Plecat·portrete

„Dacă nu-mi ceream drepturile, poate lucram tot 15 ore.”

Ramona și Leon Pintea lucrează în turism, industria cea mai afectată de pandemie din Portugalia. Chiar dacă mulți angajați au fost trimiși în șomaj tehnic, ei nu mai sunt dispuși să accepte abuzurile patronilor.

Leon avea 28 de ani în 2002, când a venit în Portugalia. Locuia în Baia Mare împreună cu părinții lui și plănuia să strângă 2.000 de dolari, prețul unei garsoniere, ca să se mute singur. Familia lui era modestă – tatăl său lucrase la mină și mama, într-o carmangerie –, iar cei trei copii s-au împrăștiat prin lume: Leon și sora lui în Portugalia, iar fratele lor, în Spania.

„Nu știu ce-aș fi făcut în România”, spune Leon, care a terminat o școală profesională. „Când s-o închis minele, s-o închis practic tot în Baia Mare – combinatul, stația de prelucrare, întreprinderile.”

În România, Leon a lucrat în construcții și la o fabrică de croitorie, iar în weekend făcea comerț ilegal în Ungaria și în fosta Iugoslavie. „Ca tot omul – am vândut țigări, whisky, țuică atunci când era cu contrabenzile. Mulți făceau așa la sfârșit de săptămână. Și la turci ne-am dus și, când ne-am întors cu covoarele, era grevă la CFR. Am stat trei zile în Gara de Nord, am dormit pe covoare. Până la urmă le-am vândut pe-acolo, la ceferiști.”

Leon a venit la Lisabona cu un rucsac în care avea o pereche de blugi, câteva tricouri și două bluze. A locuit într-o casă aglomerată, împreună cu imigranți ilegali din diverse părți ale lumii. Împărțeau toți o baie, așa că Leon prefera s-o folosească noaptea.

În primele trei luni, a câștigat cât să nu moară de foame. Portughezilor nu le plăceau imigranții ilegali pentru că acceptau să lucreze pe bani puțini și le luau locurile de muncă. Îl înjurau pe Leon și îi spuneau: „Du-te la tine în țară”. A plecat în Insulele Azore, un arhipeleag care face parte din Portugalia, și a lucrat în construcții câțiva ani până când a cunoscut-o pe Ramona, soția lui, și s-a mutat în Almancil, în regiunea Algarve, pe malul Oceanului Atlantic.

Ramona a lucrat un an gratis.

Ramona și Leon locuiesc în Olhão, un orășel de pescari unde și-au cumpărat anul trecut un apartament cu trei camere. A costat 110.00 euro, un preț bun în comparație cu apartamentele din Almancil, care ajung la sute de mii de euro, deși cele două localități se află doar la 20 de kilometri distanță una de alta. Cei doi plătesc o rată de 320 de euro pe lună, mai mică decât chiria pe care o plăteau în Almancil.

La ei acasă ne întâmpină Marley, bull terrierul familiei, cadoul pe care Leon l-a primit de ziua lui cu opt ani în urmă. Când i-a arătat Ramonei pe internet ce rasă își dorește, ea a exclamat „Doamne, urât îi!”, dar acum spune că e copilul lor. Amândoi și-au tatuat pe antebrațe profilul lui Marley.

Ramona ne așteaptă cu fructe de mare, robalo (biban), vinho verde și cea mai bună prăjitură brownie pe care am mâncat-o vreodată – cu gem de kumquat crescut pe balcon și preparat chiar de ea. Ne scoatem măștile și păstrăm distanța, dar ne bucurăm că putem să ne vedem chipurile.

Ramona avea 20 de ani în 2002, când a venit în Portugalia, și era studentă în Timișoara la Facultatea de Inginerie Alimentară. E sora cea mare dintr-o familie cu șase copii din Lugoj și părinții ei abia reușeau să-i plătească chiria – tatăl ei era lăcătuș, iar mama avea grijă de copii. N-avea niciodată bani pentru cărți sau haine, așa că și-a înghețat anul II și a plecat în Portugalia. „Când ești tânăr, vezi că-ți lipsesc multe și te gândești că poate reușești să faci ceva bani și să te-ntorci”, spune ea.

La trei zile după ce a ajuns în Almancil, a început să lucreze la negru într-un bar: servea la mese, deși nu învățase încă portugheza. Locuia într-un apartament mic pe care îl împărțea cu o familie din Poienile de sub Munte, județul Maramureș. Se ascundea de polițiștii care făceau razii și căutau imigranții ilegali ca să-i expulzeze. Cinci ani, cât a trăit fără acte, nu și-a văzut familia – dacă ar fi plecat din Portugalia, ar fi primit interdicție să se întoarcă.

A muncit enorm în primii ani. În regiunea Algarve, una dintre cele mai turistice din Portugalia, e aglomerat din iunie până în septembrie. La 25 de ani, Ramona strângea bani ca să-și cumpere o casă în Lugoj și servea la două restaurante – la unul ziua și la celălalt noaptea. Câștiga 3.000 de euro pe lună cu tot cu ciubucuri, dar lucra câte 15-16 ore pe zi. Cea mai lungă zi de muncă de care își amintește a fost de 19 ore.

Chiar și când avea un singur serviciu, patronii o țineau peste program fără să-i plătească orele suplimentare. A lucrat 11 ani la un restaurant unde patronul le spunea angajaților care se plângeau: „Ușa e deschisă”, „Pleacă unul, vin zece” sau „Nici căsătoriile nu durează, d-apăi un muncitor să stea la un patron”. Deși în contract orarul ei era de opt ore – din care o oră pauza de prânz – și două zile libere pe săptămână, ea lucra câte 16-17 ore, de la nouă dimineața până la unu-două noaptea, șase zile pe săptămână.

„Nu erau corecți, să zică: «Veniți, dar o să stați atâta»”, spune Ramona. „Pe mine mă sunau și în liber: «Vino, că murim». Nu mă plăteau, primeam doar ciubucul pe ziua aia.”

Ramona a calculat toate zilele libere în care a muncit fără să fie plătită și și-a dat seama că a lucrat un an gratis. Trei ani și-a plătit singură asigurarea socială, deși era ilegal. Ar fi putut să-l denunțe pe patron la Autoridade para as Condições do Trabalho (Autoritatea pentru condițiile de lucru), dar atunci ar fi trebuit să-și schimbe locul de muncă și nu-și dorea asta.

„Greșeala e a noastră [a angajaților], că nu facem denunție”, spune ea. „Dacă am face denunție, nu s-ar întâmpla asta, dar te complaci pentru că îți vin ciubucurile.”

Ramona povestește cum, în primii ani în Portugalia, când n-avea încă permis de conducere, mergea la muncă împreună cu o colegă. „N-aveam mașină să ajung acolo și [patronul] i-a dat mașina la o femeie, tot româncă, să culeagă angajații: eram numai românce și o africană. Când era ora de plecare, tipa asta care conducea mașina nu voia să plece acasă: «Uite, că mai vin clienți». Eu n-aveam cu ce să mă duc acasă, iar ea voia să dea bine la șef. Și, cu timpul, am ajuns să ieșim de-acolo la nouă seara în loc de șase.”

„Nu-mi convine ce-ai făcut cu mine, eu nu-ți fac orarul ăsta.”

După 11 ani în care a servit la mese, Ramona și-a dat seama că nu mai rezistă fizic la ritmul acela și a făcut un curs de bucătar-patiser. În aprilie anul trecut s-a angajat la restaurantul Maria’s, în Almancil, unde face prăjituri. Primește un salariu de 1.200 de euro (ia 14 salarii pe an, așa cum se procedează în Portugalia), la care se adaugă ciubucurile care sunt în jur de 1.000 de euro pe lună.

Până să vină pandemia, era locul perfect de muncă, cu un program de opt ore care era respectat. În timpul stării de urgență, restaurantul s-a închis și cei 40 de angajați au fost trimiși în lay-off (șomaj tehnic) câteva săptămâni.

La sfârșitul lui aprilie, când restaurantul s-a redeschis, jumătate din angajați s-au întors la muncă și jumătate au rămas acasă. Ramona a reînceput serviciul, dar lucra mai mult și primea bani mai puțini. Salariile au rămas neschimbate pe hârtie, dar patronul le oprea 30% ca să-i plătească pe cei aflați în lay-off. Ramona stătea 15 ore pe zi la serviciu: după ce termina prăjiturile, trecea la spălat vase, deși jobul ei din contract e de patiser.

„I-am zis că vreau să vorbesc cu el [cu patronul] în particular, dar el n-a acceptat și a mai chemat două persoane de la bucătărie și două de pe sală”, povestește Ramona. „Eu vreau să vorbesc cu tine și tu chemi pe toată lumea să audă? I-am zis că nu mai accept condițiile: «Nu-mi convine ce-ai făcut cu mine, eu nu-ți fac orarul ăsta».”

Din cei 20 de angajați români, portughezi și ucraineni, Ramona a fost singura care s-a plâns. „Câțiva mi-or zis că am făcut bine, dar mulți mi-or zis că ei nu au curaj să facă așa ceva că or intrat în multe datorii cu banca”, spune ea. Patronul a trimis-o în jumătate de lay-off – lucra doar 20 de ore pe săptămână în loc de 40 – și i-a tăiat dreptul la ciubuc.

Ramona a fost în lay-off cinci săptămâni, până pe 1 august când patronul i-a cerut să stea o oră în plus neplătită, pentru că nu le ajungeau prăjiturile. L-a refuzat și i-a spus că, dacă are nevoie de ea, s-o scoată din lay-off. Patronul a fost nevoit să accepte condițiile Ramonei: program de opt ore din care pauză de masă de o oră, așa cum cere legea, niciun minut în plus, și salariul din contract.

„Dacă nu îmi ceream drepturile, poate lucram tot 15 ore. Multă lume greșește”, spune Ramona, care a calculat că patronul vinde în fiecare zi prăjituri în valoare de 1.000 de euro, pe lângă felurile principale de mâncare (în august, restaurantul a avut 700 de clienți pe zi). După ce s-a întors la serviciu, șefa de sală a felicitat-o, iar colegii ei au început să-și schimbe atitudinea: românca de la spălat vase nu mai acceptă să fie încărcată cu diverse munci și să stea peste program.

Românii din Algarve

De zece ani, Leon e bucătar la Restaurantul Gigi din Quinta do Lago, un resort turistic de lux cu terenuri de golf și vile somptuoase, unde majoritatea clienților sunt englezi. Are un salariu de 1.300 de euro (la care se adaugă ciubucul) și lucrează din aprilie până în decembrie – în cele trei luni în care nu lucrează ia ajutor de șomaj.

Restaurantul, care arată ca o cherhana, e vechi de 36 de ani și e faimos. Multe celebrități vin să mănânce aici, iar Leon s-a fotografiat cu președintele Portugaliei, Marcelo Rebelo de Sousa, cu actori și cântăreți (Nicole de la Pussycat Dolls, Mariza, Austin Nichols), cu fotbaliști și vedete de televiziune. Despre președintele Portugaliei spune că „El și-a făcut poză cu mine, nu eu cu el”.

Gigi, patronul, ne servește cu bere și cu vin și ne invită să luăm loc pe o băncuță, lângă bucătăria în aer liber, unde Leon prepară creveți uriași și pești cu forme neobișnuite, pe care-i spală cu apă din ocean ca să le păstreze gustul. Nicio masă nu e liberă și, oricum, restaurantul ar depăși cu mult bugetul nostru.

Economia din regiunea Algarve, unde trăiesc Ramona și Leon, se bazează în principal pe turism: cinci milioane de persoane au vizitat Algarve în 2019 și au cheltuit 1,23 miliarde de euro. Jumătate din ei au fost turiști englezi.

Anul acesta, pandemia le-a dat o lovitură puternică proprietarilor de restaurante, hoteluri și case de vacanță din Portugalia. După ce au fost închise câteva săptămâni în timpul stării de urgență, acestea și-au reluat activitatea, dar n-au avut clienți până în iulie, când s-a redeschis granița cu Spania și câțiva – puțini – s-au aventurat în vacanță.

Românii de aici au fost afectați economic, indiferent de domeniul în care muncesc, pentru că totul se leagă, într-un fel sau altul, de turism. Româncele care lucrează la curățenie au clienți mai puțini, angajații de la hoteluri și restaurante au fost trimiși în lay-off, iar proprietarii de mici restaurante se tem că afacerea lor nu va supraviețui. Până și un român care repară aparate de aer condiționat ne-a spus că activitatea lui s-a redus cu 75%.

Românii sunt a patra cea mai mare comunitate de imigranți din Portugalia după brazilieni, locuitorii insulelor Capului Verde și englezi. 31.065 de români trăiau în Portugalia în 2019, potrivit datelor Serviciului pentru Străini și Frontiere. În regiunea Algarve, acoperită de districtul administrativ Faro, erau înregistrați 7.627 de români în 2019.

„În România ai scuipat tu, a scuipat și ăla.”

Deși trăiesc lângă ocean, Leon și Ramona n-au avut timp să meargă la plajă anul acesta. Așa se întâmplă în fiecare vară, când lucrează până seara târziu, iar dacă au o zi liberă preferă să se odihnească. Iarna, când regiunea Algarve se golește de turiști, pleacă în vacanță: au fost de trei ori în Republica Dominicană și, anul trecut, în Mexic. Iarna asta ar fi vrut să se ducă în Insulele Azore sau în Madeira, dar pandemia le-a dat planurile peste cap.

Uneori, lui Leon i se face de dor de România, dar apoi își amintește că nu mai e nimeni în țară. Toți sunt plecați: rudele, vecinii, prietenii. „Mi-ar fi plăcut să trăiesc acasă, dar dacă nu s-a putut. Noi tot timpul am fo’ cu gândul că ne facem casă în România și ne întoarcem. Dar n-a fost așa.”

Și-au cumpărat o casă în Lugoj pe care au dat 24.000 de euro și în care au investit încă pe atât. Casa e goală și ei regretă că au cumpărat-o, dar mulți ani au sperat că, într-o zi, se vor întoarce acasă.

Însă după 18 ani în Portugalia, viața a devenit de neînchipuit în România. „Aruncă gunoaie pe jos”, spune Leon. „«Bă, da’ de unde vii?» «Din Italia.» «Și-n Italia așa făceai?» «Nu, da’ aici e România.» În străinătate e conștiința aia a lui că nu poate face treaba asta: îi e rușine că-l vede cineva. Dar în România ai scuipat tu, a scuipat și ăla.”

Leon spune că în Portugalia a câștigat „minte”, că a călătorit și a cunoscut oameni din toate colțurile lumii. „Eu am un coleg homosexual care are HIV”, spune Leon. „E bucătar, coleg cu mine, mi-i prietin. În România râdeai de el și nu voiai să stai de vorbă cu el. Aici am fo’ la el acasă de o grămadă de ori. Ne-am schimbat mentalitatea: a contat că am trăit aici.”

Enlarge

2020-08-13-19-37-57

În iulie, când a fost în lay-off, Ramona a început să lucreze seara cu jumătate de normă la o hamburgherie din Olhão

Ramona se gândește uneori la facultatea din Timișoara pe care a abandonat-o. „Ce regrete să am, că n-aveam viitor acasă”, spune ea. „Viitorul ce era? Să lucrez opt ore pe zi, dar să trăiesc de pe o zi pe alta. Nu erau bani de călătorit. Cred că nu vedeam atâtea lucruri și nu învățam atâtea lucruri.”

„Într-o vreme îi părea rău că n-a terminat facultatea”, spune Leon. „Tot zicea că colega aia a ei și-o gătat facultatea – și ea, și soțul ei. Și, când am fost acasă, amândoi lucrau la o sală de bowling. Ei au gătat facultatea și n-au ajuns să lucre ca ingineri. Am vorbit cu ei: ziceau că vor să se ducă în Germania să-și caute de lucru.”

***

Până în iulie, pandemia a costat statul portughez 2.316 milioane de euro, cea mai mare cheltuială fiind angajații aflați în lay-off. Turismul a fost puternic afectat de lockdown, iar din 15 septembrie Portugalia ar putea intra din nou în stare de alertă, iar restaurantele s-ar putea închide la ora 20.00.

Ramona și Leon sunt angajați pe perioadă determinată, ceea ce îi face vulnerabili. Leon lucrează doar nouă luni pe an, cât e deschis restaurantul Gigi, iar contractul de un an al Ramonei se încheie în octombrie. Am discutat cu Ramona pe Facebook ca să verific câteva informații înainte de publicare, iar ea mi-a scris următorul mesaj (am pus diacritice și am corectat punctuația pentru claritate):

„M-aș bucura să spuneți românilor în articolul vostru că noi trebuie să luptăm pentru binele nostru – nime nu ne salvează. Citim contractul; de nu știm citi, este avocat sau traducător, ambasada. În contract zice 40 de ore pe săptămână, opt ore zilnic din care o oră pauza de prânz. E legea în Portugalia. Eu acum asta fac. Nime nu are curaj să mă țină în plus. Dacă mă obligă, am drept să sun la ACT [Autoridade para as Condições do Trabalho].”

2020-08-03-16-46-08.jpg

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.

Le mulțumim prietenilor de la UniCredit Bank Romania, Epson România, Crama Corcova, Cooperativa FRUFRU și eSolutions.ro, care ne-au ajutat să pornim în această călătorie.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu
read more: