Ada, o tânără de 21 de ani care se confruntă cu o tulburare de alimentație, a plecat la facultate în Olanda și a găsit sprijinul de care avea nevoie ca să-și vindece cicatricile.
„Tata a insistat foarte mult să studiez în străinătate, pentru că și el ar fi vrut să plece din România, dar n-a avut oportunitatea și a rămas cu un regret”, spune Alexandra Costea (Ada), 21 de ani, studentă în anul III la Științe biomedicale în Amsterdam. „El n-a avut niciun fel de posibilitate din partea părinților și a spus: «Am investit atât de mult în tine, vreau măcar să încerci».”
Enlarge
Ada este fiica cea mare dintr-o familie cu doi copii din Arad; părinții ei sunt antreprenori și au mai multe baruri și restaurante în oraș. A învățat la Colegiul Național Moise Nicoară, cel mai prestigios liceu din Arad, unde este elev și fratele ei de 13 ani.
„Faptul că sunt aici [în Olanda] e și pentru că tata a avut foarte multe dezamăgiri cu România. Mi-a zis că mă susține orice vreau să studiez, dacă vreau Medicină sau să pictez unghii, orice, dar să fie după Nădlac. Mi-a zis: «Dacă vrei să rămâi în România cu toate meditațiile pe care le-am investit în tine, în engleză, în tot, îți plătești facultatea singură».”
„Am încercat să-i explic că pot să mă duc la București sau la Cluj și a zis: «Nu! Pentru că odată ce ieși din campus dai de aceeași România. Vreau să pleci pentru că poți mai mult și pentru că știu că n-o să te adaptezi în România». Mai târziu am înțeles că avea dreptate. El s-a gândit mult dacă a fost un părinte bun după ce am dat în anorexie și încerc să-i explic că Olanda e cea mai bună chestie care mi s-ar fi putut întâmpla.”
„Sunt conștientă că sunt aici pentru că am avut oportunitatea financiară.”
Ada este în ultimul an la Științe biomedicale și studiază biochimie, genetică și microbiologie. După ce va absolvi facultatea, își dorește să facă cercetare în domeniul farmaceutic ca să descopere medicamente și vaccinuri noi. Vrea să facă două mastere în această disciplină, unul de Bioinformatică și altul de Computer-aided drug development (Dezvoltare de medicamente asistată de calculator), ambele în Olanda.
Universitatea din Amsterdam (UvA) are o istorie de 392 de ani și este una din cele mai vechi universități din Olanda. Peste 31.000 de studenți și 1.340 de doctoranzi din toată lumea studiază aici Științe, Științe umaniste, Științe sociale, Economie și afaceri, Drept, Medicină și Stomatologie. Șase dintre absolvenții universității au câștigat premiul Nobel și cinci au devenit prim-miniștri în Olanda.
„Sunt conștientă că sunt aici pentru că am avut oportunitatea financiară și că le datorez totul alor mei”, spune Ada. „Poate altul mai bun ca mine, mai deștept ca mine nu și-ar fi permis să vină aici.”
Locuiește într-un cartier turcesc din Amsterdam într-un apartament de trei camere pe care-l împarte cu alți doi studenți (unul dintre ei e un fost coleg de clasă din Arad). Chiria e 2.700 de euro pe lună, deși apartamentul nu e nici prea curat, nici prea îngrijit (umezeală, tencuială căzută în unele locuri), iar Ada face o oră cu metroul până la facultate. Cu tot cu utilități, plătește 1.050 de euro pe lună partea ei, însă spune că e norocoasă că a găsit un loc unde să stea. A căutat câteva luni până să-și găsească o cazare, pentru că Olanda se confruntă cu o criză de locuințe.
În clasa a XII-a, Ada a aplicat la patru facultăți în Olanda: Inginerie biomedicală și Medicină la Groningen, Științe biomedicale la Maastricht și Științe biomedicale la Amsterdam. A intrat la toate în afară de Medicină, dar se bucură că s-a întâmplat așa – nu crede că ar fi rezistat emoțional să vadă suferință, iar Științe biomedicale, o ramură a Medicinei care nu implică contactul direct cu pacienții, i se potrivește perfect.
Medicina a pasionat-o de când era mică: îi plăcea să citească despre domeniul medical și corpul uman, iar biologia era materia ei preferată. „Nu exista altceva ce aș fi vrut să fac.” La fel ca prietenele ei din liceu, a crescut cu gândul că trebuie să plece la facultate în străinătate.
Ada vorbește engleză, germană și maghiară, acesta fiind unul dintre motivele pentru care tatăl ei i-a spus să facă facultatea „oriunde de la Nădlac încolo”. Un sfert dintre colegii ei de clasă studiază acum în străinătate, iar cele mai bune patru prietene din liceu sunt tot în Olanda, la Groningen, Tilburg și Leiden.
„Mi-am dat seama că literatura e mai mult decât Enigma Otiliei și Ion.”
Deși are 1,60 metri, Ada a făcut 10 ani baschet de performanță, pentru că a învățat să compenseze înălțimea cu viteza. A fost mereu o elevă bună și motivată, dar în clasa a X-a acest lucru s-a schimbat. „Am ajuns eleva care stă în spate și doarme la ore și care își copiază temele de la Sia”, povestește ea. „În restul domeniilor eram la fel de motivată, mai puțin la școală. Fără să dau vina pe profesori prea mult, școala din România m-a făcut să nu-mi doresc mai mult pentru că nu pot, pentru că nu se merită. Și acesta e unul dintre motivele principale pentru care am venit în Olanda. M-am întrebat unde a dispărut motivația.”
„Am fost mereu un copil anxios, un copil timid, iar pentru mine să vorbesc în engleză era ceva… abia vorbeam în română. Un profesor mi-a spus: «Tu, cu engleza ta, îmi pare rău, dar nu [poți studia în străinătate]». M-am simțit descurajată în multe situații; de exemplu, stăteam în bancă cu o prietenă din gimnaziu și profesorul mi-a spus că nu se compară cunoștințele mele cu ale ei.”
Enlarge
În clasa a V-a, Ada a citit în fața clasei o compunere despre familia ei, însă profesoara de engleză știa că Adei i-a murit mama într-un accident de mașină când avea câteva luni și că a fost crescută de mama ei vitregă. „În loc să-mi spună «Hei, Ada, it’s OK, don’t be shy», profesoara m-a întrebat la final: «Dar mama ta nu-i mama ta, așa-i?». În fața clasei! Mama s-a supărat și a venit la școală: «Dar dacă copilul nu știa?». «Îmi cer scuze, sunt tânără, nu m-am gândit.»”
În clasa a X-a, când a rămas corigentă la fizică în primul semestru, părinții ei au venit la școală să vorbească cu profesorul și acesta le-a zis: „Aveți o fată proastă”. „Până am trecut de primul examen la facultate, am visat aproape în fiecare lună cu el: visam că vine și-mi spune că nu iau bacul.”
„Când am început cursul de biochimie la facultate, am plâns la întâlnirea individuală cu mentorul: primul curs era termodinamica și am spus că eu nu pot să învăț, pentru că e fizică. Eu nu pot fizică. Și până nu am trecut de cursul respectiv, nu am avut încredere în mine. Apoi mi-am dat seama că pot face mai mult decât mi s-a spus că aș putea să fac.”
„În clasa a XII-a, am realizat că trebuie să plec în Olanda, că trebuie să plec din sistemul românesc. Am avut inuman de multe absențe cu școala online în timpul pandemiei. Mi-am petrecut majoritatea timpului în Cărturești, am citit în prostie și m-am împrietenit cu librarii. Am citit Franny și Zooey și Madame Bovary și mi-am dat seama că literatura e mai mult decât Enigma Otiliei și Ion și că materia predată la școală nu se mulează pe ambițiile mele. Așa că am plecat.”
Enlarge
Când a început facultatea în Olanda, Ada a adus cu ea toate nesiguranțele din școala românească. „Am impresia că tot ce am făcut în viață a dus la punctul ăsta. Olanda m-a schimbat enorm, pentru că am ieșit cu self-esteemul praf din școala românească. Am vrut să le fac pe toate: să iau note bune, să mă angajez, să fac asta, să fac asta. Mi-am petrecut anul I la biroul ăla învățând opt ore pe zi. Și am avut note bune, dar nu a meritat. În anul II am avut o cădere și am dat în anorexie.”
„Ada nu mănâncă.”
Ada își amintește că a ținut prima dietă la 10 ani, încurajată de părinți. „Îmi doream telefon și ai mei mi-au zis că îmi iau doar dacă ajung la o anumită greutate – trebuia să slăbesc patru-cinci kilograme. M-am uitat acum la poze să văd dacă am fost supraponderală. Nu, niciodată! Dar ai mei erau atât de immersed de cultura asta de cum trebuie să arate fetele, de cum țin fetele dietă.”
A văzut că atunci când slăbește este recompensată și primește complimente, așa că Ada a continuat să țină dietă. În liceu, toată lumea știa că „Ada nu mănâncă”, dar acest lucru nu era un motiv de îngrijorare pentru cei din jur, ci o trăsătură a personalității ei. „De când mă știu, era a recurring theme: Ada nu mănâncă. Tot liceul am avut la mine gem dietetic cu banane.”
Ada împreună cu Sia, prietena ei din liceu, la IJ-Hallen în Amsterdam, cea mai mare piață de vechituri din Europa. Noiembrie 2023
La 17 ani i-a spus mamei sale că crede că are bulimie, dar mama ei i-a spus să aibă răbdare, pentru că s-ar putea să fie doar o fază din adolescență – Ada a avut întotdeauna probleme legate de imaginea corporală.
„Am fost cea care a luat vina pentru toate problemele de alimentație de la noi din familie. Părinții au făcut asta ca să nu ajung supraponderală. Nu vreau să dau vina pe ei, pentru că nu au fost conștienți de ce au făcut și nu mi se par de blamat, mai ales în contextul României, în care tot mecanismul social are niște probleme. Nu poți să pui vina individuală pe oameni.”
Anul I a fost foarte solicitant – la universitățile din Olanda selecția studenților se face în primul an, când mulți abandonează – și Ada a petrecut ore întregi învățând. În anul al II-lea a început să țină o dietă restrictivă și a ajuns să cântărească doar 40 de kilograme. În perioada aceea a început să se automutileze, iar Ada poartă azi pe mâini și pe picioare urmele adânci de tăieturi și de arsuri care au durut mai mult sufletește decât fizic.
Când a început să-i cadă părul și nu s-a mai putut ridica din pat, au venit la ea în Amsterdam două prietene din liceu. „Sia a venit în ianuarie la mine, când am fost rău-rău. S-a uitat la mine și mi-a spus: «Ada, arăți oribil». Sia m-a ajutat foarte mult – și ea trecuse printr-o perioadă nasoală. O altă prietenă care era în Franța în exchange a venit în Olanda și a stat cu mine. A fost una din cele mai nice chestii ever. Am stat și ne-am uitat la poze din liceu!”
Ada și-a dat seama că are nevoie de ajutor și a mers la un psiholog, apoi la un psihiatru olandez care i-a pus diagnosticul de anorexie și i-a prescris antidepresive – consultațiile și tratamentul sunt gratuite prin asigurarea olandeză de sănătate. „Am trecut de la a mânca 900 de calorii pe zi la a mă forța să mănânc. Am dat din nou în bulimie. A fost oribil.” În primele luni, starea ei de sănătate nu s-a ameliorat, iar doctorii i-au propus s-o interneze într-o clinică specializată pentru pacienții cu tulburări de alimentație.
„Am găsit motivația să reușesc – sunt aceeași persoană care are 1,60 metri și a făcut baschet de performanță. Am zis că dacă am reușit să compensez cu viteză, cumva reușesc să o fac și pe-asta. Dar fără medicamente n-aș fi putut; mănânc de la farmacie. E trist – uneori mă uit la punga cu medicamente și nu sunt puține.”
„Mă, fată, tu nu vezi ce slabă ești?”
Ada crede că tulburările ei de alimentație ar fi ajuns la apogeu și dacă rămânea în România, însă acolo nu ar fi avut parte de ajutorul specializat la care a avut acces în Olanda. „În România nu m-ar fi crezut nimeni că am o problemă. Într-o lume în care părinții își târăsc copiii în cabinetul psihologului, eu a trebuit să mă duc la psiholog și să spun «Știu că am o problemă», apoi să mă duc acasă și să-mi conving familia că am o problemă. Și a durat până am ajuns să înțeleg în terapie că doar pentru că accept că am o problemă nu înseamnă că mă victimizez.”
„Ai mei m-au susținut întotdeauna cu tot, chiar dacă au înțeles, chiar dacă n-au înțeles. Și totuși cultura românească a avut un impact atât de mare asupra lor, încât au refuzat să creadă că asta e o problemă. Cu tot open-mindedness-ul lor, nu au putut să înțeleagă: «Mănâncă! De ce nu mănânci?». Nu mai aveam energia să explic că am o problemă, trebuia să țin toată energia pentru mine. Și am trecut prin cea mai rea parte fără ca ai mei să știe nimic.”
Enlarge
Când părinții ei au întrebat-o de ce își face rău, Ada le-a răspuns: „Vreau să văd cum [rănile] se vindecă în timp ce le îngrijesc. Am încercat să le explic că psihiatrul zicea că e o modalitate prin care am grijă de mine, in my twisted way at the time. It’s never been about the pain and it’s never been about suicide. Far from it. Cea mai mare problemă care trebuia adresată la momentul respectiv era faptul că nu mănânc, iar de automutilare «ne ocupam» după perioada critică”.
Vara trecută, când s-a întors în România, pe Ada a uimit-o lipsa de tact a rudelor și a prietenilor de familie. „Am cicatricile astea pe picior și pe mână care, la momentul respectiv, erau mai urâte; am încercat să le ascund cât am putut. În Olanda n-am fost niciodată întrebată, deși multe persoane au văzut. În România: «Dar ce ai pe picior?» «M-am zgâriat. «Unde te-ai zgâriat?!» «Nu contează.» «Doamne iartă-mă! Cum nu contează?!». E vorba de respect – de ce mă judeci? În continuare familia extinsă mă sună: «Ce faci? Mănânci?» «Nu.» «No, da’ te-ai mai tăiat?» «Nu, buni, nu m-am mai tăiat».”
În timp ce Ada se lupta cu o tulburare de alimentație, rudele îi reproșau că e nepoliticos să refuze prăjitura la masa de duminică. „Tocmai de-asta nu vreau să mă întorc. Nu mă mai duc în România nici să mor. Eram întrebată: «Mă, fată, tu nu vezi ce slabă ești?» «Sincer, nu, pentru că am probleme psihiatrice și am impresia că sunt supraponderală. Nu, nu îmi dau seama că sunt slabă».”
Enlarge
Când a trecut prin cea mai grea perioadă, Ada a simțit că rudele și cunoscuții din România o judecă. Din cauza asta, încearcă să stea cât mai puțin în țară când vine în vacanțe – și-a dat seama că „România nu îi face bine”.
Familia ei a început să o susțină după ce a realizat cât de gravă e problema cu care se confruntă. „După ce ai mei au înțeles au fost excepționali. Au luat legătura cu psihiatrul ca să-i învețe cum să se comporte cu mine. Au sunat pe toată lumea: «Dacă vreți să o vedeți pe Ada, vă aruncați mâncarea din casă, nu ne interesează. Dacă vreți s-o vedeți și nu vă puteți abține să faceți mâncare, veniți la noi acasă». Mă duc la bunica, făcuse trei feluri de mâncare. Zic «Nu». Nu le pune deoparte. Aduce prăjitura. Zic «Nu». Taie prăjitura și mi-o pune în față: «Dar ce se întâmplă dacă mănânci?». Mi-am ridicat mânecile și i-am arătat: «Asta se întâmplă». «Doamne păzește!» Încă aveam arsuri și tăieturi destul de urâte.”
„Toate descoperirile din zilele noastre mi se par fabuloase.”
În martie 2023, Ada l-a cunoscut pe Milan, iubitul ei olandez. „Când l-am întâlnit pe el, mi-am dat seama ce efect are cultura românească. Nici el n-a înțeles de ce nu mănânc, dar întotdeauna m-a respectat, întotdeauna a încercat să mă ajute, m-a ascultat ce am nevoie, cum am nevoie.”
În prezent Ada este în recuperare, face terapie și e monitorizată de un psihiatru. „Am ajuns în punctul în care pot să mă opresc la un supermarket când mi-e foame și să-mi iau un sandviș.” Ea și Milan pregătesc și iau cina împreună – o parte din terapie implică să se obișnuiască treptat cu ideea de a găti. „Am trecut de la a număra caloriile la a adăuga o mozarella. După aceea stăm împreună, ne uităm la un film, să nu mai fiu atât de anxioasă că am mâncat jumătate de bulină de mozarella. Și acum sunt mult, mult, mult mai bine.”
În primii doi ani de facultate a participat la un curs de scriere creativă, pentru că e pasionată de literatură din clasa a XII-a, de când chiulea ca să meargă la Cărturești și să citească. În anul III n-a mai avut timp, dar continuă să citească și să scrie, în principal proză scurtă. „După ce termin facultatea, sper să câștig suficient cât să ies din știință și să scriu”, spune Ada doar pe jumătate în glumă.
Facultatea îi ocupă cea mai mare parte din timp: anul acesta face o specializare în Neuroștiințe, urmând ca după aceea să lucreze în domeniul farmacologic. „Pe mine psiho-farmacologia m-a ajutat enorm și e fascinant cum am putut să-mi reglez anumite stări și anumiți hormoni prin medicamente – de-asta mă interesează domeniul farmaceutic. Toate descoperirile din zilele noastre mi se par fabuloase.”
Pe 5 februarie o să înceapă un internship de analiză de date la un laborator și o să studieze pentru lucrarea de licență cum s-au obținut datele în teste de exerciții cardiopulmonare la sportivi. De câteva luni, lucrează part-time în laboratorul din departamentul de metabolism de la Academic Medical Center Amsterdam. „[Cei de la Academic Medical Center Amsterdam] au fost destul de impresionați de motivația mea pentru research și pentru chestii legate de metabolism și de mâncare. Merg câteva zile pe săptămână să izolez celulele de imunitate din plasma persoanelor cu diabet zaharat ca să investigăm efectul inflamației.”
La începutul anului, Ada a depus o cerere la facultate pentru că a rămas în urmă din cauza anorexiei. „Tocmai am primit confirmarea că primesc o sumă de bani (nu foarte mică)”, mi-a scris Ada într-un mesaj pe WhatsApp. „Practic îmi acoperă trei luni de studii în anul IV, pentru că se consideră că am rămas în urmă din motive care n-au ținut de mine și nu e corect să plătesc pentru prelungirea facultății. Eu n-o să prelungesc pentru că vreau să termin anul acesta, dar au zis că și așa e un efort foarte mare să recuperez de anul trecut și banii sunt pentru additional tutoring, if needed. I’m never going back home..”
Cinci prietene de la cel mai bun liceu din Arad au plecat în 2021 la facultate în Olanda. Poveștile lor sunt despre traumele lăsate de școala românească, despre prejudecățile din societatea noastră și despre viitorul pe care România îl oferă tinerilor din Generația Z. Citește aici partea I.
Partea a II-a: Sia explică de ce a plecat din România și ce i-au oferit societatea și sistemul de educație olandez.
Partea a III-a: Sonia a fost încurajată de când era mică să plece din țară: „Toată lumea zicea că e mai bună viața afară”.
Partea a IV-a: Ioana a ieșit din sistemul românesc de educație cu o anxietate legată de examene și de vorbitul în public. S-a vindecat abia când a început facultatea la Leiden și a văzut cât de relaxați sunt profesorii olandezi.
Partea a V-a: Luna, o tânără transgender, studiază Psihologia în Olanda, într-o țară în care se simte fericită și în siguranță după ani de hărțuire în școala românească.
Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
Fotografii ©Cosmin Bumbuț Text ©Elena Stancu