„Mai bine rămâneam în România”

Sorin a venit s-o ia cu mașina pe soția lui, Flori, care muncește într-un câmp de căpșuni din Palos de la Frontera, și colegii ei îi oferă o bere rece – ziua de muncă se încheie de obicei la umbra garajului. Dar Sorin e supărat; n-are chef de glume și de râsete astăzi. Chipul i s-a întunecat și nu vorbește cu nimeni. Bunica lui a murit azi-noapte și el nu va fi acolo, alături de mama lui, care a rămas singură în România, după ce anul trecut a murit și tatăl lui.

Cel mai apropiat zbor ar fi la Sevilla, la 100 de kilometri distanță. Chiar dacă ar găsi bilet de avion de pe o zi pe alta până la București, ar trebui să ajungă apoi cu trenul la Uricani, pe Valea Jiului, și n-ar sosi la timp pentru înmormântare.

Sorin are 44 de ani și a studiat economia la Universitatea din Petroșani, unde a ținut doi ani contabilitatea la o firmă. Avea 25 de ani când s-a hotărât să plece în Anglia, în 2002, la fel ca mulți alți tineri din oraș, cu un pașaport fals. Poliția britanică l-a prins pe aeroportul Heathrow din Londra și l-a trimis înapoi în Germania, de unde zburase. A petrecut o noapte în arest, apoi poliția germană i-a dat o foaie de drum și l-a trimis în România cu trenul.

A coborât la Essen și a stat o lună într-un apartament, împreună cu alți români din Valea Jiului care lucrau în construcții la negru. N-avea bani, nu-și găsea de lucru și trebuia să-și plătească datoriile – cumpărase biletul de avion și pașaportul fals cu bani împrumutați.

A plecat în Italia, la Bergamo, unde a stat două luni într-un adăpost, împreună cu dependenți de droguri și oameni ai străzii. Nu găsea de lucru, nu știa să fure ca ceilalți români din adăpost și îl îngrețoșau bărbații care se prostituau în gară. Cineva i-a împrumutat 80 de euro și s-a întors în România cu un autocar Atlassib.

A petrecut sărbătorile acasă, împreună cu părinții lui. În februarie 2003 a plecat în Spania – plănuia să stea doar două-trei luni, cât să strângă bani să-și plătească datoriile.

În primele trei luni n-a găsit nimic de lucru. Locuia într-un apartament din Palos de la Frontera, împreună cu mai mulți români din Valea Jiului. Mânca supe la plic cu 11 cenți și mâncare expirată din containerele de la supermarket din Huelva – mergea pe jos 16 kilometri dus-întors până în oraș.

În fiecare dimineață își făcea un sandviș și se ducea în fața hotelului La Niña, unde se strâng și azi imigranții ilegali care-și caută de lucru. Aștepta acolo toată ziua, cu o plasă în mână. Învățase să zică „trabajo”.

„Nu m-am întors [în România], pentru că mă simțeam ca ăla care a plecat și s-a întors cu coada între picioare”, spune Sorin. „Mă gândeam să fac niște bani, puțini, dar să nu mă întorc așa. Aveam și zile când plângeam. Chiar așa de prost să fiu să nu reușesc să găsesc ceva de muncă?”

După trei luni, a plecat la Albacete, în Comunitatea Autonomă Castilla-La Mancha, ca să lucreze la usturoi. A dormit în câmp, într-o scobitură dintr-o piatră, și s-a spălat cu apă de la sistemul de irigații. Tăia cotorul și mustățile de la usturoi cu o foarfecă și câștiga 1,5 euro pe ladă – făcea câte 26 pe zi. Mâna i s-a umflat de la efort și trei săptămâni, cât a lucrat acolo, durerea nu s-a domolit.

S-a întors în Palos de la Frontera, a muncit la prune și la căpșuni, un patron l-a păcălit și nu i-a plătit orele suplimentare, altul l-a ajutat și i-a făcut actele. De 15 ani lucrează pentru același patron și e omul bun la toate: stropește căpșunile, conduce camionul și utilajele agricole, cheamă muncitorii din România la cules.

„N-am fost niciodată mulțumit de cât am câștigat în Spania”, spune Sorin. „Faci așa, cât să pui 3-4.000 de euro deoparte, dar nu să zici că ai făcut bani. Nu știu dacă a meritat. Acum, dacă ar fi să mai vin la căpșuni, n-aș veni. Mai bine rămâneam în România. Aveam 25 de ani, eram în floarea vârstei, n-am avut timp să văd ce mi se oferă.” 

„Am auzit că dacă vii în Spania, te îmbogățești”, spune Flori. „Am zis că vin numai o dată să câștig o sumă mare de bani și, uite, că nu m-am îmbogățit.”

După prima campanie de cules, Flori s-a întors în România hotărâtă să nu mai muncească niciodată la căpșuni. Dar în Spania îl cunoscuse deja pe Sorin, care s-a îndrăgostit de ea și a chemat-o înapoi. I-a promis că o să-i găsească altceva de lucru. Flori are astăzi 38 de ani și lucrează de 14 în câmpurile de căpșuni din Palos de la Frontera.

Înainte să meargă la muncă, Flori îi pregătește băiatului ei de opt ani micul dejun: lapte cu cacao și pâine prăjită cu unt. La 8.20, când se trezește Alex, Flori e deja în solariu, îndoită de spate, și culege căpșuni. Are căștile în urechi și stă la telefon cu băiatul ei până pleacă la școală: „Ți-am lăsat farfuria pe masă”, „Deschide ușa de la balcon”, „Să stingi televizorul”, „Să-ți bagi un șervețel în buzunarul de la geacă”, „Ai grijă, mamă, că e 8.40”. Ascultă sunetele din casă la telefonul pus pe difuzor – Alex mănâncă, Alex se spală pe dinți, Alex se îmbracă – și închide când îl ia vecina să-l ducă la școală. La prânz, când băiatul vine acasă, îl sună din nou: „Ai spălat mânuțele cu săpun?”, „Ți-e foame?”, „Mănânci tu sau o aștepți pe mami?”, „Ai teme? La ce?”.

După-amiaza, când Flori se întoarce de la muncă, își lasă cizmele de cauciuc într-o pungă, în portbagajul mașinii. Se dezbracă pe balcon de hainele pe care le-a purtat la câmp, pline de praf și de puful de pe frunzele de căpșun, care i se depune și pe ochelari. Își face un duș îndelungat. Durerea de spate o însoțește pe tot parcursul zilei. Îl ajută pe Alex la teme, gătește, face curat. Uneori, iese în oraș cu soțul ei, Sorin, sau îi invită la cină pe prietenii lor.

Suntem în sufrageria lui Flori și a lui Sorin, împreună cu încă două familii de români stabiliți în Palos de la Frontera. Mâine e Sâmbăta Morților și Sorin ne-a invitat la chebap, pomană pentru sufletul tatălui său. Sâmbătă lucrează toată ziua, la fel și duminica, și în toate celelalte sâmbete și duminici din martie până în iunie, în vârful campaniei de cules, când el și Flori n-au nicio zi liberă să stea acasă cu Alex.

Cele trei familii de români vorbesc despre munca la câmp și despre rușinea pe care le-a adus-o expresia „căpșunari”. Flori spune că se simte „umilită” de eticheta asta și că, atunci când merge în România, la casa părintească din comuna Chiajna, județul Ilfov, nu iese din curte de frică să nu se întâlnească cu vreun cunoscut și s-o întrebe ce face în Spania.

— Știu că mă judecați, dar eu asta simt: când îmi pun cizmele de cauciuc și bag piciorul în noroi, parcă îmi crapă obrazul de rușine.
— Și eu? Eu lucram într-un magazin înainte să merg cu voi în câmp.
— Eu nu mă suport pe mine, nu pe altcineva. Și de-aia față de oamenii care mă cunosc de-o viață mi-e rușine: ce-o să spună că lucrez în câmp?
— Dar dacă zici că ți-e rușine să pui cizmele și să stai cu ele în noroi…
— Cu mine am problema asta, cu celelalte persoane n-am nicio problemă – muncă cinstită, nu furi, nu dai în cap.
— Nici mie nu-mi place că lucrez la curățenie, aș prefera altceva. Dar dacă mă întreabă cineva ce lucrez, asta lucrez.
— În fiecare zi când mă duc la câmp, mă duc cu silă și mă gândesc: „Doamne, altă zi în care fac același lucru și nu-mi place și nu mă simt bine”. Ce-am zis acum față de voi nu știe nimeni. Îmi trece timpul, râd cu fetele, dar în sufletul meu, adânc, ăsta e adevărul: că nu suport ideea că lucrez în câmp.
— Atâta timp cât lucrezi cinstit…
— Pe cartea noastră de muncă e „muncitor necalificat”. „Fără studii” – așa spune. Ce zici că am completat chestionare la școală pentru Alex, unde spune „frați, surori, adresa” și unde pune munca părinților.
— Spaniolii nu gândesc așa.
— Da, dar în România ești văzut altfel. De unde vin eu e o înjosire să lucrezi la câmp.
— Dar dacă nu-ți spuneau „căpșunar”? Dacă nu era cuvântul ăsta?
— Poate dacă nu era cuvântul „căpșunar”, nu mă deranja.

Când te plimbi pe străzile din Palos de la Frontera, un sat din provincia Huelva, Comunitatea Autonomă Andaluzia, o să auzi spaniolă, arabă, română, bulgară, rusă, poloneză, chineză și un amestec de limbi și dialecte din Africa. O să găsești carne halal la magazinul marocan, mici, cabanoși și murături rusești la magazinul românesc. O să-ți cumperi nimicuri ieftine de la magazinul chinezesc. O să mănânci chebap la restaurantul marocan, unde servește un iordanian și unde clienții sunt români.

Oficial, Palos de la Frontera are în jur de 10.000 de locuitori, dar cifra aceasta nu include imigranții ilegali care muncesc și trăiesc în câmpurile de căpșuni din jurul satului și nici muncitorii sezonieri români care sunt înregistrați în alte provincii din Spania.

Dacă vii din nordul Spaniei, o să te miri când o să vezi gunoaiele și chiștoacele aruncate pe jos, covoarele de coji de semințe, străzile pătate de ulei de motor și bărbații care dorm pe cartoane, în apropierea hotelului La Niña, înconjurați de plase, sticle și ambalaje. O să te izbească fumul gros de la mașinile vechi, conduse de imigranții care oferă servicii de taxi la negru muncitorilor din câmpurile de căpșuni.

O să cauți o terasă, dar în Palos de la Frontera sunt puține baruri spre deosebire de restul Spaniei. O să te oprești în centru, în Plaza de Andalucía, și o să te uiți la niște copii care se joacă. O să-i vezi certându-se și o să auzi două fetițe strigându-i celei de-a treia, ca o insultă: „Africana”.

O să vezi fântâna arteziană în care plutesc PET-uri, o să te plimbi printre clădirile cu coloane din centru, pe lângă casele împodobite cu plăci ceramice colorate, felii de clădiri lipite unele de altele, cu gratii la ferestre și cu obloanele trase, o să te doară pulpele urcând străzile abrubte și strâmte, pe care mașinile se strecoară cu dibăcie și, când nu au loc, claxonează îndelung.

O să treci pe lângă Western Union, unde africanii așteaptă la coadă să trimită bani acasă, așa cum făceau și românii acum câțiva ani, înainte să le crească copiii. O să simți mirosul oceanului și umezeala din aer, o să te usture ochii de la albul clădirilor, o să fotografiezi rufele colorate care flutură pe sârmă, o să te pierzi în forfota din jurul tău și o să te farmece satul acesta andaluz, zgomotos și dezordonat.

Anul trecut, tatăl lui Sorin s-a îmbolnăvit de cancer la vezică. Sorin și, soția lui, Flori s-au întors în țară și au mers la Craiova, unde era internat. Doctorița care-l trata i-a sfătuit să-l opereze la București, la o clinică privată. „Acordă-i ultima șansă tatălui tău”, i-a spus lui Sorin.

Medicul de la Institutul Fundeni care urma să-l opereze nu stătea de vorbă cu pacienții și cu familiile acestora. Flori vorbea la telefon cu asistenta doctorului și încerca s-o convingă să-l opereze pe socrul ei la spitalul de stat unde lucra, nu la clinica privată cu care colabora, pentru că familia lor nu avea atâția bani. „De ce te plângi, dragă, că doar lucrezi în Spania?”, i-a răspuns aceasta. Când, într-un final, Flori a făcut de rost de numărul doctorului, acesta i-a închis telefonul iritat.

L-au operat la clinica privată, dar tatăl lui Sorin a rămas în comă, deși cei de acolo au promis că în cinci zile de la operație „vi-l dăm acasă pe picioare”. Fiecare zi la terapie intensivă costa sute de lei, iar medicul care-l operase nu era de găsit. Până la urmă, cineva i-a sfătuit să-l mute înapoi la spitalul din Craiova, unde a murit după două săptămâni.

Sorin și Flori au cheltuit toți banii pe care-i aveau puși deoparte – 20.000 de euro – și au împrumutat 5.000 de la prieteni. Încă mai au și acum 2.000 de euro datorie.

Tatăl lui Sorin s-a îmbolnăvit exact când se pregăteau să-și cumpere o casă în rate – cei 20.000 de euro erau banii pentru avans pe care-i strânseseră în 10 ani de muncă în Spania.

„Mi-aș dori să locuim și noi mai bine”, spune Flori. Momentan locuiesc într-un apartament închiriat din Palos de la Frontera, pentru care plătesc 250 de euro chirie. Casa e veche, plină de igrasie, și n-a fost renovată de mult.

„Toate economiile noastre s-au dus”, spune Sorin. „Și, uite, cum strângi un ban, cum apare ceva. Zici că dai înapoi, nu dai înainte niciodată. Acum trebuie să ne plătim datoriile și s-o luăm de la capăt să strângem bani.”

***

Flori a muncit la căpșuni și în timpul pandemiei, la fel ca ceilalți români din Palos de la Frontera. Pe 23 mai, în timp ce dormea, a făcut un accident vascular cerebral, dar a doua zi a mers la lucru crezând că are doar o stare de greață. Căldura din solariu i-a făcut mai rău, așa că Sorin a dus-o de urgență la spitalul din Huelva. A stat 10 zile internată și doctorii i-au recomandat odihnă. În august o să se întoarcă la muncă: se reconsolidează solariile și Flori o să ridice structurile metalice. În septembrie-octombrie începe plantatul și ea va fi în câmp, încălțată în cizme de cauciuc.

Acest reportaj face parte dintr-o serie documentară despre românii care lucrează la căpșuni în sudul Spaniei. Primul articol spune povestea unui tânăr care a reușit să scape de munca la căpșuni, al doilea e despre muncitorii sezonieri care au lucrat și în vreme de pandemie, al treilea despre abuzurile patronilor din provincia Huelva, al patrulea e un interviu cu primarul din Palos de la Frontera, unde trăiesc 2.000 de români, și al cincilea un reportaj despre viața din câmpurile de căpșuni, unde întâlnești muncitori sezonieri români, imigranți ilegali din Africa și contrabandiști marocani.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu