Mantsu la București, pe 25 martie, la Primăvara armânilor – Primuveara a Armânjilor –, un spectacol cu dansuri și cântece armânești, care are loc anual la București și la Constanța. Această sărbătoare e importantă pentru comunitate, deoarece e un prilej să se întâlnească, să-și vorbească limba și să-și amintească cine sunt.

Kira s-a născut în 1948 în comuna tulceană Bașkioi, redenumită mai târziu Nicolae Bălcescu, și a lucrat 15 ani ca redactor la Editura Minerva, unde i-a cunoscut pe Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Ana Blandiana și Nichita Stănescu. E prima poetă în limba armână, iar volumul ei de poezii Steauă di dor (Editura Eminescu, 1983) a reprezentat o deșteptare pentru comunitatea armânilor. Kira a editat o Antologie de poezie populară aromână (Editura Minerva, 1976), a tradus poezii de Mihai Eminescu, a scris proză și literatură pentru copii în armână. După 1985, când a emigrat în Germania, Kira a luptat pentru recunoașterea limbii și culturii armâne.

2018-03-27-14-33-34.jpg

„Limba e patria noastră“

Stăm în bucătăria călduroasă, bem ceai și mâncăm cu poftă plăcintă caldă cu brânză – armânii îi zic „pită“ și Kira ne spune că cele mai bune plăcinte le vom mânca în Dobrogea, unde urmează să plecăm peste o lună.

Mirosul de plăcintă proaspătă îi aduce aminte de bunica din partea mamei, căreia îi poartă numele – Kira Caracota – și care s-a născut în Kavala, un oraș grecesc de la malul Mării Egee. A plecat în Cadrilater când avea 20 de ani și a avut mereu nostalgia locurilor pe care le-a iubit și pe care nu le-a mai văzut niciodată. Kira era mică și o asculta pe bunica ei povestind despre culoarea mării și despre gustul măslinelor și al portocalelor. În Dobrogea era secetă și singurele fructe pe care le văzuse fetița erau prunele și merișoarele. Ani mai târziu, poeta Kira a scris o poezie despre bunica ei care nu poate să moară pentru că o apasă dorul de Kavala.

„Armânii poartă în sângele lor istoria Balcanilor“, spune Kira și noi o credem, pentru că am intrat doar de o săptămână în lumea lor și nu ne mai săturăm să le ascultăm poveștile.

„Vrei să știi dacă există o literatură în aromână? Există! Dacă are un viitor? Nu știu! Este foarte greu, dacă nu imposibil, să faci literatură într-un idiom lipsit de sprijinul unor instituții culturale și al unor structuri de stat. Până la un moment dat, aromânii au scris în patru alfabete și au vorbit toate limbile care le-au ieșit în cale.“ (Irina Nicolau)

Începând cu 1925, câteva mii de familii de armâni au fost împroprietărite în Cadrilater: au primit câte 10 hectare de pământ, loc de casă și cetățenie română. Regatul României voia să populeze Cadrilaterul, care fusese anexat în 1913, după Al Doilea Război Balcanic. Armânii din Bulgaria, Albania și Grecia își doreau pământ, autonomie și o viață mai bună – oieritul nu mai era profitabil, iar țările în care trăieseră până atunci își înăspriseră taxele.

În 1940, după ce România i-a cedat Bulgariei Cadrilaterul, cele două țări au făcut schimb de populație: 77.000 de bulgari au plecat din România și în locul lor au venit din Cadrilater 110.000 de armâni și români. Armânii au primit casele și pământurile bulgarilor care plecaseră din Dobrogea, dar n-au apucat bine să se instaleze că au fost luați la război, apoi a venit foametea, comunismul, s-au închis granițele și a început colectivizarea.

În prezent, nu se știe câți armâni trăiesc în România, dar se estimează că ar fi în jur de 70.000. La recensământul din 2011, armânii nu au avut opțiunea de a-și declara etnia, deoarece nu sunt recunoscuți ca o minoritate națională, ci ca o parte din neamul românesc, repatriată din Balcani. Acest lucru nu e în avantajul lor, deoarece armânii nu beneficiază de drepturile pe care le au alte minorități, cum ar fi cursurile opționale de cultură și limbă maternă în școli.

Românii le zic „aromâni“ sau, popular, „machedoni“. Noi le vom spune „armâni“, pentru că acesta e termenul pe care majoritatea îl preferă. Armânii trăiesc și în alte țări din Peninsul Balcanică – Grecia, Albania, Bulgaria, Serbia, Croația, Bosnia și Herțegovina –, dar sunt recunoscuți oficial doar în Republica Macedonia. O comunitate importantă trăiește și în diaspora: SUA, Canada, Australia, Franța și Germania.

Nu toți armânii s-au ocupat cu păstoritul sau cu negoțul; mulți au fost industriași, artiști, savanți sau meșteșugari care au locuit în orașele Peninsulei Balcanice de la Dunăre până dincolo de Atena și de la Marea Neagră până la Marea Adriatică și Marea Nordică.

Armânii se împart în mai multe grupuri și cele mai mari sunt grămostenii, pindenii și fărșeroții – „Yrâmusteanji“, „Pindeanji“ și „Fârshirots“. Diferențele dintre ei sunt vestimentare, culturale și, într-o măsură mai mică, lingvistice. Armânii sunt pe lista popoarelor care riscă să fie asimilate, iar limba lor face parte din patrimoniul european. În 1997, Consiliul Europei a recomandat statelor în care trăiesc armânii să-i ajute să-și păstreze limba, iar Kira Iorgoveanu Mantsu a fost în echipa care a făcut atunci lobby la Consiliul Europei.

„Limba e patria noastră“, spune Kira, care crede că doar limba îi mai poate ajuta pe armâni să-și păstreze identitatea etnică. În ultimii ani, de când au apărut căsătoriile mixte și tinerii n-au mai vorbit armânește, limba s-a deteriorat.

2018-03-27-14-35-11-2.jpg

„Steauă di dor“

Bunicii Kirei din partea tatălui au venit din Curtova, o localitatea care pe vremea aceea făcea parte din Macedonia și care azi e în Bulgaria. Când s-au stabilit în Cadrilater, nu știau românește și scriau cu litere chirilice. Au învățat alfabetul latin și limba română urmărind ziarele și reclamele din oraș.

Bunica din partea mamei, Kira Caracota, a învățat greu românește și toată copilăria i-a cântat nepoatei cântece grecești și armânești. A stat doar doi ani în Cadrilater, dar a fost locul în care i-a plăcut cel mai mult. „Nu-mi pare rău de nici o casă câte am lăsat ca de casa din Cadrilater“, îi spunea nepoatei.

Kira își amintește cu plăcere de copilăria ei în Dobrogea, în satul care azi se numește Nicolae Bălcescu. Dar pentru bunicii ei, comunismul a adus numai necazuri. „Armânii mei să intre în Colectiv?“, spune Kira. „Armânul iubește libertatea și drumul. Armânii au fost cărvănari, transportau mărfuri până la Viena și Veneția, ei nu acceptau granițele. Când trăiau în munți, familiile se organizau în fâlcări și fiecare fâlcare avea un celnic. Hotărau împreună unde să ducă marfa sau unde să cumpere terenuri de pășune.“

Bunicul Kirei a refuzat să intre în Colectiv – Gospodării Agricole Colective – și familia s-a mutat la Bumbăcari, în Bărăgan, unde a crescut oi și a scăpat de colectivizare. După ce Kira a terminat clasa a IV-a, bunicul a trimis-o la școală la București, pentru că visa s-o facă doctoriță. După doi ani, s-a mutat toată familia la oraș: bunicul a cumpărat oi și a făcut o fermă lângă Ghencea, tatăl Kirei și-a găsit de lucru ca funcționar, iar bunica a continuat să cânte în armânește despre locurile pe care le-a părăsit. Femeile s-au modernizat și mama Kirei n-a mai purtat costumele tradiționale.

Au locuit pe strada Florilor, într-un cartier evreiesc. Mai mulți armâni veniseră la București și comunitatea se întâlnea duminica la biserica Dobroteasa. „Întotdeauna am simțit că sunt altceva“, spune Kira. „Noi trăiam în comunitatea noastră de machedoni, așa cum ne spuneau românii. Făceam parte dintr-o altă lume, cu toate poveștile, cu toată istoria ei.“

„În fotografia făcută la botezul meu figurează 58 de bărbați și femei. Mare înghesuială. Cinci sunt greci și cincizeci și trei aromâni. În anturajul părinților mei raportul s-a menținut. Până și fotograful era aromân, se numea Papacostea.“ (Irina Nicolau)

Kira a intrat la Facultatea de Litere în 1966 și, după ce a absolvit, s-a angajat la Editura Minerva. Frecventa cenaclurile literare și scria în română, până într-o seară, când avea 25 de ani și i-a venit în minte o poezie în armânește. „Parcă mi-o spunea cineva“, povestește Kira. „Era un mesaj pentru limbă – limba care e uitată e de fapt somn care aduce moartea și ea își va găsi liniștea și vindecarea numai scrisă.“

A fost prima poezie din volumul Steauă di dor, care urma să fie publicat în 1983, la editura Eminescu. „Cartea asta rămâne pentru mine un mister și este cartea vieții mele, cartea care în lumea armânească a fost ca o revelație.“

Kira locuiește din 1985 în Germania și face activism pentru recunoașterea limbii și culturii armâne. A colaborat 20 de ani la revista armână Zborlu a nostru – Cuvântul nostru –, publicată de comunitatea armânilor din Freiburg. S-a întors prima oară în România după Revoluție, dar bunica ei, cea care a ajutat-o să traducă Eminescu în armână, murise fără să-și mai vadă nepoata.

YISU CU ALEXANDRU

Armatili-alu Alexandru
Îńi cutreairâ minduierili…
Batu vimturi fuviroasi şi-ańiľi
Ca seamchili-a gârnului azboairâ…
,,Machidunia!” ,,Machidunia!” Cari aurlâ
Noapti di noapti tu yisili-a meali?
Dişcľidu poarţili-a ocľiloru
Ş-tu-Antunearicu ţi mi-anvârligheadzâ
Vedu prosuplu-a lui ţi-alagâ:
Elu, Marili, Machiduneanlu,
Singurlu-a meu vrutu di daimâ,
Ţi va-lu hârneamu cathi dzuâ
Cu suflitlu-a meu,
Şi va-ľi lamu cathi dzuâ cicioarili
A calui a lui, pi cari
Ma multu ca pi mini va-lu hârsea!
Ma elu di multu easti alargu
Ş-câmeaşea lui di multu-i putridzâtâ!
Voiu s-mi facu-nveastâ dealihea
Ş-mi-nvescu cu Machidunia
Cameaşea-a mea albâ şi-ascurâ
Ş-imnu s-lu-andâmusescu pri elu
Machiduneanlu-anyiatu!
(Din volumul Steauă di dor, Editura Eminescu, 1983)

2018-05-14-19-04-43.jpg

Fara Armâneascâ

Traversăm kilometri de lanuri de grâu și câmpii cu turbine eoliene, nici o mașină nu ne depășește, toate drumurile acestea cu apusuri spectaculoase sunt doar ale noastre. O pierdem pe Tina în lanul de grâu, dormim câteva nopți pe malul apei, la Sarichioi, un sat de lipoveni, vizităm Cetatea Enisala, campăm pe malul unui lac înconjurat de stânci, Cosmin fotografiază autorulota încadrată de un curcubeu perfect, apoi ne amintim că am venit aici ca să muncim și plecăm spre Beidaud.

E locul unde ne-a recomandat să venim arhitecta Elena Saricu-Todică, o activistă armână implicată în asociația Fara Armâneascâ dit România, care își propune să reînvie tradiții, dansuri și cântece armânești. Asociația a înființat Școala Anveatsâ Armâneashti, a conceput materiale educaționale și a ținut cursuri de limbă armână pentru sute de copii și adulți.

În Beidaud parcăm lângă casa lui Dumitru Todică, un armân de 74 de ani. Dumitru e un bărbat zdravăn, ars de soare, cu mâini mari și muncite. Iarna stă în București, iar primăvara se mută la Beidaud, unde cultivă 350 de hectare de grâu, orz, floarea soarelui și porumb. E căsătorit de 51 de ani cu Maria, o femeie cu gesturi elegante, care-și alege cu grijă cuvintele, și au împreună doi copii și patru nepoți.

„La noi, căsătoriile cu oameni din alt neam nu existau, nici divorțul nu era admis. La noi, părinții te căsătoreau și, cum decideau ei, așa rămânea. La noi, iubirea nu conta. Așa îmi spunea Caterina, vara mea mai bătrână cu vreo treizeci de ani.“ (Irina Nicolau)

Tatăl lui Dumitru Todică a fost croitor – cosea de mână haine tradiționale cu găitane. Pe atunci, croitorii erau ambulanți: când cineva avea o fată de măritat, croitorul stătea în casa lui cu săptămânile ca să coasă zestrea, rochia de mireasă și hainele pentru socri. După ce și-a cumpărat o mașină de cusut Singer și a venit în România, a început să facă haine moderne. Nimeni nu se mai îmbrăca în costume tradiționale; doar ciobanii purtau încă haina din păr de capră prin care nu trece ploaia.

La Beidaud nu găsim costume populare, fotografii și obiecte vechi; singura moștenire a armânilor sunt cântecele și limba. La fel se întâmplă și în comunitățile de armâni din alte țări balcanice, spune Dumitru Todică. Patru verișori de-ai lui trăiesc în Republica Macedonia și i-a vizitat de mai multe ori. La fel ca în România, tinerii de acolo au plecat la muncă în alte orașe și mulți și-au uitat limba.

Mihale Costea, 82 de ani, și Dumitru Atanase, 79, sunt sârbeni – „sârbeanji“, în armânește, armâni care au venit în Cadrilater din Regatul Serbiei și care fac parte tot din neamul grămostenilor, la fel ca Dumitru Todică. Au rămas puțini armâni în sat, se plâng bărbații: din 600 de familii, câte au venit 1940, când s-a făcut schimbul de populație, azi mai trăiesc aici doar vreo 30 de bătrâni. Tinerii s-au dus la București sau la Constanța, iar alții au plecat din țară.

2018-05-10-13-34-48.jpg

Migrația

„Diferența dintre ciobanul român și cel machedon e cârlibana“, spune Mihale Duza, un grămostean de 84 de ani din Beidaud. Cârlibana pe care a moștenit-o de la socrul lui e un baston cu un cârlig sculptat în capăt, pe care ciobanii armâni îl folosesc ca să prindă oile de picior. Iar cârlibana lui Mihale Duza „a tras de oi“: când era în putere a avut peste 150 de oi, pe care le-a vândut acum cinci ani, când a simțit că „nu mai e la fel de sprinten“.

Părinții lui Mihale Duza au venit din zona orașului Știp, Republica Macedonia, iar el s-a născut în Regatul României, la Silistra. La fel ca ceilalți armâni, părinții lui au fugit de traiul greu pe care-l aveau în munții din Macedonia.

„Anul era împărțit între Sfântul Gheorghe și Sfântul Dumitru“, povestește Mihale Duza. „La Sfântul Gheorghe, pe 23 aprilie, ciobanii puneau samarele pe cai și plecau la munte cu oile și cu familia. Închiriau muntele de la chihâie – boier – și anul ăsta erau pe un munte, la anul, pe alt munte.

Se așezau 20-30 de familii la marginea pădurii sau într-o poiană, aproape de un izvor. Prima oară făceau cășăria și pe urmă colibele. Săpau un pic în pământ, băgau parii și deasupra lor puneau tenda, o țesătură din păr de capră. Colibele se făceau în arman, roata, și la mijloc era gol. Așezările astea se numeau «câlivi» sau «stani».

Într-o colibă stăteau familii cu 25 de persoane; acolo țeseau, torceau, împleteau, făceau de mâncare, toate treburile. N-aveau mobilă, doar «iambule», păturile de lână cu care se înveleau.

La Sfântul Dumitru, pe 26 octombrie, mergeau în gazdă pe la turci și pe la bulgari: plăteau chirie, că nu aveau al lor. Stăteau mai multe neamuri într-o cameră – puneau samarul de la cai în loc de perete –, dar se înțelegeau, nu era ceartă. Pentru oi făceau un adăpost cu pari în câmp. Dacă dădea zăpada, mișcau oile să nu le învelească. Dar nu prea era zăpadă, în Macedonia e clima mai bună.

„Din fereastra prin care o privesc, românitatea îmi apare ca un ou cu două gălbenușuri între care curge Dunărea. Iar aromânii mi se înfățișează ca o etnie paradoxală, care a strălucit intens în lumea Evului Mediu și care de două secole se stinge lent, pe măsură ce intră în conul de lumină al momentului.“ (Irina Nicolau)

Machedonii nu voiau să fie slugă la alții, voiau al lor și a lor era oaia, altceva n-aveau. Făceau comerț, mergeau până în Franța cu cârvana și vindeau brânză. Tăiai oaia, îi luai pielea, o curățai bine, o legai la capăt și puneai brânza: n-avea voie să intre aer, se conserva. Și în felul ăsta o transportau pe cai, așa se făcea comerțul.

Bunicul meu, Dima, avea contract cu turcii că toamna le dă atâția miei. Îi aduna de pe la oameni și îi mâna până la Istanbul; făcea o lună jumate pe jos. I-a rămas numele Stamboli și băieții lui încă poartă numele de Stamboli. De două ori a mâncat bătaie de la turci și de la bulgari. O dată l-au lăsat mort sub o stâncă, a stat câinele și l-a păzit nu știu câte zile. L-au învelit într-o piele de oaie, că era negru. Și a trăit, a murit în Silistra, bătrân de tot.

Toate astea mi le-au zis bunicii. Nu știu cum a fost memoria mea, că aveam doar șase ani când am plecat de acolo, dar, dacă mă duc acum la Silistra, țin minte și ultimul par, și bucătăria, și hambarul.

Bunicii și părinții mei au fost păstori, nu știa carte nici unul, dar vorbeau cinci limbi: taică-meu știa bulgărește, turcește, sârbește, româneasca și armâneasca. Dacă voiau să vorbească un secret, să nu știe copiii, vorbeau turcește sau bulgărește.

„Aromâncele tot timpul pe drum, ridică-te casă, așază-te casă, gătește, gătește pentru ai tăi, pentru ciobani; toarce, toarce, toarce, deapănă, țese, vopsește, împletește, cară, cară... cară tot timpul ceva de undeva în altă parte și înapoi, cu degetele înroșite de frig și de apă rece, încârligate de tors și de împletit, purtând animale bolnave în spate.“ (Irina Nicolau)

Au venit în Bulgaria pentru pământ. În ’34 era greu, erau săraci. Oile nu produceau ca acum, că le țineau fără boabe, doar cu pășunatul. Și atunci dădeau mai puțin lapte, era mai mic mielul. Au plâns că și-au lăsat viața nomadă, dar s-au luat cu munca. Începuseră să scoată recolta când a venit schimbul de populație. A rămas pământ necules: bumbac, grâu, porumb.

Am stat o lună să așteptăm vaporul, că era aglomerație. Am dormit în căruță, în șanțul șoselei, cu bagajul împachetat în saci și cu animalele lângă noi. Ne-au repartizat în județul Călărași, comuna Potcoava, satul Barza. Dacă îmi dai drumul acum în centru, mă duc exact la casa aia. Eram doi frați atunci, al treilea s-a născut în Dobrogea. Am stat trei luni în grajd la un om. Adunam ciulini ca să aibă mama cu ce să fiarbă un cartof, o oală de fasole. Nu știu cum am trăit.

De-acolo ne-am mutat la Cerna și pe urmă am venit aici, la Beidaud. Eram vreo 600 de familii de machedoni și aveam 30.000 de oi. De-abia ne-am instalat, că a venit războiul și toată floarea comunei, tot tineretul l-au luat pe front. Au murit mulți; nu mai avea cine să lucreze pământul. Tata din ’40, când l-au luat, și până în ’45, când s-a terminat războiul, n-a mai venit acasă.

Mă duceam eu și frate-meu să arăm cu plugul: eu aveam 7 ani, frate-meu, 10. Nu puteam să dăm plugul jos din căruță, apucam amândoi și îl dădeam împreună. Ce să lucrezi 10 hectare cu doi copii? Ce școală să mai faci? Acasă țineam oi, că oaia era hrana, nu aveai de unde să cumperi lapte.

În toamna lui ’46 ce s-a semănat n-a răsărit – grâu, orz, porumb, tot a înghețat. În ’47, am semănat porumb, dar când să se facă porumbul, n-a picat ploaie deloc. Și a venit foametea. Pe urmă, a venit tifosul. Mureau pe capete tineri, copii, atunci au dispărut familii întregi. În ’49, a venit colectivizarea. Nu-ți convenea: să-i dai 10 hectare, să-i dai boul din mână, calul, să îi dai tot și să te duci argat la el acolo.

Dar n-a fost mai bine nici în Macedonia: am fost în ’64 și am văzut. Trăiau pe-apucatelea, n-aveau pământ, n-aveau al lor. Ei regretau că n-au venit în România, cei din România regretau că au venit. Eu sunt mulțumit cu ce am. Nu am cu grămada, dar îmi ajunge. Ne înțelegem bine. Am un băiat, are 40 de ani. El ne-a dat doi nepoți, să ne trăiască.“

2018-05-12-13-56-21.jpg

Cântecele

Zaharica Purichea e fărșerotă, are 61 de ani, trăiește la Constanța și cântă muzică polifonică. Îi țin isonul fiul ei, Vanghele Purichea, 31 de ani, și Camelia Pitu, 59. În pauzele de înregistrare, cei trei se plâng că limba se deteriorează și cântecele vechi sunt uitate: la nunți nu se mai ascultă muzică tradițională, ci melodii armânești contemporane, cu influențe turcești sau sârbești.

„Cântă-mi ceva, mamă-mare, îi ceream uneori, fără să știu că rugămintea «cântă-mi ceva» va deveni pentru mine o meserie. Și ea întredeschidea cutia blindată unde stăteau înfundate vremurile de demult și scotea de acolo un cântec de leagăn, mereu același, pe care îl cânta cu voce mică.“ (Irina Nicolau)

Bunicii Zaharicăi au venit din Albania și, după ce s-a făcut schimbul de populație, au fost repartizați în Banat. Câțiva ani mai târziu, comuniștii i-au bănuit pe armânii din Banat că vor să se întoarcă în Iugoslavia și mulți au primit domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

„Au venit noaptea cu armata peste familia mea“, povestește Zaharica Purichea. „«În două ore strângeți tot», le-au spus. Ce să strângi în două ore? I-au urcat în vagoanele de animale și ei nu știau unde se duc – se zvonise că îi duc la ruși, în Siberia. I-au pus pe un câmp secerat, că era vară, și le-au zis să-și facă casele. Le aduceau apă cu cisterna de motorină sau de gaz. O beai, că nu aveai ce să faci. Au făcut bordeie în pământ și iarna înmugurea grâul pe sub pat și în perete.“

Părinții Zaharicăi s-au mutat la Constanța cinci ani mai târziu, când s-a ridicat domiciliul obligatoriu. Zaharica a crescut ascultând cântece armânești și a studiat la liceul de muzică. Mai mulți ani, Zaharica a organizat un grup de dansuri și tradiții pentru comunitatea armânilor din Constanța.

2018-05-06-10-04-21.jpg

„Dacă rămâneau acolo“

Dumitru Atanase are 79 de ani și e însurat cu Lenuța, 81, de 59 de ani. Părinții lui s-au născut la sfârșitul secolului al XIX-lea la Vinica, în Macedonia, așa că nea Mita, cum i se spune, e sârbean. Bunicii lui au fost cârvânari și aveau 20-25 de cai cu care duceau droburi de sare din România și aduceau covoare din Veneția. „Armânii făceau negoț, erau mari negustori, toți Balcanii erau ai lor“, spune nea Mita.

„Ca să fii celnic trebuia să ai o fălcare: oameni, oi, capre, cai, măgari. Dacă oamenii se adunau prea mulți, începeau să-și dea cu stângu-n dreptul. Atunci, o parte dintre ei «o roiau». (...) La grămosteni celnicul se numea chihăia. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, au existat adevărați celnici. Rolul pretindea să fii pentru ai tăi conducător, judecător, vindecător, preot, translator... Când cineva voia să știe cât de important era un celnic întreba: are fălcare mare?“ (Irina Nicolau)

Familia lui a venit în Cadrilater în 1938 și el s-a născut un an mai târziu, pe 17 februarie, în satul Haschioi. „A fost grea despărțirea când au plecat (din Macedonia – n. red), plângeau femeile ca pe morți“, povestește nea Mita. „Mama a venit cu o singură soră și restul au rămas acolo. Tata mai avea trei frați și toți au rămas acolo; am patru verișori și două verișoare la Vinica. Până în ’64, când s-a dat dezlegare să-i vizităm, nu i-am văzut.“

„Le-a fost mai bine celor care au rămas acolo. Iugoslavii aveau un grad de civilizație mai mare ca al nostru; aveau case frumoase, tip vilă. Dacă rămâneau acolo, poate le era mai bine. Tito a dat liber la oameni să plece și mulți armâni de-ai noștri au plecat în Germania sau în Elveția – eu am un văr în Elveția. Familiile noastre au venit în Cadrilater ca să scape de viața grea de pe munte. Au zis să scape de ciobănit, să facă agricultură. Și au făcut pe dracu’, că au venit comuniștii și i-au pus în colectiv.“

În 1940, când s-a făcut schimbul de populație, familia lui nea Mita s-a mutat la Cerna, apoi a venit la Beidaud, unde bărbatul locuiește și acum. În timpul comunismului a lucrat la CAP, apoi, după Revoluție, a avut o fermă cu 200 de oi și de capre. Nea Mita are și acum opt capre pe care le îngrijește singur. „Țin la ele, că eu dimineața și seara numai lapte mănânc. Vara, când mulgem câte de 20 de litri, închegăm laptele în fiecare zi. Și ies patru-cinci kile de brânză, că suntem familie numeroasă, avem patru nepoți și doi strănepoți. Dar băiatul de la Constanța ține româncă și nu mai vorbește armânește, nici pe copii nu i-a învățat.“

2018-05-18-18-57-38.jpg

„Limba noastră e în agonie.“

Profesorul de istorie Stere Cioc a predat câțiva ani un curs de cultură și tradiții armâne la școala din Ceamurlia de Sus, județul Tulcea. N-a fost sprijinit de Ministerul Educației, așa că a ținut voluntar acest curs pentru copiii armânilor din sat, iar după ce el a ieșit la pensie, nimeni nu l-a înlocuit. Profesorul crede că oricum școala se va închide în curând, pentru că în Ceamurlia de Sus nu prea mai sunt copii, deși în ’40 au venit aici 322 de familii de armâni.

Mâncăm brânză de capră cu roșii, castraveți și pâine proaspătă. Gustăm și un pic de iaurt de capră, deși nu merge cu vin. Profesorul Cioc are 69 de ani și crește capre de când se știe, la fel ca tatăl lui. „Îmi place să îngrijesc animalele, să am brânza mea, iaurtul meu, laptele meu dimineața“, spune el. „Caprele le-am botezat după nevastă-mea și după cumnată-mea, ele când aud nu le convine – le strig Meri și Steli.“

Strămoșii lui au venit din Munții Gramostei, așa că profesorul Cioc e grămostean. Bunicul lui avea o cășărie înainte să vină în Cadrilater și a continuat să se ocupe cu păstoritul. „Și-a adus oile din Cadrilater în Ceamurlia, le-a păscut până aici“, povestește Stere Cioc. „Când au venit, bulgarii încă nu plecaseră și au coabitat un timp: bulgarii într-o cameră, ai mei dincolo, așa au trăit bunicii și părinții.“

Comunitatea armânilor a devenit activă în ultimii ani, s-au înființat grupuri de dansuri și muzică tradițională, dar asta nu va ține mult, crede profesorul Cioc. „V-o spun cu părere de rău, dar armânii vor dispărea. Atâta timp cât n-ai țara ta, asta se întâmplă. Cum să reziști? Nepoții noștri o să mai învețe să vorbească de la noi și strănepoții, de la copiii noștri. Dar a treia sau a patra generație n-o să mai aibă de la cine să învețe. Limba noastră e în agonie.“

Citatele inserate în text sunt din Irina Nicolau, Haide, bre! Incursiune subiectivă în lumea aromânilor, Editura Ars Docendi, Universitatea din București, 2016

Pentru documentarea acestui articol am folosit următoarele surse: Neagu Djuvara (coord.), Aromânii. Istorie. Limbă. Destin, Editura Humanitas, București, 2012; Anastasie N. Hâciu, Aromânii – Comerț, industrie, arte, expansiune, civilizație, Tipografia Cartea Putnei, Focșani, 1936; Gustav Weigand, Armânii. Cercetări etnografice-filologice-istorice, vol. I, Țară și oameni, Editura Tracus Arte, 2014; Alexandru Gica, O mare „mică istorie“. Haralambie Balamace, Editura Cartea Aromână, Constanța, 2015; Mariana Bara, Limba armânească. Vocabular și stil, Editura Cartea Universitară, București, 2007; Hristu Cândroveanu, Antologie de proză aromână, Editura Univers București, 1977.

Mulțumim pentru plăcinte și pentru povești familiilor de armâni din București și din Dobrogea care ne-au primit în casele și în viețile lor.

2018-05-14-19-13-38-2.jpg

Școala Anveatsâ Armâneashti, înființată de asociația Fara Armâneascâ dit România, a fost finanțată prin granturile SEE și norvegiene 2009-2014. Echipa Teleleu, jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, documentează o parte dintre proiectele sprijinite de Norvegia, Islanda și Liechtenstein.

Am plecat Teleleu ca să povestim România de astăzi prin imagini şi cuvinte. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu. 

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre oamenii pe care i-am întâlnit în călătoriile noastre și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. 

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu
read more: