L-am cunoscut pe Valentin în februarie, când am fost la Huelva să documentăm românii care lucrează la căpșuni. Am petrecut o lună printre ei, fără să știm atunci că lumea va încremeni și viața tuturor se va schimba în scurt timp. Familia lui Valentin – iubita lui, Florentina, care lucrează într-un supermarket, și mama ei, Elena, care îngrijește bătrâni – continuă să muncească și în prezent, deși în Spania e stare de urgență de pe 15 martie. Valentin și Florentina plătesc o rată de 420 de euro pe lună pentru apartamentul lor din Palos de la Frontera și îi îngrijorează perspectiva unei crize financiare.
Firma pentru care lucrează Valentin transportă căpșuni în mai multe țări din Europa și, de când numărul cazurilor de coronavirus din Spania a crescut, comenzile de fructe au scăzut cu 40-50%, iar prețul căpșunilor cumpărate de la producător a scăzut de la doi euro la 50-60 de cenți kilogramul. Jumătate dintre colegii lui spanioli au fost dați afară săptămâna trecută, așa că acum acoperă două zone: Lepe și Palos de la Frontera.
Patronii spanioli din Huelva nu mai culeg căpșunile decât atunci când au comenzi, așa că muncitorii, în mare parte români, muncesc doar câteva zile pe săptămână. Asta înseamnă că veniturile lor se înjumătățesc, pentru că sunt plătiți la ziua de lucru.
670.186 români locuiau în Spania la 1 ianuarie 2019, potrivit Institutului Național de Statistică spaniol, a doua cea mai mare comunitate de imigranți după marocani.
Valentin intră în contact cu zeci de oameni în fiecare zi atunci când încarcă paleții cu căpșuni. Angajații depozitelor îl ajută să asigure paleții în remorcă cu chingi și bări de sprijin și stau la mică distanță unii de alții. A primit două-trei măști de la firmă, iar Valentin folosește una pe săptămână, pe care o spală în fiecare seară, când ajunge acasă.
Unul dintre colegii lui, care făcea curse în Italia, a fost infectat cu coronavirus, însă Valentin nu se teme că s-ar putea îmbolnăvi. „Dacă nu l-am luat până acum, n-o să-l iau nici de acum încolo”, spune el.
„Spaniolii nu vor câmpul, ei vor direct directori.”
Valentin Cucuiet a venit în Spania în 2007, după ce a împlinit 18 ani și a terminat școala profesională din Mediaș, unde era elev. Mama și fratele lui mai mare veniseră de un an în provincia Huelva din Comunitatea Autonomă Andaluzia ca să lucreze la căpșuni.
N-au venit cu gândul să se stabilească în Spania, deși mama lui Valentin muncește și astăzi, 14 ani mai târziu, într-o fermă de căpșuni din Moguer. Nici Valentin n-ar fi vrut să rămână la Huelva, însă într-o lună în care a făcut ore suplimentare a câștigat peste 1.000 de euro, o sumă importantă pentru un tânăr obișnuit cu lipsurile din România. Mama lui, care a lucrat în Mediaș la o fabrică de prize și întrerupătoare, și-a crescut singură cei doi copii, de când Valentin avea trei luni, iar fratele lui, patru ani.
Valentin începe serviciul la două după-amiaza și nu știe niciodată când termină – de multe ori, se întoarce acasă la miezul nopții. „E ca și cum aș fi însurat cu ăștia”, spune el. Deși afară sunt peste 20 de grade, e îmbrăcat în geacă, pentru că în remorcă sunt patru-cinci grade, iar el petrece mai mult timp încărcând și aranjând paleții decât conducând.
Duminica, în Spania totul e închis și singurii care lucrează sunt muncitorii la căpșuni și chinezii care au magazinele deschise. Valentin mă învață să cobor din tir pe scara abruptă fără să alunec: „Să ții minte, întotdeauna cu fața la scară”. Astăzi mergem în câmpurile și depozitele din Palos de la Frontera, unde mulți dintre angajați sunt români. O parte vorbesc între ei în spaniolă, pentru că e limba care le vine la îndemână, mai ales tinerilor care au crescut aici.
Șeful de trafic, care îl ghidează pe Valentin prin telefon și îi spune la ce depozit să meargă, este tot român. La firmă lucrează trei șefi de trafic, dintre care doi sunt români, iar unul, ucrainean.
Solariile cu căpșuni, zmeură și afine se întind pe mii de hectare în provincia Huelva, o suprafață nesfârșită de plastic care strălucește până la linia orizontului. Te dor ochii de la atâta alb, mai ales la prânz, când formele își pierd contururile. Miroase a ocean, a îngrășăminte și a fructe proaspete.
De la începutul anilor 2000, românii lucrează sub foliile de plastic prin care trec ploaia, vântul și soarele. Câteva mii s-au stabilit aici (15.407 români trăiau în provincia Huleva la 1 ianuarie 2019, potrivit Institutului Național de Statistică din Spania), iar alte mii sunt muncitori sezonieri și vin doar în timpul campaniei de cules, care ține din februarie până în iunie.
Românii de aici se împart în două categorii: cei care muncesc la câmp de când au venit și cei care au reușit „să scape”, adică să-și găsească altceva de lucru, așa cum a făcut Valentin. „Ăsta e ultimul an [în care culeg căpșuni]”, ne-au spus mulți dintre cei pe care i-am întâlnit în Palos de la Frontera și Moguer, două localități în care trăiesc comunități mari de români.
„Toată lumea zice așa”, spune Valentin. „Dar dacă nu găsești altceva de muncă decât domeniul ăsta… Nu faci munca din plăcere, o faci că n-ai altceva.” Majoritatea celor care culeg căpșuni în provincia Huelva sunt români, bulgari și africani. „Spaniolii nu vor câmpul, ei vor direct directori”, spune el.
„Mă bucur c-am scăpat de căpșuni, dar mi-e milă de alții.”
Să lucrezi la căpșuni înseamnă să stai ore întregi aplecat, să înduri frigul și umezeala, să taci atunci când „encargado”, șeful de echipă, strigă la tine, să ridici lăzile grele, să faci ore suplimentare, să porți bluze cu mânecă lungă atunci când în solarii sunt 50 de grade, pentru că altfel soarele ți-ar arde pielea, să muncești „în regim agricol”, fără un contract fix care să-ți ofere siguranța că și mâine o să ai de lucru.
Valentin a muncit 11 ani la căpșuni, până când a făcut școala de șoferi de tir și s-a angajat la o companie de transport. „Normal c-am vrut să scap. A plouat și patronul nu m-a lăsat să mă duc să mă schimb. Am muncit o zi întreagă pe ploaie, ud tot. Dacă pățești ceva, zice că n-are nimica, vine altul ca tine. «Si mueres, viene otro» [Dacă mori, vine altul], așa mi-a zis.”
Nici românii care ajung șefi de echipă nu se poartă mai frumos cu muncitorii, spune Valentin. „Românul care s-a ajuns șef a uitat de unde a pornit.” A întâlnit și „encargados” amabili, care nu strigă la oameni și îi lasă să se îndrepte de spate când îi doare, dar majoritatea acestora erau spanioli.
Valentin crede că muncitorii români sunt de vină că acceptă abuzurile. Dacă echipa ar fi unită, dacă niciunul n-ar vrea să muncească pe ploaie sau să facă ore suplimentare neplătit, atunci patronul sau „encargado” n-ar avea ce să le facă.
„Mă bucur c-am scăpat de căpșuni, dar mi-e milă de alții. Eu mă duc în multe câmpuri și îi văd cum își bate joc de ei.”
Valentin câștiga la căpșuni între 800 și 1.000 de euro pe lună, în funcție de câte zile muncea și câte ore suplimentare făcea. O zi de lucru în regim agricol, care în Spania e reglementată la șase ore și jumătate, e plătită cu 38-40 de euro, iar ora suplimentară, cu 7-8 euro. Din iunie până în septembrie, de când se termină campania de cules și până începe plantatul, nu se găsește de lucru. Acum are contract de muncă pe perioadă nedeterminată și câștigă 1.800 de euro pe lună ca șofer de tir, iar dacă face drumuri internaționale, poate să depășească 3.000.
De când trăiește în Spania, Valentin a venit o singură dată în România, în 2008, dar, cu toate astea, spune că „s-ar întoarce mâine în țară”. „Eu stau aicea ca să stau, dar vreau mai mult în România decât aici. Am pierdut ani, am pierdut amintiri cu prietenii, am pierdut mult.” Nu știe dacă și-ar găsi de lucru și dacă s-ar mai adapta într-o țară din care a plecat cu 13 ani în urmă. „Deocamdată nu e momentul, dar dacă aș avea același nivel de trai, m-aș întoarce în România.”
„Veneam la muncă, plângeam, ieșeam de la muncă, plângeam.”
La începutul acestui an, Valentin și iubita lui, Florentina Sima, și-au cumpărat un apartament în rate în Palos de la Frontera, în cartierul Los Príncipes, la marginea orașului. Aici întâlnești mulți români, nigerieni și marocani, ai două magazine românești în apropiere și poți auzi manele dintr-un magazin de electronice.
Totul e nou în apartamentul lor mare și luminos: canapeaua, televizorul enorm din sufragerie, vitrina cu farfurii, pahare și sticle cu tărie și accesoriile înghesuite pe bufet – fotografii înrămate, lumânări, bețișoare parfumate, un recipient pentru țuică sculptat în lemn. Una din cele patru camere e dormitorul Elenei, mama Florentinei, care are grijă de două bătrâne și doarme acasă numai duminica.
Elena are 61 de ani și a venit în Spania în 2003 ca să lucreze la portocale. Mai târziu, s-a angajat într-un „almacén”, un depozit unde fructele sunt cântărite și ambalate. De câțiva ani, îngrijește două bătrâne în Palos de la Frontera. De la nouă dimineața până la nouă seara are grijă de o bătrână – cu o pauză de patru ore între două și șase după-amiaza –, apoi merge la a doua bătrână și rămâne cu ea până dimineața. Are liber doar duminica, când vine acasă să-și spele hainele și să doarmă.
Elena are cinci copii, dar Florentina e singura care a urmat-o în Spania – una din fiicele ei e în Anglia, un băiat în Franța și celelalte două fete în România.
Ne-am strâns pe terasă, unde Valentin vrea să inaugureze grătarul cel nou. De aici se văd orașul și rufele puse la uscat ale vecinilor, mesele și scaunele de plastic, jucăriile copiilor, felii din viețile celorlalte familii. Oceanul nu se vede de pe terasă, dar îi simțim umezeala. Palos de la Frontera e locul din care au plecat în 1492 cele trei corăbii ale lui Columb în expediția în care avea să descopere America.
Florentina, care are acum 37 de ani, a abandonat școala în clasa a IX-a și s-a angajat într-un complex comercial din Craiova, unde ambala orezul și zahărul în pungi. Făcea ore suplimentare și descărca sacii din tiruri, iar ziua ei de muncă începea dimineața devreme și se încheia la miezul nopții. A venit în Spania în 2007 și a lucrat la roșii în apropiere de Madrid. În primele două săptămâni, a câștigat 600 de euro. Ultimul salariu pe care l-a luat în România a fost de 600 de lei pe lună.
În Spania, a lucrat într-un bar, în câmpurile de căpșuni și la o carmangerie, după ce a făcut un curs de măcelar. Timp de șapte ani, a muncit într-un supermarket, o mică afacere a unei familii de spanioli, unde a fost vânzătoare la raionul de fructe, apoi măcelar.
În anii petrecuți acolo, s-a împrietenit cu familia de spanioli, un tată și trei fete, care erau colegii ei de muncă. Fetele i-au devenit prietene; mâncau împreună și dormea la ele ca și cum ar fi fost parte din familie. A învățat pentru școala de șoferi împreună cu una dintre surori – în pauza de prânz își făceau câte un sandviș, mergeau în parc, stăteau pe iarbă și citeau.
Florentina nu avea contract de muncă pe perioadă nedeterminată – sau fix, cum îi spun spaniolii – și nu s-a gândit că asta e o nedreptate, pentru că nu i se respectă niște drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul de a-și lua concediu cu plată. Avea liber doar o săptămână pe an, neplătită.
Când tatăl ei a murit, Florentina a cerut o lună de concediu ca să se întoarcă în România, să meargă la înmormântare și să-și schimbe buletinul care-i expira. I-au spus să-și depună actele pentru șomaj dacă vrea o lună liberă, iar asta ar fi însemnat că nu mai are contract de muncă și că-și pierde vechimea.
Florentina nu a mers la înmormântarea tatălui său și nici acum nu poate vorbi despre asta fără să plângă. A contactat un avocat, iar acesta i-a spus că, potrivit legii spaniole, a fost exploatată. I-a denunțat, patronul ei a fost amendat de inspecția muncii cu 6.000 de euro, iar Florentina a continuat să meargă la muncă pe durata procesului. Nimeni nu mai vorbea cu ea, nici măcar amicul român pe care-l ajutase să se angajeze acolo.
„Veneam la muncă, plângeam, ieșeam de la muncă, plângeam”, povestește Florentina, căreia în perioada aceea îi apăruseră pete pe piele. „Nimeni nu mai vorbea cu mine, mă tratau într-un stil foarte rău. Într-o zi, am ieșit de la muncă și nu știam în ce parte s-o iau. Aveam cheile de la mașină și nu știam ce să fac. Să mă sui în mașină? Să mă duc într-o parte? Și țin minte că a ieșit o clientă și m-a văzut: «Florentina, ce ți se întâmplă?». Și zic «Nu știu» și am început să plâng. Și atunci mi-a luat telefonul, a sunat-o pe mami și știu că a venit ambulanța și m-a dus la spital.”
A luat două luni tratament pentru depresie. „S-au pus toate: moartea lui taică-meu, că n-am fost în țară să-mi iau rămas bun de la el și faptul că la muncă m-au înșelat – asta pentru mine era ca o trădare. Aveam o pungă plină de pastile: asta era de dormit, asta ca să nu-ți faci rău, asta de nu știu ce, o grămadă.”
Florentina n-a vrut să meargă în instanță, deși avea toate șansele să câștige; a făcut o înțelegere amiabilă cu patronul, care i-a plătit 11.000 de euro pentru zilele de concediu pe care nu i le-a acordat. A îmbrățișat-o atunci când au semnat înțelegerea și i-a mulțumit pentru anii de muncă și pentru că nu a mers mai departe cu procesul.
Acum, lucrează ca măcelar la El Jamón, o rețea mare de supermarketuri din Spania, unde e angajată cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată. „Spaniolii au o părere ciudată despre noi, româncele”, spune Florentina. „Nu toate am venit aici să le luăm bărbații sau să le luăm munca. Nimeni nu m-a ajutat, eu singură m-am dus cu CV-ul și mi-am căutat de lucru.”
De când Spania e în stare de urgență, Florentina lucrează de la nouă dimineața la patru după-amiaza la supermarket, iar mama ei îngrijește acum o singură bătrână. Nu se teme atât de tare de boală cât de instabilitatea financiară. „Nu știm cum o să fie, nimeni nu știe”, mi-a spus Valentin când am vorbit ultima oară cu el la telefon.
Acest articol e primul dintr-o serie despre românii care lucrează la căpșuni în sudul Spaniei. Am documentat timp de o lună comunitățile care trăiesc în provincia Huelva și am plecat de acolo la începutul lui martie, înainte ca granițele să se închidă și pandemia să lovească atât de puternic economia Europei. Vom publica în următoarea perioadă poveștile de viață ale românilor din Palos de la Frontera și Moguer înainte și în timpul pandemiei de coronavirus.
Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.
Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.
Le mulțumim prietenilor de la UniCredit Bank Romania, Epson România, Crama Corcova, Cooperativa FRUFRU și eSolutions.ro, care ne-au ajutat să pornim în această călătorie.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
Fotografii ©Cosmin Bumbuț Text ©Elena Stancu