Andrei Popa-Florea, 19 de ani, este student în anul I la Științe Politice la Universitatea din Amsterdam, dar ca să ajungă aici a muncit de două ori mai mult decât tinerii de vârsta lui.
Andrei, care s-a născut prematur la șase luni și jumătate, are tetrapareză spastică, o boală neurologică ce îi afectează musculatura mâinilor și a picioarelor. Din cauza contracțiilor și a rigidității musculare, picioarele i s-au deformat, deși a făcut kinetoterapie de trei ori pe săptămână până la 16 ani. Mâinile sunt mai puțin afectate și singurele activități pe care nu le poate face sunt cele de mare finețe, cum ar fi cusutul. Însă mersul este dificil, iar Andrei se deplasează încet și obosește dacă stă în picioare.
Enlarge
Andrei în complexul studențesc din Daalwijk, Amsterdam, unde locuiește
„Din cauza dizabilității mele, eu a trebuit să muncesc de două ori mai mult”, spune el. „Doar ca să mă mișc eu trebuie să muncesc mai mult.”
Însă asta nu l-a împiedicat să învețe să meargă pe bicicletă, să se înscrie într-un grup de alergare și să participe la competiții, să facă escaladă, să sară cu parașuta, să-și ia permisul de conducere, să călătorească singur prin Europa cu trenul după terminarea liceului, să plece la studii în Olanda și să se angajeze curier pe bicicletă.
„Eu am fost învățat de mic că nu trebuie să cer ajutor, ci să mă prefac că sunt exact ca toți ceilalți.”
Andrei s-a născut în București și a copilărit în Rahova împreună cu mama, soțul acesteia și fratele lui vitreg – părinții lui au divorțat când avea trei ani. Mama lui lucrează la un call center în limba franceză, iar tatăl e funcționar în Parlament. De când avea un an, părinții l-au dus la kinetoterapie de trei ori pe săptămână sperând că simptomele o să se amelioreze. Dar Andrei a știut dintotdeauna că e diferit.
Andrei își pune bicicleta în parcarea subterană de la facultate (foto 1); Andrei în fața facultății de Științe Politice de la Universitatea din Amsterdam unde studiază (foto 2).
„La grădiniță I got kind of bullied” [am cam fost hărțuit], povestește el. „Copiii sunt foarte răi, mai ales cu cei diferiți. Și un copil vede, știi? Eu nu-mi amintesc multe lucruri, doar că nu aveam prieteni, adică eu voiam să mă joc cu copiii, dar ei nu se jucau cu mine. Maică-mea îmi povestește că un băiat îmi zicea într-una că sunt șchiop.”
De când era mic, a simțit că trebuie să demonstreze că e la fel de bun ca ceilalți copii și că poate să facă aceleași lucruri. „În școlile românești, dacă ai o dizabilitate, sistemul nu se adaptează după tine, tu trebuie să te adaptezi după el. Eu am fost învățat de mic că nu trebuie să cer ajutor, ci să mă prefac că sunt exact ca toți ceilalți. Trebuia mereu să prove something [dovedești ceva].”
„Maică-mea îmi zicea că trebuie să învăț pentru că eu nu pot să fac orice job, de exemplu, nu pot să fiu ospătar. Și din cauza asta am pus presiune pe mine să învăț mult, iar la liceu mi-am pierdut interesul.”
A învățat la Școala Gimnazială 280, apoi la Liceul Teoretic Ion Barbu din București. „I didn’t feel bullied [Nu m-am simțit hărțuit], dar nici nu aveam prieteni”, spune el. „Boala asta e mai mult psihologică decât fizică: pentru că am fost bullied la grădiniță, eu am internalizat prejudecățile. Chiar dacă la școală colegii nu mă discriminau așa mult, discriminarea era cumva în mine și din chestia asta a venit o anumită timiditate, mi-a fost mai greu să relaționez cu ceilalți.” De la 16 până la 18 ani, Andrei a făcut terapie cu un psiholog care l-a ajutat să-și accepte dizabilitatea.
Îl întreb dacă a avut prieteni în liceu și Andrei râde: „It doesn’t get any better” [Povestea nu devine mai bună]. A avut o singură prietenă la el în clasă, iar restul amicilor au fost adulți pe care i-a cunoscut la escaladă, în grupul de alergare și la ieșirile cu bicicliștii.
„A fost o perioadă în clasa a IX-a în care eram hopeful [plin de speranță] că în liceu va fi altfel. Îmi amintesc că m-am dus la întâlnirea bobocilor cu niște orteze, care acum mi se par niște prostii, dar care mă forțau să întind mai mult genunchiul să pară că merg diferit. Așteptările mele au fost demolate – stăteam lângă colegi, dar parcă nu mă lipeam de grup. Nu m-am simțit neapărat discriminat la liceu, dar nici integrat.”
Enlarge
Vedere de pe holul complexului studențesc unde locuiește Andrei în cartierul Daalwijk din Amsterdam. În parcare se vede redacția Teleleu.
„Mai târziu, o colegă mi-a dat o altă perspectivă, pentru că ei i s-a părut că am fost discriminat. În clasa a XII-a, când mergeam la bal cu colegii, ei mergeau super repede și nimeni nu mă aștepta și eu încercam să-i ajung și nimănui nu-i păsa. Nu m-am simțit discriminat și pentru că m-am obișnuit. Mi-am luat energia din alte grupuri și n-am mai dat importanță liceului. Mulți colegi erau nostalgici că se termină liceul, dar eu abia așteptam să mă duc la Amsterdam, gata, pa.”
Până și unii profesori au făcut comentarii nepotrivite, cum ar fi profesoara de matematică. Andrei chiulise de la ora ei împreună cu mai mulți colegi și profesoara le-a cerut „vinovaților” să se ridice în picioare. Andrei s-a ridicat cu întârziere (chiulise, de fapt, de la două ore și nu știa la care se referă profesoara). „Când m-am ridicat, mi-a zis: «Dar tu ai o problemă cu capul? De ce nu te-ai ridicat odată cu ceilalți?».”
„Am descoperit ca îmi e mai ușor să alerg decât să merg.”
Andrei e un tânăr slăbuț, mic de statură, cu un chip frumos – „Fotogenic”, îi spune Cosmin. Sprâncene negre, groase, buze pline, ochi căprui închis, gene lungi și un zâmbet luminos care-i dezvăluie dinții albi, perfecți.
E deschis și amabil, bucuros să ne primească în micul apartament cu două camere pe care-l împarte cu colegul său, un tânăr din Cipru. Cei doi locuiesc într-un bloc uriaș pentru studenți internaționali și au la parter o parcare generoasă pentru biciclete, unde vezi adesea și șobolani. Cartierul Daalwijk nu e printre cele mai bune din Amsterdam, iar în urmă cu șase ani un glonț a intrat prin geamul unei studente la etajul opt.
Andrei e însă fericit că poate să stea aici în primul an de facultate, deoarece plătește doar 460 de euro pe lună pentru chirie și utilități. În mod normal, o cameră într-un apartament de studenți în Amsterdam poate ajunge la 1.000-1.200 de euro pe lună.
Mama, tatăl și bunicul lui îi trimit împreună 2.600 de lei pe lună, la care se adaugă economiile lui Andrei din liceu și banii pe care îi câștigă muncind la un supermarket. Însă viața în Amsterdam e costisitoare: taxa de școlarizare e 2.200 de euro pe an (redusă la jumătate în primul an), iar transportul în comun costă 100 de euro pe lună.
Când vorbește cu noi, Andrei scapă uneori câte un cuvânt în engleză, apoi se corectează. Râdem și îi spunem să stea liniștit, că nu-l judecăm: știm că Gen Z vorbește romgleza. Andrei se scuză: „Chestia e că am vorbit foarte mult în engleză de când sunt aici și din cauza asta”.
Andrei a făcut kinetoterapie până la 16 ani, când a preferat să practice alte sporturi: ciclism, alergare și escaladă – între 2019 și 2021 a făcut parte din echipa de paraclimbing a României. Exercițiile de recuperare erau repetitive și dureroase (mai ales stretching-ul, o provocare pentru mușchii rigizi ai lui Andrei), iar scopul era să-l ajute să meargă bine. Însă pentru Andrei a devenit mai important să fie activ decât să meargă frumos. „Eu nu știu ce înseamnă să mergi bine, pentru că eu așa m-am născut, nu-i ca și cum pierd ceva.”
Sporturile au fost mereu o provocare pentru el din punct de vedere fizic și mama lui n-a reușit să-l învețe să meargă pe bicicletă. Când Andrei avea 12-13 ani, a apelat la ajutorul unui ciclist profesionist. „Mama îmi zicea doar: «Dă din pedale și mergi». Dar ca să învăț o chestie motrică pe care tu o faci în 3 pași, mie trebuie să-mi împarți fiecare pas în 1.1, 1.2, 1.3. Așa e și cu mersul; când vreau, de exemplu, să merg frumos, trebuie să mă gândesc să întind piciorul, să mă gândesc să ridic piciorul.”
Andrei și-a dat seama că îi e mai ușor să meargă pe bicicletă decât pe jos, iar mai târziu a descoperit că îi e mai ușor să alerge decât să meargă. După ce a participat la o cursă de alergare de 10 kilometri pe 17 iunie 2023, a scris pe Facebook: „De doi ani, practic alergarea ca formă de antrenament și relaxare. Nu mă așteptam ca acest tip de mișcare să îmi aducă atâtea satisfacții, atât pe plan fizic, cât și psihic și social. Sunt foarte bucuros să fac parte din comunitatea de running 321sport, care organizează alergări în fiecare marți de la 19.30, în Herăstrău, indiferent de vremea de afară. Aici îmi găsesc motivație, dar și parteneri de alergare care mă provoacă să fiu din ce în ce mai bun.”
Enlarge
Andrei se întoarce de la Lidl cu bicicleta, iar în rucsac cară cumpărăturile.
A găsit în grupul de alergare și prietenii care-i lipseau, chiar dacă aceștia erau adulți mai mari decât el. „Mi s-a părut foarte tare când am descoperit alergatul, pentru că îți dai seama că n-am prea fost încurajat să aleg sporturi din astea legate de picioare”, spune el. „If You Can’t Walk, Run” [Dacă nu poți să mergi, aleargă] este motto-ul de pe profilul de WhatsApp al lui Andrei.
„În liceu mă duceam doar așa, ca act de prezență. Și am zis că dacă așa e și la facultate, mai bine mă las.”
În 2022, când a împlinit 18 ani, Andrei a aplicat la programul DiscoverEU finanțat de Uniunea Europeană și a călătorit 5 săptămâni gratuit cu trenul prin Europa de unul singur. „A fost cadoul meu de majorat”, spune el. A vizitat Bruxelles, Bruges, Berlin, Amsterdam, Rotterdam, Yverdon-les-Bains (Elveția), Milano, Roma, Salzburg, Praga și Viena cu un rucsac de 15 kilograme în spate și a dormit la hosteluri, la prieteni de familie și la amici ai colegilor lui din grupuri sportive.
A făcut călătoria aceasta după ce și-a dat examenul de bacalureat, înainte să plece la facultate în Olanda. A fost o experiență care l-a scos din monotonia anilor de liceu, când nu s-a simțit încurajat să-și exploreze potențialul.
„Ce nu-mi place e că în școala românească se pune accent pe memorarea de informații și nu se face muncă în echipă”, spune Andrei. „În clasa a XII-a, am făcut la Studii sociale o prezentare despre Norvegia, care e o democrație foarte avansată, și niciun coleg nu mă asculta, nimeni nu era interesat, vorbeam doar eu cu profesoara. În Olanda, când am avut un academic presentation, ceilalți studenți erau atenți și completau un feedback form.”
Foto 1 și 2: Andrei la cumpărături în Lidl; Foto 3: Andrei se întoarce de la cumpărături.
Andrei a ales să studieze în Olanda pentru că „nu am vrut să mă plictisesc la facultate la fel cum m-am plictisit în liceu”. „Eu în liceu nu m-am stresat deloc, învățam numai pe ultima sută de metri și nu asta e neapărat problema, dar mă plictiseam foarte rău la școală. Mă duceam doar așa, ca act de prezență. Și am zis că dacă așa e și la facultate, mai bine mă las.”
Numără pe degetele de la o mână profesorii care l-au motivat în liceu – profesorii de Sociologie, de Studii sociale și de Filozofie, datorită cărora a ales să studieze Științe politice. „Proful de sociologie preda și la o facultate privată și asta se vedea. Adică nu avea stilul ăla de «Hai, vă ridicați, zicem bună ziua». Bine, nu asta contează, dar stilul de predare: nu trebuia să notezi după dictare în caiet și mi se păreau captivante discuțiile cu el. Ca dovadă, mi-am ales sociologie la Bac. Alt profesor care mi-a plăcut a fost cel de filozofie, care era un tip degajat: deschidea o discuție și noi puteam să ridicăm mâna și să contribuim. Parcă mi-au plăcut mai mult profesorii care nu erau așa formali.”
În liceu s-a simțit de multe ori dezorientat, la fel ca ceilalți tineri de la el din clasă. „Erau atât de multe opțiuni, încât nu știam exact ce să fac. Întrebarea asta care ți se pune la grădiniță sau la școală «Ce vrei să te faci când o să fii mare?» nu e o întrebare bună, pentru că pune presiune pe invidid. Ce știi tu la vârsta aia?”
„Aici trebuie să înveți tot anul, nu doar în sesiune ca în România.”
Universitatea din Amsterdam, înființată în 1632, este una dintre cele mai mari instituții de cercetare din Europa și are un buget anual de 600 de milioane de euro. Peste 42.000 de studenți și doctoranzi sunt înscriși la facultățile de Științe umaniste, Științe sociale și comportamentale, Economie și afaceri, Știință, Drept, Medicină și Stomatologie. Studenții au acces la consilieri de studii (study advisor), la ședințe gratuite cu un psiholog și la grupuri de terapie (therapy groups).
„Îmi place că au chestiile astea pentru student well-being [bunăstarea studenților], cred că m-ar fi ajutat în liceu”, spune Andrei. „Mi-ar fi plăcut să am un study advisor sau un psiholog sau un consilier care să mă ajute să-mi aleg cariera. ”
Foto 1: Andrei la el în cameră; Foto 2: Andrei în parcarea subterană pentru biciclete de la sala de sport.
Andrei merge adesea cu bicicleta la facultate, care e la 7 kilometri distanță de locuința lui, iar când l-am vizitat noi în noiembrie 2023 era curier pe bicicletă la Flink, o platformă de cumpărături online. Între timp s-a angajat la un supermaket Albert Heijn, unde câștigă 10,60 euro pe oră și lucrează în jur de 36 de ore pe lună. După ce va împlini 20 de ani, pe 14 mai, va fi plătit cu 14 euro pe oră, așa cum cere legea în Olanda.
A aplicat pentru un basic grant de la statul olandez în valoare de 400 de euro pe lună și pentru transport gratuit fie în timpul săptămânii, fie în weekend, la alegere – singurele condiții sunt să nu locuiască cu părinții și să lucreze cel puțin 32 de ore pe lună. O să aplice și pentru un supplementary grant în valoare de încă 400 de euro lunar, pentru că veniturile adunate ale părinților lui nu depășesc 30.000 de euro pe an, condiția necesară. Granturile nu trebuie returnate dacă termină facultatea în următorii 10 ani.
Ca să fie admis la Universitatea din Amsterdam, a dat un examen online la începutul clasei a XII-a și a trimis foaia matricolă și rezultatul de la Testul Cambridge. A fost admis condiționat urmând să trimită diploma de Bac după susținerea examenului.
Andrei crede că au contat mediile mari pe care le-a avut în liceu. „În România nu e chiar așa de greu să iei 9 și 10”, spune el. „Din câte am înțeles, la olandezi liceul e mult mai dificil. Pentru ei a fost mai greu să intre la facultatea asta decât pentru mine, dar aici intră mulți și termină puțini.”
Anul I este de fapt cel care face diferența între studenți, iar Andrei simte presiunea asta, deși are deja numărul necesar de credite ca să treacă în anul II. „Eu nu sunt obișnuit să învăț așa constant și susținut și încerc să-mi schimb stilul, pentru că aici trebuie să înveți tot anul, nu doar în sesiune ca în România. Nu pot să zic «Mamă, ce academic weapon sunt acum»; tot se vede că vin din România. La facultate au folosit aplicația Wooclap ca să facă statistica clasei: «Câte ore ai învățat săptămâna asta?». Mai mult de jumătate din colegii mei au răspuns: șapte, opt ore pe zi. Păi pot eu să învăț opt ore pe zi? Când mă pun, reușesc să stau vreo 4.”
Andrei la bouldering în sala de sport.
După ce a început facultatea de Științe politice la Universitatea din Amsterdam, Andrei a simțit că îi lipsesc bazele solide pe care le aveau colegii lui din alte țări. „Îmi place ce studiez, dar uneori nu înțeleg ce se vorbește la facultate, pentru că sunt concepte destul de complicate despre politică. Uneori am impresia că colegii mei care au făcut școli în engleză și au dat International Baccalaureate au mai multe cunoștințe decât mine, au învățat despre politică înainte, au citit super mult. Eu n-am avut [parte de] chestia asta, doar ce-am mai auzit prin clasă și ce am vorbit cu bunicul despre comunism.”
Sistemul de notare în Olanda este tot de la 1 la 10, dar notele de 9 și 10 nu se iau decât în cazuri excepționale. „E o diferență foarte mare între România și Olanda și mi-e greu să mă adaptez la rigorile academice de aici. La un eseu la care am muncit foarte mult am luat 5,60.”
„Ce mi se pare foarte tare aici – și cred că m-ar fi ajutat super mult pentru Bac dacă ar fi existat chestia asta în România – e că la bibliotecă sunt study groups [grupuri de studiu] cu mai mulți studenți. E un moderator care pune Pomodoro Timer și înveți 40 de minute, apoi iei 5 minute pauză. Moderatorul e un student mai mare, care lucrează la disertație. Mi se pare tare, pentru că e important să separi locul de învățare de locul de relaxare și mie mi-e mai ușor să mă focusez la library [bibliotecă] decât acasă.”
Enlarge
Andrei la bouldering în sala de sport.
Andrei merge de două-trei ori pe săptămână la o sală de sport unde practică bouldering, o formă de cățărare indoor pe rute scurte, și escaladă, pe distanțe mai lungi. Abonamentul costă 25 de euro pe an pentru studenți, iar în primul semestru din anul I este gratuit.
De când e în Olanda, pe Andrei nu l-a întrebat nimeni „Dar tu de ce mergi așa?”. Nu-l deranjează să vorbească despre boala lui, dar în România a simțit de multe ori că tonul celor care îl întreabă e nepotrivit. „Am ales Olanda și pentru că e o țară incluzivă. În România contează și cu ce persoane te înconjori. Am întâlnit multe persoane în România care au fost super OK cu mine și m-au înțeles. Eu mi-am acceptat dizabilitatea, dar nu-mi place să mă definesc după asta și să fie în identitatea mea 100%.”
Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
Fotografii ©Cosmin Bumbuț Text ©Elena Stancu