Plecat·povești

Istoria din câmpurile de căpșuni din Spania este istoria noastră, a românilor

Câteva concluzii după o lună petrecută în fermele din provincia Huelva, printre români care lucrează la căpșuni, imigranți ilegali din Africa și contrabandiști marocani.

Am parcat autorulota la cazări, în câmpurile de căpșuni din Palos de la Frontera, provincia Huelva, și am trăit alături de muncitorii români. Ne-am trezit deodată cu ei, am mâncat cu ei, i-am însoțit la muncă, am băut bere, am ieșit cu ei în oraș, ne-am lungit la discuții până târziu, ne-am spălat hainele în mașinile lor de spălat, ne-am jucat cu copiii lor și ne-am despărțit prieteni.

Am vorbit la telefon în perioada pandemiei, când românii au continuat să lucreze în solarii ca și cum lumea lor a rămas neclintită – nu au purtat măști și au locuit la cazările aglomerate din câmpuri. Nici patronii nu le-au dat măști, dar nici ei n-au vrut să poarte, pentru că le era cald sub plasticul din solarii și pentru că pericolul coronavirusului pare mai mic decât problemele pe care le-au lăsat în România. Doar un noroc a făcut ca în câmpurile de căpșuni din provincia Huelva să nu izbucnească un focar de infecție cu coronavirus.

Enlarge

2020-02-11-14-55-33

Cosmin Bumbuț și Elena Stancu împreună cu un grup de români care lucrează la căpșuni în Palos de la Frontera

Pandemia a deschis o discuție pe care ar fi trebuit s-o purtăm de mult – în ce condiții locuiesc muncitorii români care lucrează în agricultură în diverse țări din Uniunea Europeană. Am aflat că în condiții proaste – aglomerație, umezeală, mizerie, frig sau căldură –, dar dacă vom reduce discuția la patronii opresori din țările bogate ale Europei, vom avea doar o jumătate de adevăr și vom rata o altă discuție importantă: în ce condiții trăiesc și muncesc oamenii în România și ce-i împinge să plece în Spania.

De ce trei-patru luni pe an, cât durează campania de cules căpșuni, muncitorii români își suspendă viețile, nu ies din camerele lor aglomerate și economisesc fiecare euro?

Există două feluri de români în provincia Huelva: muncitorii sezonieri care vin în Spania în timpul campaniei de cules și cei care s-au stabilit aici, împreună cu familiile lor, în apartamente închiriate sau cumpărate în rate.

Un român care lucrează la căpșuni câștigă între 800 și 1.500 de euro pe lună, în funcție de câte zile lucrează și câte ore suplimentare face – mai puține în ianuarie, când fructele încep să se coacă, și mai multe în aprilie, când e vârful campaniei de cules. O sumă suficientă pentru a-și închiria un apartament în Palos de la Frontera, care costă între 250 și 400 de euro pe lună.

Românii care vin în Spania ca muncitori sezonieri preferă să stea la cazările din câmp, în dreptunghiuri de beton, cu acoperișuri din tablă, care nu te apără nici de frig, nici de căldură, în camere înghesuite, cu paturi suprapuse, unde nu plătesc chirie. La fel fac și românii care muncesc în construcții în zona Frankfurt am Main, în Germania, pe care i-am cunoscut în „șerpărie“, la marginea localității Griesheim, în niște blocuri tip cămin pentru care plătesc o chirie modică.

Patronii spanioli oferă gratuit aceste „locuințe” ca să-i atragă pe muncitorii români, pe care nu mai trebuie să-i transporte cu mașina din sat și care sunt gata oricând să facă ore suplimentare. Vasilica, Stela, Elena, Tudora și Corina, despre care am povestit aici, aleg să stea în câmp, la cazări, pentru că așa se întorc acasă cu toți banii pe care îi câștigă la căpșuni. Pentru familiile lor, suma aceasta reprezintă venitul pe un an – banii cu care își țin copiii la școală, își repară gardul sau își construiesc o „baie modernă”, cu apă curentă, un vis al multor români din Spania.

Românii muncesc în agricultură în Spania, Anglia sau Germania ca să poată trăi în România, o contradicție despre care ar trebui să vorbim. Sărăcia lor, pentru care e responsabilă România, nu Spania sau Germania, este cea care-i face vulnerabili și dispuși să trăiască în condiții proaste doar ca să se întoarcă în țară cu câteva sute de euro în plus pe care îi economisesc în loc să-i dea pe chirie.

Dacă Domingo, patronul spaniol, ar fi amendat pentru condițiile în care locuiesc muncitorii români, atunci el ar desființa cazările, pe care nu e obligat să le pună la dispoziția lor. Vasilica, Stela, Elena, Tudora și Corina s-ar muta în apartamentele aglomerate, subînchiriate la negru de români, în care condițiile pot fi mai proaste decât cele din câmpuri. Sau ar locui la barăci, împreună cu imigranții ilegali din Africa, fără acces la apă și curent electric.

La începutul anilor 2000, româncele veneau la cules căpșuni cu contracte de muncă, în timp ce mulți bărbați veneau ilegal, în speranța că vor găsi de lucru la negru, la fel ca Adi. La selecțiile de la Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă din București, patronii spanioli alegeau mai mult femei, pentru că sunt mai mici de statură, mai delicate cu fructele și mai eficiente decât bărbații.

Românii au dormit în mașini abandonate, în corturi, pe câmp, în scobitura dintr-o stâncă. Au furat conserve și haine, au mâncat alimente expirate din containerele de la supermarket și supe la plic cu 11 cenți. Sărăcia te transformă într-un supraviețuitor și nimic nu pare prea greu, mai ales atunci când ai plecat din țară cu gândul „să reușești” și „să-ți faci un rost”.

Pentru Tudora, o femeie de 23 de ani ani despre care am scris aici, viața din câmpul de căpșuni e mai bună decât cea din România, unde până anul trecut n-a avut electricitate și apă curentă. Acasă spală hainele cu mâna și cară câte 40-50 de găleți cu apă ca să dea la animale. Muncește în grădină și are grijă de trei copii, pe care i-a născut la 16, la 18 și la 20 de ani. În Spania e ca în vacanță, glumește Tudora, care are jumătate de zi liberă după ce termină munca la câmp – ziua de muncă în regim agricol e reglementată în Spania la șase ore și jumătate.

Familia Tudorei din satul Curcani, județul Călărași, are astăzi apă curentă și electricitate datorită lunilor de muncă în Spania – dacă ar fi rămas în România și ar fi muncit cu ziua, Tudora nu și-ar fi permis să tragă curent sau să facă acoperișul.

Ne revoltăm că românii sunt exploatați de patronii din țările bogate ale Europei, dar nu vorbim despre faptul că oamenii aceștia lucrează în condiții mult mai proaste la ei acasă. În România, dacă lucrezi cu ziua în agricultură, de obicei la negru, ești plătit cu 50-60 de lei sau, dacă ai noroc, cu 100. Muncești de dimineața până seara, iar conceptul de „ore suplimentare” nu există; poți, cel mult, să primești de mâncat și de băut.

Nu e de mirare că Vasilica a acceptat ca patronul din Palos de la Frontera să nu declare toate zilele lucrate de ea. Nu a protestat nici atunci când șeful de câmp, tot un român, a pus-o să muncească 30-45 de minute în plus în fiecare zi fără s-o plătească. Înțelege că e un abuz, dar tot e mai bine decât în România, unde a muncit mai mult și a fost plătită mai prost.

Cei care-i exploatează pe românii din Spania sunt, de multe ori, tot români care au ajuns șefi de câmp – encargado – și care fac exces de zel ca să câștige simpatia șefilor spanioli. Sărăcia e urâtă și nu scoate părțile frumoase din oameni, dimpotrivă. După ce ai dormit într-o mașină abandonată, te-ai spălat cu apă de la sistemul de irigații și ai mâncat alimente expirate din containerele de la supermarket, se întâmplă să-ți pierzi empatia pentru ceilalți, chiar dacă sunt, la fel ca tine, niște români care vor să reușească.

Stela, Tudora și Corina nu ies niciodată din curtea fermei din Palos de la Frontera unde locuiesc câteva luni pe an, în dreptunghiurile de beton. N-au văzut niciodată oceanul, deși cea mai apropiată plajă este la opt kilometri. Nu-și permit niciun răsfăț, nicio plimbare, niciun răgaz. Viața lor a fost un șir de greutăți și nu sunt obișnuite să-și ofere mici plăceri. „Nu m-ar încânta să mă duc fără familie”, ne-a spus Stela când am întrebat-o de ce nu merge la ocean.

„Să nu cheltuiești” este unul dintre principiile muncitorilor sezonieri români pe care i-am întâlnit în Spania. Stela și Vasilica au adus cu autocarul câteva zeci de kilograme de mâncare din România: carne congelată (au tăiat niște găini înainte să plece), bulion, brânză, ouă, borș, untură, castraveți și ardei murați, ceapă, cartofi, usturoi, varză murată, făină, sarmale congelate, pastă de mici, vin de țară, șuncă de porc, salam, pateuri de post, ardei iuți uscați. În Spania își cumpără doar pâine și câte o doză de bere. Cazarea și utilitățile sunt gratuite, iar mâncarea nu le costă aproape nimic.

Nu e suficient să vorbim despre condițiile proaste de la cazările din câmpuri, unde româncele suferă de frig sau de cald sub acoperișurile de tablă, ci despre modelul acesta economic pe care România l-a tolerat – româncele lucrează patru luni în Spania ca familia lor să poată trăi un an în România.

Firește că acceptă să trăiască în condiții proaste, să lucreze 45 de minute pe zi în plus, să închidă ochii la nereguli. Firește că economisesc fiecare ban, că nu merg la ocean, că se autoizolează patru luni într-o fermă din Palos de la Frontera.

În România, femeile învață că trebuie să se sacrifice pentru familiile lor. Majoritatea muncitoarelor din câmpurile de căpșuni sunt mame și multe își cresc copiii singure. N-am auzit până acum niciun politician vorbind despre părinții care pleacă din țară pentru că nu-și pot întreține copiii dintr-un singur salariu.

Problemele românilor exploatați în țările bogate ale Europei încep din România. Tudora nu știe să scrie și să citească pentru că învățătorul i-a zis că „n-are ținere de minte” și n-a primit-o la școală, una din formele pe care le ia discriminarea în România. Tudora trăiește într-o comunitate segregată și n-a beneficiat de niciun program, de nicio strategie guvernamentală pentru familiile care trăiesc în sărăcie extremă. Spania a fost ieșirea ei din sărăcie.

Firește că Tudora n-a citit contractul de muncă în spaniolă când ea nu știe să citească nici în română. Când ne-a arătat dosarul cu „acte spaniole”, n-a știut să ne spună ce conține sau ce documente a semnat.

Elena a rămas cu datorii după ce bărbatul ei a murit de cancer – a cumpărat citostaticele care lipseau din spital pe care el ar fi trebuit să le primească gratuit. Vasilica e o mamă singură care n-a avut din ce să-și întrețină copiii. Stela vrea să-i cumpere băiatului ei un laptop.

Când l-am intervievat pe primarul din Palos de la Frontera și am discutat despre românii care muncesc la fermele spaniole, ne-a șocat când ne-a zis: „Dacă României – Doamne ajută! – o să înceapă să-i meargă mai bine, iar românii de aici și din Germania și de aiurea nu mai trebuie să muncească afară și se vor întoarce în țara lor, va trebui să găsim altă soluție. Unde? Nu știu! În Algeria, Nigeria, Gambia, în alte țări”.

Ne-a șocat semnul de egalitate dintre România, o țară care face parte din Uniunea Europeană, și țări din Africa care, credeam noi, se luptă cu o sărăcie și cu probleme mai mari decât ale noastre. Însă, după o lună în Palos de la Frontera, ne-am dat seama că poveștile românilor, marocanilor și nigerienilor nu sunt prea diferite. Toți au fugit de sărăcie, din țări conduse de politicieni corupți și populiști, au suferit și au fost umiliți, dispuși să muncească orice ca să trimită acasă banii atât de importanți pentru supraviețuirea familiilor lor.

Seria despre românii care lucrează la căpșuni în sudul Spaniei, la care lucrăm din februarie, este cel mai complex capitol din proiectul nostru despre românii din diaspora – de până acum, pentru că proiectul nostru continuă. Mereu suntem atenți la nuanțe, pentru că jurnalismul este o reflexie a societății, iar printre noi nu trăiesc oameni care sunt doar buni sau doar răi. Poveștile pe care le documentăm implică o multitudine de nuanțe și noi am încercat să nu scăpăm niciuna.

Românii din sudul Spaniei nu sunt doar victime, deși unii dintre ei au fost exploatați de patronii spanioli, iar câteva femei ne-au povestit că au fost hărțuite sexual la muncă. Patronii spanioli nu sunt doar monștri: unii dintre ei s-au folosit de vulnerabilitatea muncitorilor români, dar alții i-au ajutat, le-au făcut acte și le-au împrumutat bani atunci când au avut nevoie.

Românii au muncit din greu în fermele spaniole: (și) datorită lor provincia Huelva a devenit cel mai mare producător de căpșuni la nivel european și cel mai mare exportator din lume. Românii au furat și i-au înșelat pe patronii spanioli, au făcut contrabandă cu țigări, s-au exploatat unii pe alții, și-au agresat partenerele, au cerut mită de la alți români pe care i-au ajutat „să intre la un patron bun”.

Românii s-au ajutat unii pe alții și au fost solidari. Românii și-au sacrificat sănătatea muncind la căpșuni, au făcut crize de rinichi, s-au operat la genunchi sau la șolduri și au continuat să muncească în câmp. Românii și-au ajutat familiile din țară, au contribuit la creșterea economiei românești, au creat schimbări sociale prin contactul lor cu alte culturi, au votat și au influențat scena politică de la noi.

Istoria din câmpurile de căpșuni din sudul Spaniei este istoria noastră, a românilor. Cei care au rămas în țară le-au spus celor care au plecat „căpșunari”, au râs de ei în poante și seriale TV, le-au stigmatizat munca și eforturile. Am râs de propria noastră istorie, o hăhăială care a creat traume și care va rămâne, de asemenea, în istoria noastră, alături de sărăcie și de rușine.

Acest articol face parte dintr-o serie documentară despre românii care lucrează la căpșuni în sudul Spaniei. Primul articol spune povestea unui tânăr care a reușit să scape de munca la căpșuni, al doilea e despre muncitorii sezonieri care au lucrat și în vreme de pandemie, al treilea despre abuzurile patronilor din provincia Huelva, al patrulea e un interviu cu primarul din Palos de la Frontera, unde trăiesc 2.000 de români, al cincilea un reportaj despre viața din câmpurile de căpșuni și al șaselea portretul unui român care a fost imigrant ilegal în Germania, Italia și Spania.

2020-02-10-10-19-41.jpg

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.

Le mulțumim prietenilor de la UniCredit Bank Romania, Epson România, Crama Corcova, Cooperativa FRUFRU și eSolutions.ro, care ne-au ajutat să pornim în această călătorie.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu
read more: