Gabriel Bodescu, 40 de ani, este preotul comunității de români din Skagen, Danemarca. Duminica slujește în capela Bisericii Luterane, închiriată pentru slujbele ortodoxe, iar în timpul săptămânii sudează turbine eoliene marine.
În fiecare duminică, preotul Gabriel Bodescu pleacă de acasă la 5.30 dimineața și conduce o oră și jumătate până la Skagen, unde slujește în capela Bisericii Luterane. Sunt 125 de kilometri între Fjellerad, un sat de 400 de locuitori din suburbiile orașului Aalborg, unde locuiește Gabriel Bodescu, și Skagen, cel mai nordic oraș din Danemarca, unde trăiește o comunitate de 1.000 de români.
Enlarge
Uneori preotul face acest drum de două ori pe săptămână, deși nu este remunerat pentru munca sa, la fel ca alți preoți ortodocși pe care i-am cunoscut în diaspora, care fie aveau un salariu simbolic, fie nu erau plătiți deloc. În Germania am întâlnit un preot care lucrase ca instalator, în Italia un preot care era șofer de tir, iar în Danemarca i-am cunoscut pe Gabriel Bodescu, care este sudor, și pe prietenul său, părintele Dragoș Cucuzel, care conduce o betonieră.
„La Dumnezeu nu se socotește așa”, spune preotul Gabriel Bodescu. „Eu n-am îngreunat pe nimeni cu trupul meu. Ziua muncesc și noaptea mă rog, ca Sfântul Apostol Pavel. Nu mă rog eu cât Sfântul Apostol Pavel, dar și noi [preoții din diaspora] suntem ca niște apostoli trimiși de România pentru cei plecați care vor să aibă o legătură cu Dumnezeu când o simt, pentru că oamenii nu simt mereu. Dar când vor să se spovedească, să se împărtășească – să știe că au biserică acolo, că au preot, că pot să vină.”
Gabriel Bodescu a devenit anul trecut preotul comunității de români din Skagen, după ce a fost hirotonisit recent, în timp ce trăia în Danemarca. În zilele de duminică, comunitatea de români ortodocși din Skagen închiriază capela Bisericii Luterane, pentru care plătește lunar 1.000 de coroane daneze (aproximativ 667 de lei).
Preotul ajunge duminica la ora 7.00 ca să aibă timp să pregătească biserica înainte de slujbă și să fie acolo dacă cineva vrea să se spovedească sau să stea de vorbă cu el. Pregătește altarul, montează masa, întinde covoarele, aranjează cărțile și obiectele de cult, aduce suporturile de lumânări și iconostasele pliabile care au fost făcute de el, pentru că se pricepe la tâmplărie. Asta e partea cea mai obositoare: să amenajeze o biserică ortodoxă într-o capelă folosită în mod normal pentru înmormântări.
Durează 30-40 de minute până când e gata; uneori îl ajută și doamna Mariana, care lucrează de 12 ani în Danemarca ca laminator de fibră de sticlă pentru vapoare. Doamna Mariana n-a emigrat din România, ci din Grecia, unde s-a stabilit în anul 2000 împreună cu cele patru fiice ale sale. „M-am născut în România, trăiesc în Grecia și lucrez în Danemarca”, spune femeia care are acum 67 de ani.
Gabriel Bodescu încearcă să strângă în jurul său o comunitate de români: în prezent, sunt 140 de persoane pe grupul de Facebook „Parohia Ortodoxă Skagen”. Unii vin la slujbă, alții îl caută când au probleme sau vor să se spovedească, alții când își botează copiii – într-o perioadă au fost botezuri în fiecare lună. La slujba de Înviere au participat anul acesta 100 de români.
Enlarge
Duminica se strâng la slujbă în jur de 20 de persoane – numărul enoriașilor a crescut în comparație cu anul trecut, când parohia abia se înființase, iar la biserică veneau patru-cinci români. Dascălul Bogdan Grecu, care lucrează ca electrician la șantierul naval Karstensens, sosește cu întârziere, obosit după o săptămână de muncă. Arată neverosimil în rolul de dascăl cu gesturile aspre și mâinile sale mari și muncite.
După slujbă, preotul Gabriel Bodescu face o rugăciune de mulțumire pentru un cuplu care împlinește 25 de ani de căsătorie și o slujbă de pomenire pentru o tânără care a murit recent. Stă de vorbă cu oamenii, apoi pornește spre casă în jurul orei 14.00. Nu mănâncă nimic ca să nu i se facă somn la volan – mai are de condus încă 125 de kilometri înapoi la Fjellerad, unde va ajunge în jur de 15.30-16.00. „Duminica e dată toată lui Dumnezeu”, spune el.
Luni o să meargă la serviciu la Bladt Industries, o corporație din Aalborg care produce fundații pentru turbine eoliene marine, unde Gabriel Bodescu lucrează ca sudor de la ora 15.00 până la 2.00 noaptea. În mod normal, programul este până la miezul nopții, dar în perioada asta angajații fac ore suplimentare ca să termine lucrările.
Deși se culcă la 3 noaptea, în zilele de sărbătoare se trezește devreme ca să slujească împreună cu Dragoș Cucuzel, preot la biserica ortodoxă din Tårs, la 60 de kilometri distanță de casa lui. Ar conduce până la capela din Skagen, dar aici se oficiază înmormântări în timpul săptămânii și nu o poate folosi.
„Era setea asta de-a pleca, de-a cunoaște, de-a vedea altceva”
Gabriel Bodescu s-a simțit atras de religia ortodoxă de când era în școala primară în Galați și mergea acasă la unul dintre colegii lui, care locuia pe aceeași scară de bloc. Mama băiatului era credincioasă și uneori îi lua pe copii cu ea la biserică și îi învăța despre ritualurile ortodoxe. „De acolo am rămas cu credința”, povestește el. „Dup-aia am crescut, m-am luat cu băieții, cu anturajul, și am cam uitat de Dumnezeu.”
Enlarge
După ce a terminat Liceul Industrial Metalurgic din Galați, Gabriel a fost sudor la o fabrică de uși metalice, apoi s-a angajat la Șantierul Naval Damen, unde a lucrat un an și jumătate. În 2006, o agenție de recrutare i-a oferit un contract în America, într-un șantier naval din orașul Larose, statul Louisiana, într-o zonă depopulată în care uraganul Katrina făcuse ravagii cu un an în urmă.
„Era setea asta de-a pleca, de-a cunoaște, de-a vedea altceva”, povestește el. „Pe atunci eram copil, aveam 23 de ani și ascultam hip-hop, house, eram prin cluburi mai tot timpul la Galați. Vedeam fel și fel de videoclipuri cu 50 Cent, Snoop Dogg, Dr. Dre și toate erau de acolo, din America. Și vă dați seama: «Băi, mergem acolo, la mama lor».”
Peste 1.000 de muncitori au plecat atunci din România și s-au răspândit la mai multe șantiere din America. În Larose erau în jur de 100 de români care locuiau în trailere americane, case mobile de mari dimensiuni, și câștigau 1.000 de dolari pe săptămână, o sumă uriașă în comparație cu veniturile din țară, unde Gabriel lua în jur de 1.500 de lei pe lună.
„Dintre toate locurile în care am lucrat, în America au fost cei mai cumsecade oameni”, povestește el. „Eu n-am mai văzut așa ceva, ca după ce se termină programul să dea noroc cu fiecare și să zică «Good job!, Good job!, Good job». Mi-a plăcut în America, îmi plăceau mașinile, camionetele lor. Ne-au primit frumos, au vrut ei să ne arate cum e americanul primitor. Ne-au dus peste tot în primele trei luni, în fiecare duminică aveam ieșire în oraș, la acvariu, la zoo. Noi am fost încântați de primirea asta și de stilul de muncă.”
Ar fi rămas în America dacă i s-ar fi prelungit viza de muncă, dar în 2008 a fost nevoit să se întoarcă în România. Avea bani puși deoparte, așa că el și prietena lui, Raluca, s-au căsătorit, și-au renovat garsoniera din Galați și au călătorit prin țară.
S-a stabilit în Danemarca în 2011
În 2009, când economiile lor s-au terminat, în România a început criza financiară, iar Gabriel nu și-a mai găsit de lucru. A muncit o vreme la Combinatul siderurgic din Galați și a fost plecat cu contracte de scurtă durată în Germania, Olanda și Norvegia.
„A fost o perioadă în care am uitat de Dumnezeu”, povestește el. „Mă mai rugam, mă mai duceam la biserică când veneam acasă, dar nu eram credincios profund. Și când a fost perioada de criză din 2009, când nu se găsea nicăieri de lucru, m-am gândit: «Mă, ceva nu fac eu bine». Și am început iar să merg la biserică, pentru că am zis că ajutorul întotdeauna vine de la Dumnezeu.”
Enlarge
În 2011, a plecat să lucreze ca sudor în Danemarca, iar soția lui, Raluca, a rămas în România, unde este și astăzi profesoară de engleză. În primii doi ani, Gabriel a lucrat prin intermediul unei agenții de recrutare, iar în 2013 s-a angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată la o companie daneză. Un an mai târziu, soția lui și-a luat concediu pentru studii și a făcut un master în orașul Aalborg, unde au locuit împreună patru ani.
„Lucrul care ne-a apropiat cel mai mult de Dumnezeu a fost că n-am putut să avem copii”, spune Gabriel. „Am fost la mănăstiri și ni s-a dat o rânduială pe care s-o ținem ca să avem copii. Îmi plăcea să merg la biserică, îmi plăceau în special predicile, doar posturile erau mai greu de ținut. Dar pentru că scria acolo, la rânduială, am ținut.”
Când lucra în străinătate, nu mergea niciodată la biserică, pentru că i se părea că n-o să regăsescă atmosfera din România. „Asta e concepția pe care o au oamenii [din diaspora] și pe care am avut-o și eu, pentru că aici multe lucruri sunt improvizate.” A cunoscut însă niște români la școala de limbă daneză care i-au spus că e o biserică românească în Aalborg și Gabriel a început să meargă acolo duminica.
„De atunci n-am mai lăsat biserica”, spune el. „La început mă rugam să avem copii, până când n-a mai contat treaba asta. Eram deja preot când o familie care nu putea să aibă copii a venit la mine și le-am zis: «Rugați-vă, că o să vă ajute Dumnezeu». «Părinte, dar și tu te rogi de atâta timp și totuși n-ai copil». Și le-am spus: «Pentru mine nu mai contează, cel mai important este că m-am apropiat de Dumnezeu. Eu și soția mea, Raluca, ne-am liniștit: poate planul lui Dumnezeu este ca noi să înfiem un copil».”
„Trebuie să fii creștin bun înainte să fii preot”
Când Părintele Macarie Drăgoi, Episcopul Europei de Nord, venea să slujească în Danemarca, Gabriel conducea câteva sute de kilometri ca să participe la slujbă. Dacă avea timp, mergea până în Suedia și Norvegia ca să-l asculte. „Preasfințitul a sesizat că sunt evlavios, că am o credință și m-a îndemnat să mă fac preot. Unii preoți [din diaspora] nu prea s-au înțeles cu preoția și atunci [Preasfințitul] a zis: «Trebuie să aleg dintre credincioși. Trebuie să fii creștin bun înainte să fii preot». A făcut mai mulți preoți așa, nu sunt eu singurul.”
Ca să poată deveni preot, Gabriel trebuia să facă Facultatea de Teologie, dar ca să se înscrie la facultate, trebuia să promoveze Bacalaureatul. Trei ani la rând și-a luat concediu și a mers în România să dea examenul. În fiecare an, se pregătea la una dintre materiile care i se păreau mai dificile: matematică, română și fizică. În al treilea an a ales chimia în locul fizicii și a făcut meditații cu un profesor din Galați. „Am zis: «Doamne, tu m-ai băgat în asta, tu trebuie să mă scoți». Și de fiecare dată Dumnezeu mi-a dat putere să învăț.”
Enlarge
În 2020, după ce a luat examenul de Bacalaureat, s-a înscris la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, la departamentul pentru Învățământ de la distanță. Erau 100 de studenți în anul lui, jumătate români din diaspora, care intrau la cursurile online din Spania, Italia sau America. „Este mare nevoie de preoți care să fie cu adevărat cinstiți, să nu caute alte lucruri”, spune părintele Gabriel, care a învățat să slujească la prima mănăstire ortodoxă românească din Scandinavia, în orașul Ikast. „Acolo a fost perioada mea de practică.”
Botez la biserica ortodoxă din Tårs
Cel mai bun prieten al lui Gabriel Bodescu este părintele Dragoș Cucuzel, de la biserica ortodoxă din Tårs, care a devenit preot în 2017, în timp ce locuia în Danemarca. Părintele Dragoș și soția lui, Alexandrina, ambii în vârstă de 36 de ani, trăiesc de 9 ani în Danemarca, iar cei 4 copii ai lor s-au născut aici.
Enlarge
Dragoș Cucuzel a plecat în Danemarca pentru că voia să strângă bani pentru nuntă. A fost mulțumit de condițiile de muncă și de calitatea vieții, așa că a convins-o pe Alexandrina, care era profesoară de economie în Iași, să-l însoțească. În primii ani, el a lucrat la o fermă de porci și la o fabrică de carne din Sæby, iar soția lui a livrat ziare și a fost femeie de serviciu. Acum părintele Dragoș, care conduce o betonieră, vrea să se angajeze la o companie care construiește turbine eoliene, iar soția lui face de doi ani un curs de limba daneză și speră să lucreze din nou în învățământ.
Locuiesc în Nykøbing Mors, cel mai mare oraș de pe insula Mors, la 146 de kilometri distanță de biserica ortodoxă din Tårs, unde slujește părintele Dragoș. Clădirea a fost cumpărată în 2018 de Episcopia Europei de Nord și se află în prezent în construcție, așa că slujbele se țin în mansardă.
Sâmbătă, 20 mai, la biserica din Tårs se botează Giulia Maria, care are 5 luni și este fiica unei familii de imigranți români. Părinții ei, Ana Maria, 37 de ani, și Florin, 42, au locuit 8 ani în Italia înainte să se mute în Danemarca cu 7 ani în urmă. Andrei, fiul lor cel mare, s-a născut în Italia, unde Florin a lucrat în agricultură, iar Ana Maria a fost badantă. Emanuel, băiatul mijlociu, care are 5 ani, și Giulia Maria s-au născut în Danemarca.
Viețile tuturor celor prezenți aici au fost marcate de propria lor experiență de migrație sau de cea a familiilor lor. Alexandrina, soția părintelui Dragoș, a crescut mai mult singură, pentru că părinții ei muncesc în Italia – tatăl în agricultură, iar mama la curățenie. Înainte de asta, mama Alexandrinei a fost mulți ani badantă și a avut grijă de bătrâni.
Alexandrina și părintele Dragoș sunt nașii Giuliei Maria, iar părintele Gabriel oficiază slujba de botez. Sunt prezenți doar câțiva români, prieteni ai părinților, iar copiii sunt mai numeroși decât adulții. Remarcăm că familiile de români din Danemarca au mai mulți copii decât cele din România, ceea ce e un semn de siguranță economică și socială.
Alexandrina spune că îi e mai ușor să crească 4 copii în Danemarca decât i-ar fi fost în România: aici poți lăsa copiii la creșă de la 9 luni (concediul de îngrijire a copilului durează 11 luni), iar creșele, grădinițele, programele de pre-school și after-school sunt gândite să-i ajute pe părinții care muncesc. Când lucra la curățenie, Alexandrina îi lăsa pe copii la pre-school la 6 dimineața.
„Mulți suntem între două lumi”
Părintele Gabriel și soția lui și-au construit o casă lângă Bacău, pentru că planul lor era să rămână în România. Raluca e profesoară de limba engleză la o școală din oraș, iar soțul său urma să se întoarcă în țară. Însă după ce a devenit preot, planurile s-au schimbat, pentru că părintele Gabriel a simțit că are o misiune în diaspora, unde românii vin de multe ori la biserică mai mult dintr-o nevoie socială decât dintr-una spirituală.
„Am observat aici că fiind omul departe de țara lui, de cultura lui, prin biserică își potolește dorul ăsta de țară și are o mângâiere”, spune el. „Așa cum zic și eu că am aici România mea mică. Prin ei, și eu îmi potolesc dorul de țară. Oamenii vin la biserică de sărbătorile mari ca să se întâlnească cu alți români; unii vin și pentru credința lor.”
Gabriel Bodescu crede că un preot care a trecut, la rândul lui, prin experiența migrației poate să-i înțeleagă mai bine pe imigranții români. „De ce a plecat omul? Toți plecăm în primul rând pentru situația care este în țară. Mulți suntem între două lumi. Unii se întorc în țară și acolo se lovesc de anumite probleme, renunță și vin înapoi. Nu sunt statornici într-un gând: «Orice ar fi, mă întorc în România» sau «Orice ar fi, rămân în Danemarca».”
De multe ori, preotul a simțit că imigranții trebuie să muncească mai mult decât danezii. „Noi [muncitorii români] întotdeauna avem concepția: «Bă, să faci un pic mai mult ca danezul, ca să nu zică nimeni nimic». Vezi diferența cum îi dă un maistru de lucru la un danez și cum îi dă de lucru la un român: ce facem noi și ce fac danezii, cât facem noi și cât fac danezii. E o diferență, pentru că spune «Lasă-i pe ei să facă». Mi s-a întâmplat la altă firmă în Danemarca: era pe finalul proiectului și nu mai era așa multă treabă, iar noi am simțit lucrul ăsta și am lăsat-o mai încet. Și managerul a venit foarte supărat țipând la noi, românii, că nu s-a dus la danezi. Și atunci m-am supărat «Domne, noi nu suntem sclavii nimănui» și am avut o discuție mai aprinsă. După aia m-a chemat în birou și într-un fel și-a cerut scuze, dar a zis că nu trebuia [să-l înfrunt] în fața tuturor. Păi tu cum ai țipat în fața tuturor? Mi-am cerut și eu iertare și după aia a fost totul frumos, n-a fost problemă.”
Gabriel Bodescu spune însă că în România a lucrat în condiții mai proaste decât în orice altă țară. Muncitorii de la Șantierul Naval Damen din Galați nu primeau echipament de protecție, ceea ce le punea viața în pericol. „Intram în tanc fără nicio măscuță, fără nicio [protecție]. Îți punea doar un ventilator la gura de vizitare ca să tragă cumva fumul. De atâtea ori am ieșit gazat de acolo și ieșeam într-o stare de panică, mă loveam, că simțeam că de-acuma m-am gazat și mă luau amețelile și trebuia să ies cât mai repede de acolo. Au murit oameni din cauza asta.”
Enlarge
La Bladt Industries în Aalborg, unde lucrează acum, muncitorii au echipamente de protecție și consumabile la discreție. „Poți să-ți schimbi în fiecare zi sau în fiecare oră perechea de mănuși, dar nu facem exces – când se rupe, mergem și o schimbăm.”
Nu s-a gândit vreodată că ar putea deveni preot, deși mulți îi spuneau „Tu ar trebui să te faci popă” atunci când îl auzeau vorbind despre credință. „Când m-a îndemnat Preasfințitul să fiu preot, așa m-am bucurat: «Mă, preot, mi-ar plăcea și mie lucrul ăsta, să slujesc lui Dumnezeu, să am legătură cu oamenii. Dar pot eu să fiu preot? Mai pot eu să mă fac preot la vârsta mea de acum?». Nu mă socotesc neapărat un preot bun, dar îmi dau silința să ajung un preot bun.”
Știe că mulți români nu au încredere în preoți pentru că au avut experiențe negative. „Mă puneam la discuții cu colegii [români] când auzeau că sunt preot: «Lasă-mă și cu preoții că am fost în sat la preotul cutare și mi-a cerut bani la botez sau la cununie». Și eram așa, în situația: «Mă, voi ați găsit doar preoții răi?». Bineînțeles că un preot ar trebui să aibă o viață exemplară, dar oamenii sunt diferiți. Trebuie să te gândești că Dumnezeu te vede, n-ai unde să te ascunzi. Crezi că dacă te dai după un perete și numeri banii, Dumnezeu nu te vede? Te vede, sigur că da. A fost și o învățătură pentru mine: «Domne, să nu fii așa». Eu vreau să fiu sincer în fața lui Dumnezeu, să fiu simplu, să fiu onest.”
„Ce ai să faci dacă te întorci?”
Acum doi ani, părintele Gabriel Bodescu și-a cumpărat o casă în Fjellerad, un sat de 400 de locuitori din suburbiile orașului Aalborg. Vara asta, soția lui, Raluca, urmează să vină cu copiii în Danemarca, pentru că anul trecut au adoptat doi frați. Au depus actele pentru adopție în 2020, dar procesul a fost mai lung decât se așteptau, așa că au ales ceea ce sistemul din România numește „copii greu adoptabili”, un băiat de 7 ani și o fată de 8. „Am zis noi: «Haideți să nu mai pierdem timpul, chiar dacă-s mai mari». Îs copii frumoși, isteți – toți îi laudă, toți se bucură.”
Raluca și copiii ar fi trebuit să fie deja în Danemarca, dar birocrația din sistemul românesc le-a dat planurile peste cap. Familiile care adoptă copii sunt monitorizate timp de doi ani, iar statul român trebuie să transfere această responsabilitate statului danez, un proces care durează. În timpul acesta, părintele Gabriel lucrează la casă și pregătește camerele copiilor.
Nu a renunțat însă la gândul de a se întoarce într-o zi în România. „Discutam cu cineva de aici despre dorul de țară și a zis: «Ce ai să faci dacă te întorci?». Sunt atâtea lucruri. Fiind aici, în Danemarca, sau pe unde am mai fost, am o orientare, am o deschidere a minții față de ceilalți din țară. Am văzut și aia, și aia, știu cum gândește și danezul, și olandezul, și germanul, și americanul. Și i-am zis în glumă: «Eu sunt sudor și îmi place să lucrez cu lemnul. Dacă mă hotărăsc să mă retrag în țară, primul lucru îmi fac cea mai frumoasă poartă din sat și scriu acolo: Fac porți. Și cineva trebuie să vină, că stau chiar lângă biserică și toată lumea trece pe acolo: «Uite ce poartă frumoasă, vreau și eu».”
Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
Fotografii ©Cosmin Bumbuț Text ©Elena Stancu