Plecat·povești

O istorie despre muncitori sezonieri, exploatare și vulnerabilitate

Trei muncitori sezonieri români au fost dați afară de fermierul german pentru care lucrau în Nürnberg. Povestea lor nu este doar despre exploatare, ci despre sărăcia și lipsa de educație care i-au făcut vulnerabili.

Eleonora Moldovan, 44 de ani, și cei doi copii ai ei, Gabriela, 24, și Gabriel, 22, așteaptă în holul centrului de consiliere JADWIGA din Nürnberg, care se ocupă de victimele traficului de persoane și de muncitorii exploatați. Sunt înconjurați de valizele și gențile cu care au plecat din România acum șase luni. Au în bagajele voluminoase haine pentru toate anotimpurile, pentru că vara s-au topit de cald în serele de flori de lângă Amsterdam, iar toamna au lucrat în frig pe câmpurile din Knoblauchsland, în landul Bavaria. Așa sunt împachetate viețile muncitorilor români din agricultură, care migrează dintr-o țară în alta prin firme intermediare sau prin cunoscuți cărora le plătesc câte 100-200 de euro în schimbul unui loc de muncă.

Enlarge

2020-10-16-14-25-51

Gabriela, Gabriel și Eleonora la un restaurant de lângă centrul de consiliere JADWIGA – asociația le-a plătit masa de prânz.

Pe 16 octombrie, cei trei români au fost dați afară de la ferma Gemüsebau Sippel, unde lucrau și erau cazați, și nu le-au mai încăput toate lucrurile în bagaje, așa că Gabriela și-a aruncat o parte din haine. Și-au luat în grabă mâncarea din frigider, iar acum carnea se dezgheață într-una dintre genți.

Cei trei ambalau salată în depozit, iar Willi Sippel, fermierul german, țipa la ei să se grăbească, așa cum țipă de obicei la muncitori, povestește Eleonora. Comanda trebuia să fie gata până la 18.30, iar ei aveau de terminat șase paleți de salată. Eleonora s-a plâns că ritmul benzii de ambalare e prea rapid, iar fermierul german s-a enervat: „Eleonora nonstop problem, problem”. Gabriel a întrebat „Why? Why?”, iar Willi l-a apucat de gât, l-a strâns și l-a izbit de un container.

„Chem poliția! Cum dai tu în copilul meu?”, a strigat Eleonora. Bărbatul s-a enervat și mai tare și le-a spus să plece de la ferma lui. I-ar fi dat afară chiar în seara respectivă – deși știa că n-au unde să doarmă – dacă cei trei n-ar fi luat legătura cu centrul de consiliere Faire Mobilität, care apără drepturile muncitorilor migranți, și dacă cei de acolo n-ar fi discutat cu fermierul.

A doua zi erau încă în pat atunci când Willi Sippel a intrat peste ei și le-a spus că au cinci minute la dispoziție ca să elibereze camera. A stat lângă ei „ca un polițist” până când și-au luat toate lucrurile. Centrul de consiliere JADWIGA, care colaborează cu Faire Mobilität, a trimis o mașină care i-a adus la sediul lor cu tot cu bagaje.

Aceasta este versiunea evenimentelor povestită de Eleonora, Gabriela și Gabriel Moldovan. Am încercat să luăm legătura cu ferma Gemüsebau Sippel ca să aflăm punctul lor de vedere – i-am contactat pe e-mail, pe Facebook și pe telefonul fix (la care n-a răspuns nimeni), dar până acum n-am primit niciun răspuns. Întrebările pe care le-am trimis au fost traduse în limba germană.

Am întrebat dacă Willi Sippel l-a agresat pe Gabriel și dacă celelalte acuzații aduse de familia Moldovan sunt adevărate: că strigă la angajați, că le vorbește urât și îi presează să lucreze prea repede, că le dă o singură pauză de o oră pe zi, deși legea îl obligă să le dea încă două pauze de 15 minute, că în camerele în care sunt cazați e frig, că i-a dat afară pe cei trei înainte să li se termine contractul și că nu respectă măsurile de siguranță impuse de pandemie.

Enlarge

2020-10-16-14-55-51

Eleonora ne arată locul de unde patronul german l-a apucat de gât pe Gabriel.

Dacă fermierul german era nemulțumit de ritmul în care lucrează muncitorii români, ar fi putut să-i plătească „la normă”, adică în funcție de câte legume ambalează sau culeg, așa cum se practică la alte ferme din Knoblauchsland. Muncitorii sezonieri pe care i-am cunoscut noi la Nürnberg preferă să fie plătiți „la normă”, pentru că se câștigă mai bine decât „la oră” și își impun singuri un ritm alert. Familia Moldovan era plătită la ferma Gemüsebau Sippel cu cinci euro pe oră – minimul legal e 9,35 euro brut, din care fermierul german oprește o parte pentru taxe și pentru cazarea pe care o pune la dispoziția muncitorilor sezonieri.

„În momentul în care fermierul crede că nu mai are nevoie de oameni și s-a săturat de ei, îi dă afară.”

Cazul familiei Moldovan a fost preluat de centrul de consiliere Faire Mobilität, unde lucrează Marius Hanganu, un român stabilit de 13 ani în Germania. Marius Hanganu e unul dintre membri fondatori ai asociației Integro Mittelfranken e.V., care sprijină imigranții români, și, în primăvară, în timpul perioadei de carantină, a vorbit public în presa românească și germană despre problemele muncitorilor sezonieri români. 

Marius Hanganu spune că familia Moldovan a avut „un noroc chior” să ajungă la asociația Integro Mittelfranken e.V., pentru că, de obicei, muncitorii români care sunt exploatați în Germania nu știu cui să se adreseze. „Sunt mulți care nu știu la cine să apeleze și nu văd altă soluție decât să plece acasă și pe viitor să aleagă altă fermă unde să muncească”, spune el. „Am întâlnit muncitori sezonieri care au fost țepuiți la mai multe ferme din Europa și spun că nu au altă soluție decât cea a muncii în afară.”

În cazul familiei Moldovan, angajatorul german a făcut concedierea în scris doar după ce românii, sfătuiți de Marius Hanganu, i-au spus că o concediere verbală nu e valabilă în Germania. „Vedem exact cât de perfid este sistemul: în momentul în care fermierul crede că nu mai are nevoie de oameni și s-a săturat de ei, îi dă afară”, spune el. 

„Contractele de muncă le-au primit abia după ce le-au cerut explicit de la fermier. Cei trei mi-au povestit că nu au primit niciun fluturaș oficial, ci doar niște hârtii unde primeau în jur de 300 de euro pe săptămână. 300 de euro pentru circa 50 de ore de muncă! Să nu uităm că doi dintre membrii familiei sunt analfabeți, ceea ce îi face foarte vulnerabili nu doar aici, ci mai ales în România. Iar în momentul în care știi că a doua zi ajungi pe stradă, poți fi victima altor escroci români.”

Câmpurile din Knoblauchsland sunt pline de muncitori români și de tăcere.

Am ajuns la ferma Gemüsebau Sippel dintr-o întâmplare. La începutul lui septembrie am venit la Nürnberg ca să documentăm viața muncitorilor sezonieri din fermele germane. Am traversat Knoblauchsland (Ținutul Usturoiului), una din cele mai mari zone agricole din Germania, în căutarea câmpurilor cu angajați români.

Enlarge

2020-09-22-15-01-09

Reproducerea unei gravuri în curtea castelului Neunhof, din satul cu același nume, în Ținutul Usturoiului

Câmpurile din Knoblauchsland sunt pline de muncitori români și de tăcere. Unii fermieri se tem că o să le descoperi neregulile, iar muncitorii români, chiar dacă sunt exploatați, nu vor să vorbească despre asta, pentru că se tem că își vor pierde locul de muncă și că nu se vor mai întoarce acasă cu banii de care au nevoie ca să-și țină copiii la școală, să-și repare gardul sau acoperișul. Se simt umiliți de tonul compătimitor cu care au fost zugrăviți în presă și nu vor ca problemele lor să devină subiect de știre. Nimeni nu i-a compătimit în România atunci când trăiau în sărăcie, lucrau cu ziua, la negru, copiii lor nu aveau acces la educație, iar gospodăriile lor nu aveau apă curentă.

Ne-am rătăcit în câmpurile de la marginea orașului Nürnberg și Cosmin a întors autorulota în curtea unui depozit, iar un bărbat tânăr, despre care am crezut că e român, ne-a arătat degetul mijlociu. Am oprit. Bărbatul nu era român, ci un fermier german, Thomas Sippel, care avea 45 de angajați români. Ne-a arătat semnul de proprietate privată: nu aveam voie să întoarcem mașina în curtea lui. Noi ne-am cerut scuze că n-am văzut, el și-a cerut scuze că ne-a arătat degetul. L-am întrebat dacă ne permite să le luăm interviuri muncitorilor români de la ferma lui. A fost de acord.

Era 22 septembrie și angajații români ambalau în depozit legumele culese dimineața. I-am cunoscut pe Gabriel și Gabriela, doi frați dintr-un sat de lângă Luduș, județul Mureș, și pe mama lor, Eleonora; cei trei veniseră la sfârșitul lui august din Olanda, unde lucraseră în serele de flori.

Nimeni nu purta mască în depozitul de la Gemüsebau Sippel în afară de noi și nu am văzut în jurul nostru niciun dezinfectant, ceea ce ne-a surprins. Am vizitat încăperile mici, aglomerate, cu aer închis, în care erau cazați românii și de unde lipseau, de asemenea, soluțiile dezinfectante.

A doua zi, ne-am întors la fermă ca să vorbim cu muncitorii români. Nu l-am găsit pe Thomas, ci pe fratele lui, Willi Sippel, care a strigat la noi să plecăm de pe proprietatea lui. Nu ne-a lăsat să ne apropiem de cazări sau de muncitori. S-a enervat când am insistat și tonul lui a devenit agresiv. Cosmin mă aștepta în mașină, iar eu mă simțeam inconfortabil, pentru că bărbatul gesticula tot mai nervos. Am plecat și, până la urmă, am găsit un fermier german care a fost de acord să ne primească (articolele de acolo le vom publica în curând).

Aveam numărul Gabrielei, dar nu am mai vorbit cu ea la telefon până pe 16 octombrie, când am aflat că Willi Sippel i-a dat pe ea, pe fratele și pe mama ei afară de la fermă înainte să li se încheie contractul.

„Nu aveam cu ce să cresc copiii dacă nu plecam.”

Eleonora Moldovan și cei doi copii ai săi sunt din comuna Bichiș, la 15 kilometri distanță de Luduș, în județul Mureș. Deși e încă măritată (soțul e în Spania), și-a crescut mai mult singură cei doi copii. „Ne-a fost și mamă, și tată”, spune Gabriela. În ultimii 12 ani a lucrat în agricultură în Spania, Franța, Belgia, Marea Britanie, Olanda și Germania. Cât a fost plecată din țară, copiii au crescut cu mătușa și cu bunicul lor.

„Nu aveam cu ce să cresc copiii dacă nu plecam”, spune Eleonora. „Poate că nici nu mai suportam și cine știe ce se întâmpla. O mamă să puie pe masă pentru doi copii și pentru ea – n-o fost ușor.”

Enlarge

2020-10-16-15-27-00

Familia Moldovan pleacă de la centrul de consiliere JADWIGA; asociația le-a gasit cazare la un hostel din apropiere.

Eleonora nu știe să scrie și să citească, la fel ca fiul ei, Gabriel, care a absolvit opt clase. „L-au trecut așa, dintr-o clasă în alta”, spune Gabriela. Ea are tot opt clase, la fel ca fratele ei, și e singura din familie care știe să scrie și să citească.

Pe câmpurile din Knoblauchsland am întâlnit mai mulți muncitori români care nu știu să scrie și să citească – am cunoscut câțiva și în sudul Spaniei, unde lucrau la căpșuni. O fermieră germană ne-a povestit că una dintre angajatele românce nu știa să numere și nu putea să verifice banii atunci când primea salariul. Centrul de consiliere Faire Mobilität înregistrează fișiere audio în care vorbește despre drepturile muncitorilor sezonieri în limba română pentru ca informațiile să ajungă și la cei care nu știu să citească.

În România, Eleonora a lucrat la vaci și n-a avut niciodată un contract de muncă – în România, să lucrezi „la vaci” sau „cu ziua” înseamnă să lucrezi la negru pentru oamenii din sat, fără asigurare medicală și fără niciun fel de protecție. O obosește migrația permanentă și ar vrea să se stabilească definitiv într-o țară, dar nu poate să-și găsească un serviciu stabil și o locuință.

Enlarge

2020-10-17-15-47-30

Eleonora și Gabriela își fac poze în fața bisericii St. Lorenz din Nürnberg.

Anul trecut, Eleonora și copiii ei au cules mere în Belgia până pe 14 decembrie, când s-au întors în țară. Primăvara, când începe de obicei munca în agricultură în Europa, n-au mai putut să plece din cauza pandemiei. Abia pe 16 mai au mers în Olanda, la serele de flori de lângă Amsterdam, unde au rămas până la sfârșitul lui august, când au venit în Germania, la ferma Gemüsebau Sippel. Anul acesta nu vor să se întoarcă în România pentru că se tem că vor rămâne blocați în țară din cauza pandemiei, iar acasă nu au nicio sursă de venit.

Eleonora spune că problemele ei cu Willi Sippel au început de când i s-a umflat măseaua și el n-a ajutat-o să meargă la stomatolog, deși românca are contract de muncă și asigurare medicală. La alte ferme (inclusiv la cea vizitată de noi), germanii sunt cei care-i ajută pe angajații lor și le fac programări la medic atunci când e nevoie. Willi Sippel n-a vrut s-o lase să plece (mereu sunt comenzi de terminat la banda de ambalare) și s-a enervat că femeia a lipsit o zi de la muncă din cauza durerilor, spune ea.

Asociația Integro Mittelfranken e.V., înființată de un grup de români din Nürnberg, a ajutat-o pe Eleonora: Marius Hanganu i-a făcut programare la un stomatolog român, iar un voluntar – tot român – a dus-o cu mașina. Din cauză că a plecat cu trei ore mai devreme de la lucru, Willi Sippel i-a reproșat că nu lucrează suficient de bine și de repede.

Cei care au cel mai mult de suferit din cauza politicilor de prețuri ale supermarketurilor sunt muncitorii sezonieri din Europa de Est.

În mai, o publicație locală din Bavaria a scris despre afacerea familiei Sippel, unde lucrau atunci 24 de români, dintre care 10 tocmai veniseră din România cu aprobări speciale (era perioada de carantină). Willi Sippel, care cultivă 50 de hectare cu dovlecei, țelină, cartofi, morcovi, roșii și multe alte legume (25 de soiuri), se plângea în respectivul articol că nu are suficienți muncitori din cauza restricțiilor de călătorie și că germanii nu sunt dispuși să lucreze în condiții atât de grele – în câmp, pe ploaie, sau în sere, în căldură – și să fie plătiți atât de puțin: 9,35 euro brut pe oră.

Willi Sippel declara pentru publicația bavareză că a luat măsuri ca muncitorii sezonieri să respecte normele de igienă, iar cazările să nu fie aglomerate, deși ceea ce am văzut la fața locului cinci luni mai târziu îi contrazicea declarațiile. El se plângea că supermarketurile se întrec în prețuri mici, iar asta îi obligă pe fermieri să producă cât mai ieftin posibil.

Ceea ce nu a spus însă Willi Sippel este că cei care au cel mai mult de suferit sunt muncitorii sezonieri din Europa de Est: ca să poată produce ieftin, fermierii germani trebuie să-i plătească puțin.

„Le convin banii chiar dacă sunt puțini.”

Niciun muncitor român de la ferma Gemüsebau Sippel nu a intervenit atunci când Willi Sippel l-a luat pe Gabriel de gât și l-a izbit de container, povestește Eleonora.

Aș vrea să scriu în acest articol despre solidaritatea românilor din Knoblauchsland, dar nu acesta e adevărul. Mulți dintre românii pe care i-am cunoscut la fermele din Nürnberg poartă cu ei traumele sărăciei, frica de șefi și dorința de a-și păstra cu orice preț locul de muncă – de banii câștigați în Germania depinde bunăstarea familiilor din România.

Enlarge

2020-10-17-15-57-17

Gabriela își face poze pe un pod care traversează râul Pegnitz.

În câmpurile din Knoblauchsland am întâlnit multă ranchiună și lipsă de empatie: șefi de câmp români care încearcă să intre în grațiile patronilor purtându-se urât cu alți români, deși nimeni nu le cere asta, români stabiliți în Germania care vorbesc limba și care le cer bani altor români ca să-i ajute să depună actele pentru alocațiile copiilor (o afacere ilegală profitabilă), români care îi aduc la muncă pe alți români și le cer bani pentru asta.

De obicei, românii devin solidari într-o situație gravă: atunci când unul dintre ei se îmbolnăvește sau are un accident.

„Le convin banii chiar dacă sunt puțini”, spune Eleonora despre colegii ei. O parte dintre românii care au fost de față când Gabriel a fost agresat au râs, alții n-au zis nimic. Eleonora spune că muncitorii sezonieri se tem de Willi Sippel și nu se revoltă niciodată. Probabil că nici familia Moldovan n-ar fi vorbit cu noi despre nedreptățile de la fermă, despre orele suplimentare neplătite, dacă n-ar fi fost dați afară și n-ar fi ajuns într-o situație de criză.

Familia Moldovan nu avea nici măcar contractele de muncă – după ce le-au semnat, acestea au rămas la angajator. Le-au primit doar atunci când cazul a fost preluat de centrul de consiliere Faire Mobilität, care a luat legătura cu cei de la fermă. În prezent, centrul Faire Mobilität le-a alocat un avocat care verifică contractele și îi va ajuta să dea în judecată ferma Gemüsebau Sippel.

„Familia Moldovan are noroc să fie reprezentată de un avocat care vorbește limba română”, spune Marius Hanganu. „În același timp, va depune cerere pentru ajutorul de judecată (Prozesskostenhilfe) din partea statului german, tocmai pentru că nu își permit să suporte acum costurile de judecată. Chiar dacă cei trei se vor întoarce în România, avocatul îi poate reprezenta mai departe. În majoritatea proceselor în care ești reprezentat de avocat la Tribunalul Muncii nu este necesară prezența fizică a păgubiților.”

Enlarge

2020-10-17-15-40-05

Gabriela în centrul orașului Nürnberg

Eleonora nu știe dacă au fost plătiți corect și dacă patronul a respectat condițiile din contract. Și nici n-ar avea cum să știe, având în vedere că actele pe care le-au semnat erau în germană, iar Eleonora și Gabriel nu știu să citească nici în română. Ce știe însă sigur e că angajatorul n-ar fi trebuit să se poarte așa cu românii: „Nu zicea «Bună dimineața», nu spunea nimica, se lua de oameni: «Lucră asta», «Lucră asta»; era foarte scârbos. Atmosfera era nasoală. Nu lucra omul cu drag. Lucra omul din silă”.

Nu e prima dată când Eleonora trece printr-o astfel de situație. Acum câțiva ani, când culegea mandarine în Spania, a alunecat și și-a fracturat un deget. Deși toată mâna i se înnegrise, a continuat să lucreze în câmp până la nouă seara. Când durerea a devenit insuportabilă, s-a dus la medic. Acolo a aflat că nu avea asigurare medicală, așa cum o mințise fermierul, iar medicul a anunțat poliția. O asociație spaniolă i-a plătit cazarea și a ajutat-o să facă un denunț împotriva patronului, care devenise agresiv. Bărbatul a fost dat în judecată cu ajutorul asociației, dar Eleonora nu știe ce s-a întâmplat cu procesul pentru că n-a mai fost în Spania de atunci.

Există o dependență uriașă față de firma angajatoare.

Centrul de consiliere JADWIGA din Nürnberg i-a ajutat pe Eleonora, Gabriela și Gabriel să iasă din situația de criză. O asistentă socială i-a dus la un hostel și le-a plătit câteva nopți de cazare, iar pe Gabriel l-a dus la spital, unde a rămas peste noapte pentru investigații.

Cei trei români s-au angajat săptămâna trecută la o fabrică de jucării din Nürnberg cu ajutorul lui Marius Hanganu și și-au închiriat în oraș un apartament cu două camere, aproape de locul din care îi ia autobuzul care-i duce la muncă. Este prima dată când cei trei nu mai locuiesc în cazările puse la dispoziție de angajator.

„Există o dependență uriașă față de firmă atunci când aceasta îți pune la dispoziție un loc unde să dormi”, spune Marius Hanganu. „Multe contracte de muncă din agricultură folosesc un model de contract oferit de Asociația Fermierilor Germani: aici se stipulează un preaviz de doar o zi ca să te poată concedia. Așa ceva este strigător la cer! Concret, înseamnă că te pot da afară de pe o zi pe altă. Nu rare au fost cazurile în care oamenii au trebuit să doarmă prin gări sau parcuri pentru că nu au găsit așa de repede un transport care să îi ducă înapoi în România. Nici nu-mi imaginez ce înseamnă să fi dat afară, în stradă, într-o țară în care nu vorbești limba și nu știi încotro s-o mai iei. Eu cred că mulți [români] au fost dați afară ilegal: li s-a plătit prea puțin sau nu au fost plătiți după clauzele din contract. Adesea sunt concediați doar verbal, ceea ce în Germania este interzis: indiferent unde lucrezi, demisia sau concedierea poate avea loc doar în scris.”

Enlarge

2020-10-09-15-29-18

Marius Hanganu în apartamentul lui din Nuremberg.

 Marius Hanganu spune că centrul de consiliere Faire Mobilität, pentru care lucrează, a reușit să ajungă la muncitorii sezonieri mai ales în timpul perioadei de carantină, dar crede că e nevoie de efortul instituțiilor din România și al presei care să pună presiune pe acestea. El spune că ar trebui să începem cu o reformă a sistemului de învățământ din România.

„Foarte mulți muncitori români au terminat opt clase, însă sunt analfabeți funcțional”, spune Marius Hanganu. „Am întâlnit pe câmp sau în barăci muncitori care nu știau care e salariul minim; au semnat un contract pe care nu l-au primit după aceea și nu cunosc legislația germană. Muncitorii devin victime ale exploatării tocmai pentru că nu vorbesc limba germană. Descoperim adesea că oamenii semnează hârtii în alb sau chitanțe care nu sunt corecte. De multe ori nu mai poți face nimic în instanță pentru că oamenii au semnat că au primit o sumă de bani care, în realitate, nu a fost cea corectă. Și mulți apelează la noi abia după ce au ajuns în România, ceea ce, foarte des, este mult prea târziu.”

„Dă-le, Doamne, sănătate, maica mea,/ Că-i mai bună ca toate, maica mea.”

Este 17 octombrie și plecăm de la hostel împreună cu Eleonora și Gabriela (Gabriel e încă la spital): le-am promis că astăzi mergem cu ele în oraș să ne plimbăm și să mâncăm, pentru că n-au mai avut nicio zi liberă din 16 mai, de când au plecat din țară, în afară de duminicile când se odihneau, rupte de oboseală. Chiar dacă în Olanda au lucrat la 20 de kilometri distanță de Amsterdam, n-au vizitat niciodată orașul.

Enlarge

2020-10-17-15-42-34

Eleonora îi dă bani unei românce care cântă în centrul orașului Nürnberg.

Ne plimbăm prin centrul orașului, care e plin de lume, de artiști stradali și de muzică, deși plouă și sunt doar șapte grade. Ne facem poze în fața bisericii St. Lorenz și pe podurile care traversează râul Pegnitz. Eleonorei îi e teamă că se pierde, că n-o mai vede pe Gabriela, că nu mai știm să ajungem înapoi la hostel. Mâncăm hamburgeri și cartofi prăjiți la un restaurant din centru și vorbim despre perspectivele de viitor pe care le au Eleonora, Gabriela și Gabriel. Gabriela ar vrea să se stabilească în Germania, să învețe limba și să continue școala, dar nu știe cum ar putea să facă asta.

În centrul orașului vedem mai mulți cerșetori români și Eleonora oftează: „Bieții oameni”. O femeie cântă un cântec de jale. Ne oprim să o privim, emoționați de vocea ei frumoasă. Eleonora și Gabriela varsă în coșuleț toți mărunții pe care-i găsesc în geantă.

„Dă ce inima te-o lăsa,
Dă-le, Doamne, sănătate,
Că-i mai bună ca toate, măi, măi.
Sărut mâna ce mi-i da,
Dă ce inima te-o lăsa.
Dă-le, Doamne, sănătate,
Dă-le, Doamne, sănătate, maica mea,
Că-i mai bună ca toate, maica mea.
Pai, mămico, eu mă rog.
Da’ eu mă rog cu glas de foc,
Să le dai doamne noroc.”

Glasul femeii rămâne în spatele nostru și, câteva secunde, niciunul nu mai spune nimic. „Da’ se rupe sufletul în om”, oftează Eleonora. 

Acest material este sprijinit de Asociația Mai bine din Iași prin proiectul #GoEAThical, finanțat de Uniunea Europeană. #GoEAThical este un consorțiu global format din 16 organizații din Europa, Brazilia și Africa de Sud și este coordonat de organizația Christliche Initiative Romero din Germania. Articolul a fost documentat de echipa Teleleu și nu reflectă în mod necesar poziția oficială a Uniunii Europene.

2020-10-17-15-58-35.jpg

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu
read more: