„Ne cerem scuze, suntem de la presă“

— Eu sunt autor de non-ficțiune și colegul meu, Cosmin Bumbuț, este artist vizual. Lucrăm la un studiu despre violența împotriva copiilor și am venit să o vizităm pe G.
— Ah, de la o fundație, înțeleg. Veniți după mine, trebuie să facem o cerere de vizitare.

Mergem după femeia amabilă care ne conduce pe holurile reci de la Protecția copilului Olt. Am venit să o vizităm pe G., o fată de aproape 18 ani, care se află în grija statului, într-un apartament social, după ce părinții ei au educat-o cu biciul și cu parii din vie. Am discutat cu ea în București, apoi, când a fost transferată aici la liceu, am venit să o vedem. Ne ferim să pronunțăm „jurnalist“, „fotograf“, „proiect jurnalistic“ pentru că, din noiembrie anul trecut, de când batem țara în căutare de povești, toată lumea o ia la fugă atunci când le aude.

— Domnii sunt de la o fundație, de la București, au venit să o viziteze pe G., trebuie să completeze cererea.
Șefu’ ne privește pe deasupra ochelarilor și ne analizează concentrat.
— Da, să completeze. Care e scopul vizitei?
— Păi, să o vizităm.
— Scrieți acolo.

Am luat decizia să folosim termenul ambiguu de „material“ sau să spunem că „facem un studiu“ după ce am fost priviți chiorâș în repetate rânduri. Dacă suntem de la presă înseamnă că avem un interes, că o să iasă cu scandal și c-o să se dea la televizor. „Domnu’, unde apar pozele?“, strigă câte un bărbat suspicios în urma lui Cosmin. După ce am explicat de zeci de ori deținuților, autorităților locale, țăranilor cinstiți, copiilor gălăgioși care cereau o bomboană, dentistului din sat că, deși facem un „material jurnalistic“, nu suntem de la ProTV, că nu ne interesează certurile suculente de la cârciumă sau dintre vecini, rude și copiii primarului, am realizat c-am obosit. De fiecare dată când ieșim pe teren ne cerem scuze că suntem o echipă formată din jurnalist și fotograf. Îi asigurăm pe oameni că nu le deformăm poveștile, că nu ne batem joc de ei și că nu le recontextualizăm viețile. Pe scurt, le jurăm că noi suntem mai buni decât ceilalți.

Am vizitat un sat din județul Iași la recomandarea unui ONG care ne susține proiectul (da, jurnalistic) despre violența împotriva copiilor. Pentru că urma să stăm mai multe zile acolo exact în preajma alegerilor pentru Parlamentul European ne-au sfătuit să nu spunem că suntem „de la presă“. Ne-au dat niște tricouri cu logo-ul lor și ne-au prezentat celor din comunitate ca fiind o echipă de cercetători care lucrează la un studiu.

— Domnu’, domnu’ unde apare filmarea?
— Într-o revistă de cultură, Dilema Veche.
— Nu se dă la televizor?
— Nu se dă.
— Da’ ce sunteți dumneavoastră?

Întrebarea asta ne-a stat pe buze în toate zile pe care le-am petrecut săptămâna trecută la Rășinari. Băteam la câte o poartă și nu mai știam cum să ne prezentăm. Am fost, pe rând, redactori, artiști, scriitori, cercetători, autorii unui studiu, ba chiar antropologi. Ni se împleticea limba când încercam să explicăm preotului, învățătorului, polițistului, doamnei de la magazin că nu avem intenții rele, că vrem să înțelegem un fenomen, nu să dăm cu parul.

Încă ne întrebăm filosofic ce suntem în fiecare seară în care bem un pahar cu vin după ce ne întoarcem dintr-o comunitate în care le-am spus tuturor că lucrăm la un „material“.

Echipa teleleu.eu, adică jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, adică redactori, artiști, scriitori, cercetători, autori de studiu, antropologi. Anul trecut am câștigat o bursă oferită de Centrul Rosalynn Carter şi de Centrul pentru Jurnalism Independent cu un subiect legat de cultura românilor de a-şi educa fiii şi fiicele prin violenţă, iar anul acesta am primit o bursă oferită de Superscrieri/ Avon pentru un material despre violența împotriva femeilor.

Am plecat Teleleu ca să povestim România de astăzi prin imagini şi cuvinte. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată avem nevoie desusținerea ta. Abonează-te la vederi sau cumpără printuri în ediție limitată.