Cinci prietene de la cel mai bun liceu din Arad au plecat la facultate în Olanda; în bagajul lor au intrat și traumele lăsate de școala românească.
Istoriile personale ale celor cinci colege de liceu pe care le-am cunoscut întâmplător în Olanda reflectă diversitatea din școlile românești, dar și cât de nepregătiți suntem pentru problemele cu care se confruntă generația lor: Sia, care a fost diagnosticată cu depresie și o tulburare obsesiv-compulsivă, Ioana, a cărei mamă a murit când avea 15 ani, Sonia, care studiază Game Technologies în Olanda pentru că în România nu există o specializare similară, Ada, care are o tulburare de alimentație, și Luna, o tânără transgender care a început tranziția după ce a terminat liceul.
În vara anului trecut, ne-a scris o studentă în anul III la Psihologie la Tilburg: Sia, în vârstă de 21 de ani. Am vorbit cu ea pe Instagram despre numărul mare de studenți români din Olanda, destinație preferată de tineri după ce Anglia a ieșit din Uniunea Europeană, și despre criza de locuințe cu care se confruntă țara.
Studenții români – și nu numai – găsesc greu camere de închiriat în Olanda, la prețuri exagerat de mari, iar condițiile de locuire sunt adeseori proaste: igrasie, mizerie, șobolani. În anunțurile de pe site-urile imobiliare, mulți proprietari scriu „Fără studenți internaționali” și, în cazul în care e vorba de locuințe studențești, nu investesc în reparații.
Am sosit în Olanda în noiembrie 2023, când ne-am întors din Scandinavia, și ne-am hotărât să urmărim povestea Siei și a prietenelor ei: cinci colege care au fost în aceeași clasă la cel mai bun liceu din Arad, Colegiul Național Moise Nicoară, și care au plecat să studieze în Olanda.
Nu știam nimic despre cele cinci tinere de 21 de ani în afară de problemele lor cu cazarea, subiect despre care voiam să scriem. Le-am vizitat în Groeningen, Tilburg, Amsterdam și Haga, orașele în care locuiesc, și am petrecut două săptămâni campați în cartiere studențești, însoțindu-le la școală, la muncă, în cluburi, la repetiții cu trupa de teatru și la seri de storytelling.
Enlarge
Conversația cu tinerele a ajuns inevitabil la traumele cu care au plecat din școala românească și la felul în care s-au simțit judecate, hărțuite și neînțelese de mediul în care au crescut.
Deși Luna a fost socializată ca băiat când era mică, ceilalți copii s-au raportat la ea ca la o fată, firescul unei vârste nealterate încă de prejudecățile adulților. Bullying-ul a început mai târziu, când copiii au crescut și au împărțit lumea în categoriile impuse de adulți. Luna nu se încadra în standardele lor de gen.
Însă nu doar Luna a fost hărțuită în școala românească, deși problemele de neacceptare cu care s-a confruntat au fost cele mai vizibile. Ioana era înspăimântată de examene când a ajuns în Olanda, pentru că ani întregi a durut-o stomacul de emoții la ore din cauza profesorilor. Ada a plâns în biroul mentorului din Olanda înainte de cursul de termodinamică, pentru că în România i s-a spus că e proastă și nu poate învăța fizică.
Impactul cuvintelor rostite de un profesor e uriaș, căci ele pot strivi sau pot deschide lumi, iar consecințele pe care le au în viața copiilor sunt pe termen lung. Tocmai de aceea și responsabilitatea profesorilor e uriașă atunci când lucrează cu adolescenți fragili și le modelează destinele.
Enlarge
Ce înseamnă un profesor bun – cel care are empatie pentru copii sau cel care are rezultate bune la olimpiade? Cine e în măsură să-l evalueze: copiii, părinții, sistemul? Ce este performanța: notele mari sau o generație care termină liceul sănătoasă emoțional?
Niște profesori de modă veche ar răspunde că generația de azi e prea sensibilă, că și noi am avut profesori severi și că am supraviețuit. Dar nu despre supraviețuire este vorba, ci despre cât de pregătiți sunt tinerii să-și atingă potențialul atunci când ies din școala românească. Nu e normal ca adolescenții să aibă atacuri de panică la ore, să se automutileze sau să consume alcool ca să facă față stresului. Nu e normal să li se spună că nu pot, că e vina lor, că sunt proști.
Puținii profesori care le-au întrebat „Ești bine?” au rămas în amintirea celor cinci colege de liceu ca o insulă de bunătate.
Nu doar școala a pus presiune pe ele, ci o întreagă societate: să nu se îngrașe, să ia note mari, să fie competitive, să aibă o meserie „adevărată”, adică doctor, avocat sau inginer, și să nu discute despre problemele de sănătate mintală cu care se confruntă.
Văzute de la distanță, aceste „valori” ale societății românești provoacă suferință și sunt printre motivele pe care tinerele le enumeră atunci când spun că nu vor să se mai întoarcă în România, într-un mediu care le-a traumatizat.
Sistemul de educație din Olanda le-a deschis mintea, le-a tratat cu blândețe și le-a ajutat să-și recapete încrederea în ele. Au văzut că profesorii iau masa la aceeași cantină cu studenții, iar formula de adresare este prenumele.
În clasa a XII-a, în pandemie, Ada a început să chiulească de la orele online, să meargă la Cărturești și să citească ore întregi – atunci a descoperit Franny și Zooey și Madame Bovary. „Mi-am dat seama că literatura e mai mult decât Enigma Otiliei și Ion și că materia predată la școală nu se mulează pe ambițiile mele.”
Cele cinci colege sunt conștiente de privilegiul oferit de părinții lor, care le-au încurajat să studieze în străinătate. Povestea pe care urmează s-o citiți nu e doar despre niște tinere din Generația Z a căror înțelepciune ne-a impresionat, ci și despre părinții care au încercat să le fie alături așa cum au putut.
6.720 de studenți români învățau în Olanda în anul universitar 2022/2023, potrivit Biroului de Statistică olandez, de aproape opt ori mai mulți decât în anul universitar 2010/2011, când erau 870. Începând cu 2018, numărul studenților români în Olanda a crescut cu o medie de aproximativ 1.000 pe an.
Enlarge
Anul trecut, la sfârșitul lui noiembrie, le-am strâns pe tinerele studente la Haga, pentru o fotografie de grup – doar Sonia n-a reușit să ajungă din cauza programului ei încărcat. Am intrat într-o cafenea să ne încălzim și să mâncăm brioșe, iar conversația s-a transformat într-o terapie de grup despre suferințe încă vii. Cu acordul fetelor, am înregistrat conversația și o redau mai jos într-o formă editată și scurtată.
„Am avut impresia că asta merităm și că problema e la noi.”
Luna: Eu în clasa a XI-a aveam deasupra patului ca în pușcărie zilele până când plecam din Arad. Eram pe la ziua 536 și în fiecare dimineață tăiam câte o zi. I fucking hated it so much.
Ioana: Țin minte că în ultimul an vorbeam cât mai avem până terminăm liceul.
Reporter: Pentru tine era la fel?
Ioana: Da. Eram dintr-a V-a acolo și stresul ăla cronic, constant, de a avea frisoane la anumite ore a durat opt ani. Eu am fost opt ani la școală în modul fight-or-flight. Mă apucau dureri de stomac când intrau anumiți profesori în clasă. Nu e normal ca la 12 ani să ai simptome fizice atât de intense.
Enlarge
Rep.: V-ați simțit invalidate de școala românească?
Toate: Daaa!!!
Ada: Și problema e că am avut impresia că asta merităm și că problema e la noi.
Luna: Mi se pare că e foarte ingrained: primul instinct este să te blameze pentru chestii, gen It’s always your fault.
Ada: „Trebuie să-ți găsești motivația în tine.” [Râsete]
Ioana: Îmi vine să mă dau cu capul de pereți când aud așa ceva. Când ai probleme gen ADHD, tu trebuie să rezolvi chestia asta. Cum să se adapteze alții din jurul tău?
Ada: „Nu există nu pot, există nu vreau.”
Sia: Sau „Du-te la spovedit”.
Ioana: Mi se pare dezumanizant când non-stop caracterul unei persoane care are probleme e atacat. Mă înnebunește chestia asta, că circumstanțele nu sunt luate vreodată în considerare.
Luna: Încă o chestie, I don’t know how to talk about this, mai ales acum, când am cunoscut foarte mulți oameni care nu sunt din România. Dar… cât alcool beam în liceu!
Toate: Daaa!
Luna: Era un coping mechanism. That was just how I lived every weekend. Eu n-aș mai fi capabilă azi să beau cât beam în liceu. Și am ajuns în Olanda și eram privită ciudat, pentru că ei nu beau în liceu. Mă întrebau: „Ești OK? Sounds like trauma”.
Ioana: E incredibil de normalizat consumul de alcool la adolescenți. În Olanda mi-a luat ceva să mă obișnuiesc să am buletinul la mine la supermarket [dacă îmi cumpăr alcool]. În România, la 15 ani îmi luam shoturi și cocktailuri și nu mi-a cerut nimeni niciodată buletinul.
Luna: În Olanda se bea [în rândul tinerilor], dar nu la nivel de România.
Sia: Și nu se bea alcool tare.
Ioana: Și nu e atât de normalizat.
Luna: În România, era barul ăsta lângă școală și am aflat noi că se dau shoturi la minori. Aveam 13-14 ani și era gen 4,5 lei un shot.
Ioana: Mmm, Slippery nipple era super dulce.
Luna: Normal că ne plăcea că era dulce, aveam 13 ani for fuck’s sake.
Ada: Trebuia să bem lapte cu cacao.
Ioana: Ceai de mușețel.
Sia: Săptămânal copiii beau acolo până cădeau pe jos.
Luna: Eu am impresia că se știa, că profesorii știau și nu era neapărat o problemă atât de mare. În liceu se glumea mult cu asta.
Enlarge
Rep.: Ce ați repara în sistemul românesc de educație dacă ați putea?
Ioana: Profesorii au nevoie de cursuri de pedagogie și psihologie ca să înțeleagă seriozitatea problemelor cu care se confruntă adolescenții și copiii. Să învețe cum să-i ajute pe copii, cum să discute cu părinții, cum să găsească persoane care să-i ajute pe copii.
Ada: Asta e la scară largă și long term. Dar, în primul rând, în loc să-i dai [nota] trei și să-i spui că e prost, întreabă-l pe copilul ăla: „Bă, cum ești? Totul OK acasă?”. Asta nu necesită psihologie, ci bun-simț.
Ioana: Când trei ore pe săptămână la rând îl vezi pe copilul ăla scurs de viață, efectiv nu are energie și chef de nimic, nu-ți pui un semn de întrebare? Parcă e vina ta [a elevului] că ai probleme.
Ada: Ideea e că eu am avut parte de o profesoară de engleză genială cu care am făcut meditații și am văzut că se poate. De ce nu pot și alții? Unii au common sense, iar alții nu, e pur și simplu rea-intenție.
Luna: Pe mine două profesoare m-au întrebat ever [dacă sunt OK]. O profesoară super drăguță de psihologie cu care m-am dus să vorbesc în cadrul unei ore de career orientation, iar la școală profa de română. Cred că am început să plâng. Eram exact într-o stare de fight-or-flight, eram palidă, aveam cearcăne. Nu te aștepți să te întrebe cineva dacă ești OK, e o chestie out of the ordinary, dar până la urmă e așa o chestie de bază.
„În loc să-i dai nota trei și să-i spui că e prost, întreabă-l pe copilul ăla: Bă, cum ești? Totul OK acasă?”
Rep.: Credeți că profesorii care v-au creat sentimente de frică și de nesiguranță la școală ar putea să învețe să nu mai facă asta?
Sia: Eu cred că nu. E prea târziu.
Ada: Ți-ar răspunde: „Copiii slabi n-au ce căuta aici” sau „Nu faci față, pleacă”.
Enlarge
Sia: Faza e că un rol destul de mare în tot stresul ăsta l-a avut și dirigul, care avea un anumit mod de a încerca să impulsioneze oamenii să învețe și toate am avut de suferit de pe urma modului în care o făcea.
Ada: Când mă duceam la bac la mate, urcam pe scările principale, s-a întors și a spus: „Ada, tu ai grijă la mate!”. Că ce? Că pic bacul? Mulțumesc de încurajare!
Ioana: Eram la oră la dirigenție și se uita la note și zice: „Babău, ce-i cu notele astea mici?”. Și toată lumea tăcea și aștepta să treacă momentul ăsta stânjenitor în care eu sunt gen: „I’m not doing OK”. Ce să zic? Eram on the verge of tears de fiecare dată și îmi venea să intru în pământ.
Sia: Exact stilul ăla comunist – probabil el a făcut școala în vremea aia.
Ioana: Simpatia pentru mine a fost uitată după câteva luni – s-a uitat total faptul că am trecut printr-o chestie foarte traumatizantă. Atunci când a început perioada în care aș fi avut cel mai mult nevoie de susținere, am început să fiu luată la rost. Pe lângă că treceam prin ce treceam, veneam la școală ca să stau într-un chin constant pentru că oricând puteam fi targetată: „Ți se pare normal să ai nota trei la nu știu care materie?”. Și nu știam cum să le spun – nu vreau să fie prea scary ce urmează să zic –, dar nu mă puteam concentra pe faptul că eu o să am un viitor, că o să mai fiu în viață în următorii ani. Cum să-i spun unui profesor că nu sunt în stare să mă concentrez pe o notă bună pentru că nu sunt în stare să mă concentrez pe faptul că o să am o viață.
Ada: Cel mai oribil e să auzi [de la profesori] la un an sau doi după ce ai terminat școala: „Dar am știut întotdeauna că o să fii OK”. Cum adică ai știut? Și atunci de ce m-ai tratat așa? Ca să mă motivezi? Tu crezi că datorită ție sunt OK?
Sia: Ei cred că te-au ajutat.
Ada: Deci orice fac acum în domeniul Biomedical Sciences, o să zică: „Datorită nouă…”.
Sia: O să se mândrească toți cu asta.
Ioana: Cineva de la școală m-a luat odată de la ore, m-a dus în cabinet și mi-a spus: „Ți se pare normal să fii corigentă când tu ai mama cu cancer terminal acasă? Ți se pare că îi faci un bine?”. Chestiile astea mă făceau să cred că dacă nu aveam note bune, n-aveam dreptul să vorbesc și n-aveam voie să mă plâng. Și ăla era motivul pentru care tot timpul eram cu capul în pământ când eram lectured. Dacă m-aș putea întoarce în trecut, mi-aș spune: „It’s OK, you can speak”. Acum fac pași mici să spun când nu sunt de acord cu ceva.
Luna: Cumva eu tot timpul am fost timidă, dar, când mă uit înapoi, chiar sunt șocată că I always spoke up for myself, chiar și în fața profesorilor, chiar și în fața dirigului care spunea: „Uite, toată școala asta râde de tine”.
Ada: Îmi aduc aminte că diru (dirigintele – n.r.) cu o săptămână-două înainte de absolvire a venit la tine – eram pe hol – și ți-a zis: „Dă-ți seama că la un moment dat trebuie să devii bărbat în viața asta”.
Luna: La finalul clasei a XII-a, au citit o listă cu toți cei care plecam în străinătate, la facultăți prestigioase. Nu mi-a venit să cred că au făcut chestia asta.
Sia: Și noi, care dădeam la psihologie, aproape că făceau ceva pe noi. Țin minte [că a zis] profesorul de mate: „Dar ce o să faci acolo? O să citești?”.
Ioana: Toți profesorii de materii reale aveau foarte multe prejudecăți legate de psihologie.
Sia: Dacă nu-i Medicină sau Drept sau ceva ușor de înțeles, nu este valid.
Ioana: Să nu mai zicem de toată stigma legată de a merge la psiholog.
Ada: La psiholog e OK, dar la psihiatru e și mai rău. Încă nu pot să spun că am appointment cu psihiatrul. Ai mei mi-au spus: „Poți să mergi la psiholog cât vrei, dar îți interzicem să iei medicamente”. Și au înțeles abia dup-aia că am ajuns în punctul în care am ajuns pentru că am refuzat medicamentele o perioadă foarte lungă.
Sia: Ai mei nu mi-au interzis, dar m-au bătut la cap săptămânal să mă las: „Hai, că ești mai bine”. Eu le-am explicat de nu știu câte ori că medicamentele alea au nevoie de câteva luni ca să acționeze. Dar e foarte greu, privesc medicamentele alea ca pe niște droguri.
Ada: E și o dorință de a nega că e grav, pentru că medicamente înseamnă grav. La mine au acceptat că e grav doar când au văzut că am tăieturi pe mâini și pe picioare. Faptul că aveam 42 de kilograme n-a fost [grav]. Mi s-a spus că arăt bine.
Sia: Mereu te complimentează lumea când ai slăbit.
Ada: Da, asta e prima chestie. Ajungeam în România: „Vaaai, ce-ai slăbit!”. Da, mulțumesc. Și tu ce mai faci?
Ioana: Sau invers, când m-am îngrășat în primul an 10 kilograme și am avut o cădere totală, mi se spunea încontinuu: „Te-ai îngrășat. Ar trebui să faci ceva legat de asta”. Deci pe lângă toate căcaturile prin care treceam, mă confruntam și cu problemele din școală legate de eating [disorder] și my body image. După aia am slăbit 10 kilograme pentru că am trecut printr-o despărțire și n-am fost în stare să mănânc și să dorm o lună întreagă, eram la pământ total. Mi se spunea „Măcar ai slăbit”, dar circumstanțele prin care am slăbit nu erau tocmai OK.
Ada: Eu nici măcar nu mă îngrășasem și m-au pus preventiv să țin dietă la 10 ani.
Luna, Ioana, Ada și Sia în Haga, noiembrie 2023. După o plimbare prin oraș, tinerele s-au strâns în apartamentul Ioanei și al Lunei.
Rep.: Nu e doar școala, e o întreagă societate care pune presiune…
Ioana: Când mă gândesc la toate păpușile pe care le aveam și prințesele de la Disney care aveau talia atâtica și piciorușul atâta. La cinci ani țin minte că stăteam în pat și mă gândeam ce-aș vrea să am o foarfecă și să-mi tai carnea de pe picioare.
Ada: Și eu! Când eram cel mai rău, am zis că nu mă interesează să fiu sănătoasă, eu vreau să fiu slabă. Și eram în punctul în care fizic nu eram OK din niciun punct de vedere – îmi pica părul, am stat în pat o lună, oribil. Din păcate, în continuare cred asta; sunt nebună și mă văd grasă.
„La cinci ani stăteam în pat și mă gândeam ce-aș vrea să am o foarfecă și să-mi tai carnea de pe picioare.”
Sia: Cel mai important aspect e că părinții sau cei care îți spun toate chestiile astea de-a lungul copilăriei – de exemplu, să nu mai mănânci atâta pâine – o fac din drag și din grijă ca nu cumva să ajungi obeză, grasă. Dar de fapt îți creează niște issues foarte mari de care scapi foarte greu.
Ioana: Da, e important să recunoaștem că foarte multe vin dintr-un place of kindness, gen vor să ne ajute, dar asta nu înseamnă că nu eșuează groaznic și nu au repercusiuni nasoale.
Ada: Pot să ajute, dar ideea e să realizezi când devin problemă. Gen, OK, ai slăbit, știu că eu ți-am spus să slăbești pentru că la un moment dat aveai 27 de kilograme în plus față de cât ar fi trebuit să ai, dar acum ești OK. Nu există threshold-ul ăsta în care își dau seama că devine o problemă. Există doar: „Așa țin fetele dietă”, „O să crești, o să vezi că sunt lucruri mai importante în viață și o să-ți treacă” sau chestia asta, „Dar mănâncă”. Hm, nu m-am gândit la asta.
Enlarge
Luna: Mi se pare insane că nu știam nimic din tot ce zici acum. Mi se pare că acum suntem toate în mediul ăsta academic și social în care e foarte acceptabil să vorbești open about your problems și să nu ți se pară o chestie stânjenitoare. Când eram în liceu, eu credeam că sunt singura martiră de pe pământul ăsta, pentru că problema mea era foarte vizibilă și simțeam că the whole world is against me. Și aflu peste ani că foarte multă lume was struggling so fucking hard.
Sia: Mi-a trecut așa prin fața ochilor un slideshow cu toate dățile în care mâncai brânză goală cu gem sau nu mâncai la școală deloc și, gen, beai apă non-stop. Stai lângă oamenii ăștia, știi că they’re not doing OK, dar nu faci mai mult. În climatul [în care am crescut] nu-ți permiți să spui: „Hai să vorbim despre asta”. Poți cel mult să vorbești cu un prof, dar nu o să fii primit cu brațele deschise.
Rep.: Cum credeți că o să fie lumea în care o să crească copiii voștri?
Ada: Plată, în Olanda.
Ioana: La câțiva metri sub nivelul mării.
Sia: Cred că o să fie bine, pentru că generația noastră și cei de 25-30 de ani sunt deja mult mai deschiși și în România. Se acordă atenție problemelor de sănătate mintală, iar în Olanda și alte țări din vestul Europei sistemul școlar e adaptat pentru copii care au nevoi diferite. În Olanda, ai trei sau patru tipuri de liceu – dacă vrei să mergi la facultate, dacă rezultatele tale denotă că ai putea avea un workload academic, te duci pe ultima treaptă [la liceu]. Dacă ești mai talentat la chestii practice, mergi pe prima treaptă. Ai un range din care poți alege ca să nu te simți copleșit. Când ai opțiuni pentru tipuri diferite de oameni, copiii o să înflorească la maximul potențialului pe care îl au. Când ai o singură cutie, pentru unii e prea greu și pentru alții e prea ușor.
Ada: Nu poți să aplici aceeași metodă generații la rând la mii de copii și să ai pretenția să aibă același efect la toți. Să ai aceeași abordare la 30 de copii diferiți și să ai impresia că funcționează pentru toți. Și nu spun să fie one on one, înțeleg că e complicat, dar un pic de margin.
Ioana: Atâta vreme cât people will speak up, schimbarea va continua. Eu personal regret că nu am avut curajul de a le spune în față profesorilor când mă umileau: „Ți se pare normal să te iei de un copil căruia i-a murit mama?”.
Sia: Totul începe de la părinți și societate, dar școala contează foarte mult. Sunt 12 ani în care ți se solidifică personalitatea și jumătate din world view.
Luna: Și rușinea asta că dacă nu mergi la facultate ești un [ratat]. Când am auzit prima dată de sistemul olandez [de educație], în mintea mea de româncă m-am gândit că e un rank, pentru că sunt obișnuită să fie o competiție.
Sia: Profesorii de la noi din liceu făceau mișto de Liceul Tehnologic. Rankingul ăsta l-au creat și profesorii care talk down on others. Eu când am venit în Olanda și aveam prieteni care nu mergeau la facultate, dar lucrau la supermarket, am fost foarte judgmental. Apoi am înțeles că nu te face un om valoros în societate faptul că ai trei PhD-uri. Dar ar fi frumos să nu crești cu chestia asta, pentru că nu e OK să pornești în viață cu o balanță așa disproporționată față de unii oameni doar pentru că ei n-au avut norocul să aibă părinți care să-i trimită la studii în Olanda. Pentru că toate contextele sunt diferite, dar când vii dintr-o societate în care totul e comparat non-stop, ajungi să faci și tu asta.
Rep.: Mi se pare extraordinar ce tinere empatice și profunde ați devenit în ciuda presiunilor din școala românească.
Luna: Trauma ne-a dat personalitate; măcar suntem funny, suntem flavoured, suntem marinate.
Citește în continuare poveștile lor:
Sia explică de ce a plecat din România și ce i-au oferit societatea și sistemul de educație olandez (partea a II-a).
Sonia a fost încurajată de când era mică să plece din țară: „Toată lumea zicea că e mai bună viața afară” (partea a III-a).
Ioana a ieșit din sistemul românesc de educație cu o anxietate legată de examene și de vorbitul în public. S-a vindecat abia când a început facultatea la Leiden și a văzut cât de relaxați sunt profesorii olandezi (partea a IV-a).
Luna, o tânără transgender, studiază Psihologia în Olanda, într-o țară în care se simte fericită și în siguranță după ani de hărțuire în școala românească (partea a V-a).
Ada, care se confruntă cu o tulburare de alimentație, a plecat la facultate în Olanda și a găsit sprijinul de care avea nevoie ca să-și vindece cicatricile (partea a VI-a).
Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
Fotografii ©Cosmin Bumbuț Text ©Elena Stancu