„Ni s-a confiscat cetățenia. Statul român ne-a dat afară”

Trei generații ale unei familii de români stabilite în Suedia își recuperează istoria furată de comuniști

• În prima parte a acestei istorii de familie, am vizitat-o pe Arina Stoenescu în Suedia, acolo unde s-a stabilit în 1987, când a fugit din țară împreună cu părinții ei la 17 ani. 
• În a doua parte, am urmărit povestea integrării familiei în societatea suedeză.
• În a treia parte vorbim cu cea mai tânără membră a familiei, o suedeză de 21 de ani, care a moștenit identitatea românească de la mamă, dar nu și cetățenia.

Fiica Arinei s-a născut în 2001 și a fost botezată Ninni după bunicul și stră-străbunicul ei, dar poartă numele de familie al tatălui său suedez, Nylén. Arina și partenerul său s-au despărțit când Ninni avea un an, însă au avut mereu o relație bună și au crescut-o împreună.

Enlarge

Arina și-a cumpărat în 2003 un apartament în cartierul Stuvsta, în Huddinge, o suburbie din sudul Stockholmului, chiar vizavi de blocul în care locuiește mama ei, Rica. După moartea soțului său, Rica s-a mutat la Stockholm ca să fie mai aproape de Arina și a lucrat 16 ani la un afterschool unde avea jumătate de normă ca femeie de serviciu și jumătate de normă ca educatoare.

Ninni a fost botezată ortodox în 2002, la Biserica Curtea Veche din centrul vechi al Bucureștiului. Tatăl său, care aparține de Biserica Suedeză Evanghelică Luterană, dar este ateu, a fost de acord ca fiica lui să fie botezată în România și a venit la ceremonie împreună cu familia suedeză. Pentru Arina, botezul fiicei sale a avut mai degrabă o semnificație culturală decât una religioasă.

După ce s-a născut Ninni, Arina s-a gândit că bunica va fi cea care o va învăța să vorbească românește. „Mie mi-a fost greu să vorbesc română cu ea, pentru că experiența mea de mamă era una suedeză. Dar mama a zis că ea nu vrea să încarce memoria copilului și atunci mi-am dat seama că dacă nu vorbesc eu română cu Ninni, o să piardă limba.”

S-a hotărât să fie consecventă și să-i vorbească doar în românește. „Era mică, deci nu avea niciun fel de limbaj. Învățase să zică câteva cuvinte în suedeză, câteva în română, dar atât. Eu începusem să-i vorbesc doar în română și era supărată pe mine, pentru că devenisem o altă persoană. Eram atât de setată pe chestia asta, încât atunci când vorbeam cu copii mici, mă trezeam că vorbesc în română. Ninni înțelegea, dar răspundea în suedeză, pentru că nu avea de unde să-și procure un vocabular activ. Am început s-o duc în fiecare vară în România ca să aibă o explicație de ce vorbim română: putea să-i înțeleagă pe cei din jur și avea voie să se uite la televizor la toate emisiunile de copii, care erau dublate în română.”

Când Ninni a început școala, Arina a cerut cursuri de limba română, un drept asigurat de statul suedez pentru copiii care sunt vorbitori de alte limbi. Nu a obligat-o niciodată să învețe româna, dar i-a explicat de ce este important. „Bunică-meu patern spunea că «O limbă este o meserie» și m-am gândit că e un cadou ușor, pe care poate să-l aibă o viață întreagă și nu se știe la ce-i folosește. Are o deschidere la o altă cultură, care poate să-i dea alte perspective.”

Când a început să-i citească povești din cărți românești, Arina și-a dat seama că tatăl lui Ninni îi face o concurență pe care n-o poate câștiga. „El îi citea cărți suedeze cu povești extraordinare, prezentate impecabil din punct de vedere grafic. Și eu veneam cu chestiile din România. Nu știam cum să fac ca s-o atrag.”

Enlarge

La începutul anilor 2000, piața de carte pentru copii era săracă în România. Încă nu existau atât de multe colecții dedicate copiilor și nu apăruseră scriitorii și ilustratorii care sunt activi astăzi la noi. „Atunci mi-a venit ideea de carte bilingvă pentru copii, dacă tot mă ocupam de design. Ea avea o carte suedeză, dar cu un text paralel în română scris de mână de mine. Și atunci puteam să-i citesc fără probleme – mai și improvizam. Ideea era că o țineam captivată acolo și puteam să-i citesc chestiile astea în română.”

„Româna a fost ca o limbă a noastră secretă”, spune Arina. „Și acum ne mai amuzăm că vorbim românește, iar vara, la magazin, ni se răspunde în engleză – suedezii cred că suntem turiste. Între noi vorbim doar în română. Schimbăm în suedeză când sunt de față persoane care nu înțeleg, cum e tatăl lui Ninni.”

Enlarge

Când Ninni era în clasa a III-a, au stat o lună în România, iar fetița a mers la o școală din București. „I-a plăcut, dar a văzut și alte chestii. Ninni se simțea prost când învățătoarea o lăuda pe ea denigrându-i pe alții: «Uite, Ninni vine din Suedia și știe». Într-o zi, îmi zice învățătoarea: «Doamna Stoenescu, Ninni a avut azi o discuție în contradictoriu cu ceilalți copii, pentru că ea le-a spus că dvs. nu sunteți căsătorită și copiii nu au înțeles cum poți să exiști dacă părinții nu sunt căsătoriți. Ninni le-a zis: <Uite, eu exist fără să fie părinții căsătoriți>. Până la urmă, a trebuit să intervin și să le zic: <Știți, la Ninni este ca la vedete>».”

Arina n-a încercat să-i arate lui Ninni doar părțile frumoase din România și nici nu s-a ferit să discute cu ea despre situațiile problematice. „De exemplu, vedea părinți care își lovesc copiii. «Iubita, aici există violență. Ăsta nu e un lucru bun. Dar probabil că părinții sunt foarte stresați și așa se comportă pentru că nu știu și nu înțeleg mai mult.» Întotdeauna am încercat să-i explic și să înțeleg și eu de ce societatea e ca atare. Mi s-a părut o formă bună de vaccin vizavi de lucrurile pe care le are în Suedia. Există plusuri și minusuri în ambele culturi, dar ca să pot discuta despre ele, trebuie să am o experiență a lor, să am un termen de comparație.”

E o zi neobișnuit de caldă în septembrie la Stockholm și luăm cina pe terasa Arinei, de unde se văd blocurile din cartierul Stuvsta, într-o suburbie liniștită în sudul orașului. Ninni, care e studentă la Gothenburg, a venit să le vadă pe mama și pe bunica ei, care au așteptat-o cu salată de vinete, mâncarea ei preferată, și cu risotto cu dovleac, pentru că Ninni e vegetariană de când avea 13 ani – în aceeași perioadă a devenit vegetariană și Arina, mama ei. Resturile de la salată le primește Monika-Bombonica, iepurele pe care îl au de când era Ninni adolescentă.

Enlarge

Vorbim cu Arina despre multiculturalism, identitate, granițe și cetățenia confiscată de comuniști, pe care nici ea, nici mama ei nu au cerut-o încă înapoi. Am lăsat vocea ei nealterată în textul de mai jos, pentru că e important cum se văd România și trecutul ei comunist de la distanță.

„Eu am avut o copilărie fericită, pentru că a fost o copilărie creată și de părinții mei. Dar în același timp au fost atât de multe semne de întrebare, lucruri care nu și-au găsit răspunsul multă vreme, pentru că nu îți permitea sistemul politic. Am senzația că întotdeauna am fost și încă sunt în căutarea unei identități și a unei explicații despre ce s-a întâmplat în România și de ce. Am primit frânturi sau jumătăți de adevăr sau minciuni din cauza sistemului [comunist] în care am crescut.

Deși lucrez cu foarte multe proiecte românești și mă implic în teme românești, acum identitatea mea e în primul rând suedeză. Când cineva îmi zice «Te întorci acasă», pentru mine acasă e Suedia, nu România. Când am stat la Trier, în Germania, la studii, mi se făcuse dor de casă, adică de Suedia. Mai ales că a fost prima ieșire în altă țară occidentală pe o perioadă mai lungă și aveam senzația că toate țările occidentale sunt ca Suedia. Și, când am ajuns în Germania, am zis: «Stai puțin, că seamănă mai mult cu România».

În continuare fascinația mea este vizavi de viața furată de comunism și asta nu neapărat pentru că mă interesează comunismul, dar mă interesează mecanismele care se pot repeta în alte contexte. Amenințarea la adresa democrației poate să apară oriunde, inclusiv în Suedia – semnele sunt aici. Discursurile își mută pozițiile, normalitățile se schimbă. Acolo era comunism, aici este rasism și extremă dreapta, noi și voi. Se schimbă doar categoriile, aici sunt suedezi și musulmani.

De-asta am făcut proiecte legate de România și am dus mulți prieteni în România: pentru că sunt lucruri care ar fi putut fi valorificate altfel, dar pe care un sistem politic le-a distrus. Ar trebui să învățăm din chestiile astea, pentru că situația din Rusia ține de același sistem politic, care nu a fost nici bine studiat, nici înțeles și care are efecte în continuare.

Și mi se pare important să înțelegi că într-o țară ca Suedia, care n-a mai avut război de mai bine de 200 de ani, se întâmplă ceva cu mentalitatea oamenilor. Și că, în principiu, toți suntem la fel, dar problema este inechitatea dintre oameni și faptul că există granițe. Mi se pare important să explici lucrurile astea copiilor de când sunt mici, pentru că altfel nu o să înțeleagă. Și m-am gândit că, dacă tot am acces la două culturi, de ce să nu ofer chestia asta copilului meu, căruia îi doresc tot ce-i mai bun?

Acum lucrurile s-au schimbat, dar multă vreme nu m-am simțit în siguranță să știu că aș avea cetățenie română și acesta a fost un motiv pentru care nu am cerut-o înapoi. Deci nouă ni s-a confiscat cetățenia. Statul român ne-a dat afară. Am rămas cu angoase și frici – să mă duc la Ambasada României era un teritoriu minat.

Enlarge

Iar ca să-mi recuperez cetățenia trebuia să plătesc – costa la un moment dat 700 de euro de persoană. Adică eu să plătesc statului român ca să-mi recuperez ceva ce mi-a fost luat. În plus, o cetățenie implică și drepturi, și îndatoriri și mi se pare că eu nu sunt pregătită – și poate nici dispusă – să am îndatoriri față de statul român. Pentru că e un alt respect față de cetățean în Suedia și alt respect față de cetățean în România.

M-am simțit destul de confortabil numai cu cetățenia suedeză. În pașapoartele suedeze poți alege dacă vrei să scrie și țara de naștere în afară de localitate. În pașaportul maică-mii scrie doar Drăgoești. La mine scrie București, România. Și, iarăși, ideea de pașaport, de naționalitate, de granițe – astea mi se pare că sunt lucrurile care au adus cele mai multe probleme umanității. Ele creează războaie și conflicte, noi și voi.

Partea faină a culturii române este tocmai multiculturalismul – și am descoperit asta lucrând și la teza mea de doctorat. Ai multilingvism, ai o grămadă de limbi care se vorbesc în toate regiunile României. Ai influențe din Orient, ai influențe rusești, germane, ungurești, rome. Ăsta e șarmul culturii românești.

Enlarge

Odată Ninni mi-a povestit de un coleg care a vrut s-o jignească și i-a zis ceva de genul: «Tu cu țiganii tăi». Și mă bucur că ea nu a preluat discursul: «Noi suntem români și ăia sunt romi, țigani». A înțeles de ce stau lucrurile așa și eu mereu am încercat să-i explic, pentru că există niște explicații de ce vezi romi care cerșesc pe străzile Suediei: e o consecință clară a sclaviei romilor din România. E simplu. Dar ca să înțelegi lucrurile astea, trebuie să ai niște cunoștințe, pe care n-o să le ai dacă istoria ți-e furată.

În comunism nouă ni s-a șters istoria și asta pentru mine e o frustrare, pentru că identitatea ține de istorie.”

Ninni Nylén, 21 de ani, este studentă în anul III la Facultatea de Artă și Design din cadrul Universității din Gothenburg. Bem o cafea pe terasa cafenelei de la biblioteca publică a orașului, unde oricine poate citi ziare, poate studia și împrumuta cărți, DVD-uri și reviste, se poate juca pe calculator sau poate participa la cursuri gratuite de scriere creativă.

Enlarge

Stabilim pe messenger întâlnirea cu Ninni și remarcăm cât de bine scrie în limba română, cu cratime și diacritice. În cei aproape cinci ani de când documentăm migranții români, am întâlnit mulți tineri crescuți sau născuți în străinătate, pentru care e dificil să scrie românește.

Vorbește o română corectă, uneori chiar rigidă, presărată cu puține greșeli, cele mai multe acorduri de gen. S-a întors recent de la Vilnius, din Lituania, unde a fost plecată cu o bursă Erasmus ca să studieze pictura pe sticlă. Ninni lucrează o zi pe săptămână ca bucătăreasă la un restaurant vegetarian din Gothenburg – în Suedia, majoritatea elevilor și studenților au joburi part-time.

Ninni e vegetariană din adolescență, când a citit că industria de carne este unul dintre cei mai mari poluatori. Uneori mănâncă pește dacă este pescuit de ea sau de prietenii ei sau dacă e cumpărat dintr-o piață locală, nu din supermarket, congelat și ambalat în plastic.

A studiat limba română la școală de când era mică, pentru că statul suedez asigură ore de limbă maternă pentru copiii din familii de migranți. La început, Ninni era singura elevă, apoi s-a mutat la o școală mai mare. „Erau copii care veneau de la alți școli numai pentru ora asta”, spune ea. „Aveam cunoștințe foarte diferite: sunt cei născuți în Suedia de un părinte suedez și un părinte din România, sunt cei născuți în Suedia cu doi părinți din România și sunt cei veniți în Suedia de doi ani și au fost la școală în România. Profesoara se gândea mai mult să vadă dacă te strădui și atunci iei o notă bună.”

Nota de la română a ajutat-o mai târziu să intre la liceul pe care și-l dorea, pentru că a putut să înlocuiască media de la sport, care era mică, cu media de la limba maternă.

„Când aveam 10-11 ani și colegii de clasă încep să facă chestii împreună după școală, atunci m-am săturat un pic, că ei ziceau «O, ne ducem să ne jucăm» și eu trebuia să rămân că am ora de română”, povestește Ninni. „Dar am fost întotdeauna copil destul de conștiincios și am fost focusată pe studii și am înțeles că era important, așa că nu era de actualitate să renunț. Și pentru faptul că aveam cumva și o relație cu profesoara mea de limba română, care m-a cunoscut de când eram mică.”

A făcut română până în al doilea an de liceu, când nu s-a mai strâns numărul necesar de elevi. „Maică-mea contactase Ambasada și au scris un e-mail la toți cei care aveau pe listă, dar nu au fost suficienți. Ceilalți elevi erau toți născuți și crescuți măcar o perioadă în România și atunci într-un fel înțeleg că prioritizau să învețe suedeza mai bine.”

Discutăm cu Ninni despre cetățenia română, pe care mama și bunica nu au încercat încă să o recupereze. Ninni spune că i se pare „mai mare daraua decât ocaua” să se confrunte cu birocrația românească, iar pe noi ne surprinde expresia pe care o folosește.

„Limbajul meu e format de mama și bunica: vorbesc mai mult ca ele decât ca o tânără”, spune Ninni. A observat asta când a fost la București în ultimul an de liceu ca să filmeze un documentar la Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza, unde a învățat mama ei. Atunci a intervievat cinci tineri și a remarcat diferențele dintre limbajul lor și al ei – Ninni nu cunoștea expresiile argotice folosite în grupurile de adolescenți.

Enlarge

Până în 2020, când a început pandemia, Ninni a mers în fiecare an în România – cu mama ei când era mică, apoi singură sau cu prietenele când a crescut. Relația ei cu România nu este una traumatică, ca în cazul bunicii și al mamei sale, care au fugit de comunism, iar Ninni se raportează la România cu o anumită tandrețe. „Am fost în mai multe orașe în România decât în Suedia”, spune ea.

Ninni a fost conștientă de identitatea ei românească de când era mică: știa că poartă numele bunicului român și mama ei îi vorbea despre proiectele la care lucra, cum ar fi cartea Epoca de Aur pentru copii, când i-a explicat ce înseamnă comunism, pionier și Revoluție. „În primii ani de școală am avut o prietenă cea mai bună care taică-său venea din Peru și maică-sa era din Suedia. Și asta a fost o conexiune între noi, că amândouă aveam o altă cultură de care eram foarte mândre.”

Jumătatea românească a identității ei a fost mereu un motiv de mândrie, nu unul de rușine, așa cum a observat că era pentru unii români stabiliți în Suedia.

De când era mică, Ninni se oprea împreună cu mama ei, Arina, să stea de vorbă cu românii care cerșeau în fața supermarketurilor suedeze, lucru pe care a continuat să-l facă și după ce a crescut. „Când ești într-o țară unde nu te înțelege nimeni și toată lumea se uită urât la tine, înseamnă mult să vină cineva care vorbește limba ta. Alți români care m-au văzut au spus: «Nu vorbi cu ăștia, ne dă o reputație proastă». Asta mi-a lăsat mie o imagine și mai proastă. Mi se pare mai bizar că eu pe vremea aia eram adolescentă și ei erau adulți. Presupun că și de-asta simțeau nevoia: «Uite, aici este un copil care trebuie să învățăm cum să se comportă».”

Ziarele tabloide din Suedia reflectă uneori comunitatea românească în termeni negativi, dar acest lucru n-a afectat-o niciodată. „Cred că asta ține și de faptul că nu sunt româncă în același mod în care cineva născut, crescut în România este.”

„Cele două identități, română și suedeză, nu sunt complet egale”, spune ea. „Sunt mai mult formată de societatea suedeză, pentru că aici m-am născut și am crescut. Toată viața mea, până când m-am mutat în afara Suediei, nu m-am gândit la identitatea suedeză, în schimb m-am gândit mult la cea românească. Dar când m-am dus în Anglia (a studiat un an la Leeds înainte de facultate – n. red.), am devenit conștientă de identitatea mea suedeză și că sunt formată de ea.”

Foto 1: Arina Stoenescu în 1979, la sfârșitul anului școlar. Fotografie din arhiva personală; Foto 2: Arina Stoenescu, sticlă sablată, lucrare de fiica ei Ninni Nylen (lucrarea s-a spart pe drumul de la Vilnius la Goteborg).

Rădăcinile ei românești sunt o temă cu care vrea să lucreze artistic – acesta a fost și motivul pentru care a plecat în Lituania ca să studieze pictura pe sticlă. „Maică-mea câteodată pictează icoane pe sticlă și m-a învățat și pe mine, așa că și eu mai fac asta. Bineînțeles, acolo nu erau icoane pe sticlă, că asta e destul de unic românesc, dar voiam să învăț mai multe despre pictură pe sticlă și vitralii, iar ca proiect am lucrat cu fotografii de familie din România.”

Anul acesta își scrie lucrarea de licență, care este despre relația dintre arta contemporană și Biserica Ortodoxă. Din copilărie, Ninni a fost interesată de diferențele dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Suedeză Luterană. „Mă interesează foarte mult dintr-o perspectivă culturală și istorică”, spune ea. „Îmi place mult Biserica Suedeză, care este extrem de deschisă, de primitoare și face foarte multe chestii pentru tineri și bătrâni. Adică are total altă perspectivă față de libertatea femeii și LGBTQ.”

În timp ce Biserica Ortodoxă Română se opune căsătoriei între persoanele de același sex, Biserica Suedeză folosește din 2017 un limbaj neutru din punct de vedere al genului și evită pronumele „El” și substantivul „Tată” când vorbește despre Dumnezeu.

Biserica Suedeză oficiază căsătorii între persoane de același sex din 2009, iar într-o scrisoare adresată enoriașilor săi în 2021, semnată de 1.000 de preoți, diaconi și membri, declară că susține drepturile persoanelor transgender și crede într-o „umanitate colorată în toate culorile curcubeului, absolut uimitoare și infinită în diversitatea sa”: „Credem într-o biserică și într-un Dumnezeu care îi întâmpină pe oameni cu bucurie, indiferent de puterea lor, de granițe, de etnie, de orientare sexuală, de gen sau de identitate de gen”.

De Paștele ortodox, Ninni merge la biserica românească împreună cu mama și bunica ei, iar în garsoniera în care locuiește la Gothenburg are câteva icoane ortodoxe. Când era mică, a vizitat Biserica Curtea Veche din București unde a fost botezată, iar preotul i-a făcut cadou o carte de rugăciuni. „Atunci, la șapte-opt ani, aveam o idee că vream să devin religioasă, așa că după ce ne-am întors în Suedia, încercam seara să citesc o mică rugăciune în limba română.”

Nu e singura diferență pe care a observat-o între cele două culturi. Când vizitează România, își dă seamă că e mai vigilentă ca femeie și o deranjează misoginia din societatea românească. „Asta am remarcat mai mult când am fost singură sau cu prietenele”, spune ea. „Fiind crescută în Suedia, ca femeie și fată înveți să ocupi mai mult loc, să ai încredere, să vorbești mai mult cu lumea.”

În familia ei suedeză, verișorii din partea tatălui (care are patru frați) sunt pe jumătate sârbi, coreeni și argentinieni. Dintre toți, ea are cea mai puternică legătură cu jumătatea ne-suedeză a identității ei.

Garsoniera în care stă Ninni la Gothenburg este un bloc cu locuințe studențești într-un cartier de imigranți. Are în apropiere un magazin românesc, unul polonez și unul indian, restaurant bosniac, turcesc, vietnamez, thailandez și etiopian, o brutărie sârbă, o biserică protestantă și o moschee. Acest multiculturalism i-a lipsit cât a locuit în Lituania, pentru că i se părea ciudat ca toată lumea să aibă aceeași culoare a pielii.

„E mai interesant să mergi pe stradă într-un loc unde există așa amestec de oameni și să ai experiența de a întâlni și testa chestii din alte culturi”, spune ea. „În Suedia, pentru că sunt atât de mulți veniți din alte țări sau au părinți veniți din alte țări, există cumva o comunitate prin experiența asta comună.”

Citește partea I și partea a II-a a acestei istorii de familie.

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu