Portrete de muncitori sezonieri în Germania: „Bani se fac, dar te omoară distanța de copil”

Dorul de copii e cea mai mare suferință pentru românii plecați, mai dureros decât senzația de provizorat pe care le-o dă viața de muncitor migrant în Europa. S-au obișnuit să stea la comun, în cazările din fermele germane, să se trezească la patru dimineața, să lucreze 12 ore pe zi, să fie vulnerabili într-o țară în care nu știu limba și în care unii dintre ei nu s-ar fi descurcat dacă nu i-ar fi adus un unchi, o vecină sau o cunoștință. Acestea sunt portretele unor părinți care lucrează o fermă din Nürnberg, departe de copiii lor.

Plănuiam să facem o serie de reportaje despre condițiile de muncă în agricultură în Germania, dar am cunoscut zeci de cupluri tinere care sufereau de dorul copiilor, măcinate de sentimente de vinovăție. Oficial, 77.978 de copii au fost lăsați anul trecut în grija rudelor, potrivit Autorității Naționale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții (ANDPDCA). Organizația Salvați Copiii estimează că, în realitate, numărul lor trece de 100.000.

Raluca și Mădălin lucrează în sera de castraveți de la ferma Höfler Gemüse din Nürnberg, unde toamna trecută am petrecut o săptămână alături de muncitorii sezonieri români. Cei doi s-au cunoscut în Puglia, Italia, cu opt ani în urmă. Raluca avea 13 ani când părinții ei au plecat în Italia împreună cu sora ei mai mare, iar ea și un frate mai mic au rămas acasă, în satul Caraula din județul Dolj, în grija bunicii. „Mi-a fost greu să cresc fără ei”, spune Raluca. „De-aia știu sentimentul ce-l are fata mea, pentru că și eu am trecut prin asta.”

Când avea 15 ani, părinții au luat-o și pe ea în Italia, iar fata a abandonat școala în clasa a VIII-a. Mădălin lucra în Italia ca muncitor sezonier la piersici, struguri și roșii atunci când a cunoscut-o pe Raluca. Au hotărât să se stabilească în Drobeta-Turnu Severin, unde au început să-și construiască o casă cu două etaje – „Un castel”, glumesc colegii lor din sera de castraveți. Ca să aibă bani s-o ridice, au plecat la muncă în Germania, iar pe Antonia, fetița lor care are acum patru ani, au lăsat-o în grija bunicii, mama lui Mădălin.

Toată familia lor e împrăștiată prin lume: fratele, cumnata și părinții Ralucăi sunt în Franța și lucrează la un depozit de cartofi, iar sora mai mare și bărbatul ei au rămas în Italia, la o fermă de ardei, în timp ce copiii lor cresc în România, cu bunicii. „O să fie afectați copiii, o să rămână cu teama asta în cap, că au crescut fără părinți”, spune Raluca.

Fratele lui Mădălin, care i-a adus în Germania cu șase ani în urmă, s-a întors în România, iar sora lui Mădălin, Adelina, care are 28 de ani, e în Nürnberg și lucrează împreună cu ei la ferma Höfler Gemüse. Adelina vrea să strângă bani ca să-și cumpere un apartament și să-și deschidă un salon de manichiură-pedichiură în Drobeta-Turnu Severin.

E frig și umezeală în depozitul de legume în care Mădălin lucrează transpirat, în pantaloni scurți. A venit din sera de castraveți, unde e cald, și n-a apucat să se schimbe, iar acum spală mormane de rucola într-o cădiță cu apă rece.

— E caldă apa?, întreabă în glumă un coleg.
— Atât de caldă să stai la perfuzii o săptămână.

Mădălin spune că n-o să mai vină în Germania decât un an sau doi, până termină de construit casa, dar asta ne-au spus toți muncitorii sezonieri cu care am vorbit. Cei mai în vârstă, ca Livia, al cărei băiat a crescut fără ea, știu că anii trec și că românii de aici nu vor mai accepta să lucreze în țară pentru un salariu de 1.500-2.000 de lei.

Raluca și Mădălin câștigă în Germania, în lunile de vară, peste 2.000 de euro fiecare. Sunt plătiți „la normă”, adică în funcție de cantitatea de castraveți pe care o culeg, și iau 2,60 euro pentru un rând. Ca să câștige mai mult, uneori nu iau nici pauzele de gustare și de prânz. Fac rândurile „pe nebuneală” și sunt rupți de oboseală la finalul zilei. Toamna, când termină munca „la normă”, sunt plătiți cu 5 euro pe oră ca să ambaleze legume și să culeagă varză pe câmp. În opt luni de muncă în Germania, pot face împreună aproape 30.000 de euro. Mădălin spune că 25.000 îi vor investi în casă, iar cu 5.000 vor trăi.

„Bani se fac, dar te omoară distanța de copil”, spune Raluca. „Mai vrem copii, măcar unul, dar nu ne-am hotărât, că n-aș mai vrea să-l las ca pe Antonia – și al doilea copil să crească fără noi.”

Într-o zi, când Antonia nu voia să doarmă după-amiaza, Raluca i-a cântat la telefon, iar fetița a adormit ascultând vocea mamei sale, care era într-o seră de castraveți din Germania. „Mi-e dor să dorm cu ea, să vorbesc cu ea. Acasă îi gătesc în fiecare zi, nu-i dau mâncare de pe-o zi pe alta. Doarme cu mine și cu Mădălin.”

Spre deosebire de ceilalți părinți din fermă, Raluca și Mădălin nu pot s-o vadă pe fetița lor pe WhatsApp, pentru că bunica e în vârstă și nu știe să folosească un smartphone. Vorbesc „pe cameră” doar când merge în vizită fratele lui Mădălin. „Plâng foarte des de dorul ei, tot timpul”, spune Raluca. „Adică nu e moment să nu mă gândesc la ea. Mădălin nu se exteriorizează ca mine; eu sunt plângăcioasă.”

O urmăresc pe Raluca printre rândurile de castraveți, în timp ce mâinile ei culeg legumele cu repeziciune. Frunzele aspre îmi fac mici tăieturi pe față și pe brațe, iar pielea mi s-a iritat și mi s-a înroșit. Diseară, când îmi voi face duș, puful de pe frunzele de castraveți îmi va rămâne lipit de piele. Mi-e cald, dar nu mă plâng, pentru că românii mi-au povestit că vara temperatura din seră poate depăși 50 de grade Celsius. Raluca e minionă și are trăsături delicate și mă surprinde s-o văd cum ridică lăzile de 10 kilograme și le aranjează unele peste altele la capăt de rând.

„E foarte grea plecarea de-acasă, în februarie”, spune ea. „Nu că acum mi-ar fi mai bine, dar atunci mi-e foarte greu. Și mă mir tot timpul când vin aicea: «Cum am rezistat eu anul trecut atâtea luni fără s-o văd pe Antonia?» După care mă obișnuiesc cu gândul.”

„Ultima oară am plecat la cinci [dimineața] să n-o trezim. Facem bagajele cu o zi-două înainte, îi spunem că-i trimitem bani să-și ia jucării, haine, ce vrea. Și ea zice «Bine», e fericită. Numai când se trezește își dă seama că nu suntem și plânge. Vreo două săptămâni nu vorbim cu ea [la telefon] ca să nu-i facem și mai rău. E greu pentru noi, dar e mai bine pentru ea. După două-trei săptămâni îi trece. Prima dată când vorbim cu ea, e entuziasmată. O întrebăm ce să-i aducem când venim și ea cere tot felul de creioane colorate, cu moț, cu sclipici, caiete, dulciuri.”

„În primele luni doare ruperea aia. Să fii cu ea zi de zi și după care să n-o mai vezi atâtea luni. Eu nici concediu nu-mi iau din cauza asta, pentru că-i fac ei rău: mă duc acasă, se obișnuiește iar cu mine, o să fie tot după mine. Eu când merg acasă nu scap de ea nici la toaletă. Îi e frică că plec.”

„Anul trecut, despărțirea a fost dureroasă. De la plâns a făcut roșu în gât și a ajuns la spital. Am venit în Germania și am plecat înapoi după o săptămână. Acum nu mai întreabă când venim, s-a obișnuit.”

În fermele din Germania întâlnești comunități întregi de români – verișori, vecini, părinți și copii care s-au chemat unii pe alții, până când ferma germană pentru care lucrează a devenit o replică la scară mică a satului din care au plecat. Poți desena o hartă a localităților și a județelor din România în care nu se găsește de lucru și s-o suprapui peste harta localităților și landurilor din Germania unde se găsește de lucru în agricultură.

Harta cu localitățile din care au plecat muncitorii sezonieri e aceeași cu cea în care copiii au rămas singuri acasă. E harta problemelor sociale din România care s-au mutat pe câmpurile din Germania – abandonul școlar, mamele minore, sărăcia, șomajul.

Raluca, Ștefania, Stana și Alina nu au mers la liceu pentru că familiile lor nu-și permiteau să plătească naveta, apoi s-au măritat devreme și au plecat la muncă în străinătate ca să aibă cu ce să-și crească copiii. Bărbații lor, care au încercat să-și găsească de lucru în România, n-au putut să-și întrețină familiile cu un salariu de 1.200 de lei, așa că ei au plecat primii în Germania. Copiii au rămas singuri acasă și riscă, la rândul lor, să abandoneze școala și să se căsătorească prea devreme.

Harta de care vorbesc este însă una simbolică, pentru că nimeni nu știe numărul real al românilor plecați în străinătate și pe cel al copiilor rămași singuri acasă.

Presa românească estimează că între 3,4 și 5,6 milioane de români sunt plecați în străinătate. Numerele variază pentru că mulți lucrează sezonier, nu sunt înregistrați în țările în care trăiesc sau sunt înregistrați simultan în Spania și Germania, iar instituțiile românești au stat mereu prost la statistici. Politico scria în 2019 că România e țara europeană cu cel mai mare procent de cetățeni care trăiesc în afara granițelor – 14,6%.

Oficial, 77.978 de copii au fost lăsați anul trecut în grija rudelor, potrivit Autorității Naționale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții (ANDPDCA), date actualizate la 30 septembrie 2020. Județele cu cei mai mulți copii care cresc fără părinți sunt Suceava, Iași, Vaslui, Mureș și Hunedoara.

Cifra aceasta este însă nerealist de mică: vorbim de milioane de români plecați din țară și de 77.978 de copii lăsați în grija rudelor. Dacă luăm în considerare că doar în Germania lucrează 180.000 de muncitori sezonieri, majoritatea părinți, unii cu cinci sau opt copii acasă, așa cum sunt Ștefania și Sorin, dacă numărăm românii care lucrează la căpșuni în Spania, pe cei care culeg mere în Belgia și măsline în Portugalia, româncele care îngrijesc bătrâni în Italia și în Austria, bărbații care lucrează în construcții în Marea Britanie, numărul copiilor rămași singuri acasă ar trebui să fie de sute de mii.

O explicație pentru cifra surprinzător de mică din statisticile oficiale este felul în care sunt colectate datele despre copiii cu părinți plecați în străinătate.

„Statisticile ANDPDCA provin de la direcțiile județene de Asistență socială și protecția copilului, care, la rândul lor, le strâng de la Serviciile publice de asistență socială locale (SPAS)”, explică Anca Stamin, director de programe la Organizația Salvați Copiii. „Conform legislației, SPAS trebuie să solicite școlilor din raza lor administrativ-teritorială date și informații cu privire la copiii cu părinții plecați la muncă în străinătate, iar apoi să se deplaseze la domiciliile copiilor pentru a verifica situația. În practică, acest mecanism nu este aplicat în toate localitățile. SPAS raportează strict copiii aflaţi în evidenţa lor – fie că au aceste date de la şcoli, fie că le au din surse proprii.”

Ca să-i ia în evidență pe copiii cu părinți plecați în străinătate, asistentul social din localitate ar trebui să se deplaseze la domiciliul fiecărui copil, să-i convingă pe părinți să facă o delegare oficială a persoanei care are grijă de minor și să completeze niște hârtii. Dar în multe localități din România nu există asistenți sociali, iar dacă există, aceștia sunt copleșiți de volumul de muncă, pentru că au o mulțime de alte atribuții.

Salvați Copiii România a atras atenția că nu știm numărul exact al copiilor rămași singuri acasă, pentru că statisticile oficiale nu surprind adevărata dimensiune a fenomenului. În decembrie 2017, ANDPDCA raporta 94.896 de copii cu părinți plecați în străinătate, în timp ce Ministerul Educației raporta în același an 159.038, aproape dublu față de ANDPDCA, deși statisticile de la Ministerul Educației nu includ copiii de vârstă antepreșcolară, pe cei neînscriși la școală și în abandon școlar.

Anca Stamin, director de programe la Salvați Copiii, spune că organizația nu poate estima numărul de copii care cresc fără părinți în România, dar că în mod sigur aceștia depășesc 100.000.

Ștefania, 31 de ani, și Alin, 34, au cinci copii care cresc în România cu ambele perechi de bunici: Alin, 12 ani, Larisa, 10, Leo, 8, David, 4, și Ștefănuț, 2. O parte dintre copii sunt la Băile Herculane, cu părinții Ștefaniei, restul la Dalboșeț, în județul Caraș-Severin, cu părinții lui Alin. Copiii se mută adesea de la o pereche de bunici la cealaltă.

„Copiii mei nu plâng, că s-or învățat”, spune Ștefania. „Cel mic s-o învățat cu soacra, numai David mai plânge, dar nu plecăm când ne vede el. Vorbim pe urmă pe cameră. Mi-e greu și când plecăm, și când ne întoarcem, dar unul singur nu poate să facă față. Cu copiii îs multe nevoi. Văd pe la alții, vor și ei: haine, păpuci, căști, prostii din astea. Toți au telefoane în afară de ăl mic. Fata și ăl mare zice să rămânem, dar îi spunem că nu stăm mult și ei înțeleg.”

Ștefania și Alin au venit la muncă în Germania ca să-și construiască o casă în România, unde n-au găsit de lucru. Amândoi au abandonat școala după clasa a opta, iar Alin a crescut fără tată, care a fost plecat în Italia și Spania. Astăzi, majoritatea tinerilor din Dalboșeț sunt plecați la muncă în străinătate, iar copiii lor cresc cu bunicii. Alin a lucrat în Italia, unde încărca și descărca tiruri, iar de trei ani muncește în Germania împreună cu Ștefania.

„Când ajungi în altă țară, o duci mai bine; mă refer la bani.” Ștefania spune că atunci când se întorc în România au „sacul plin” de cadouri pentru copii. „Când mă întorc acasă, nu mai știe care cum să vină să doarmă cu mine. Cea mai mămoasă e fata, Larisa, îi numa după mine. Ea parcă îi adultă, așa vorbește.”

Marian are 35 de ani și e fratele mai mare al lui Alin, soțul Ștefaniei. A plecat prima oară din țară ilegal când avea 17 ani și s-a dus la muncă în Italia. A lucrat 10 ani acolo, apoi a venit în Germania, împreună cu prietenii lui. „Ne-am tras toți aici”, spune el. A divorțat recent de soția lui, cu care are doi copii, și spune că motivele au fost „distanța și gelozia”.

Salvați Copiii asigură servicii gratuite de informare și consiliere psiho-socială și juridică pentru copiii rămași acasă și pentru persoanele care-i îngrijesc, dar și pentru părinți, specialiști și alți membri ai comunității prin intermediul liniei Help-Line 0800.070.040, număr apelabil gratuit pe teritoriul României, din orice rețea de telefonie fixă și mobilă, și 031.405.30.72, număr apelabil cu tarif normal din străinătate. Mai multe informații pe Copiisinguriacasa.ro.

Alina, 35 de ani, și Daniel, 38, au doi copii care cresc cu bunica în satul Borlova din județul Caraș-Severin: Luiza, 14 ani, și Flavius, 11. Alina și Daniel lucrează de cinci ani în Germania și cu banii pe care i-au câștigat și-au cumpărat teren și și-au construit o casă; înainte, locuiau în casa părintească a Alinei. Au dat la fier vechi prima lor mașină, o Dacia 1310, și și-au cumpărat una mai bună.

Daniel e șef de echipă într-una din serele de la Höfler Gemüse, iar Alina culege ardei. Amândoi au abandonat școala după clasa a VIII-a pentru că nu și-au permis să plătească naveta.

Alina s-a născut într-o familie cu cinci copii, iar două dintre surorile ei s-au căsătorit la 14, respectiv la 16 ani; acum sunt plecate în Italia și Germania. „La noi lucra numa’ tata la uzină, la Oțelu Roșu, abia pot să spun că aveam mâncare, d-apăi să te mai duci la școală, să-ți mai cumperi haine”, spune ea.

În țară, Alina a lucrat la Agrobanat, unde ambala zahăr și făină, și la fabrica de cablaje la care au lucrat majoritatea românilor din Borlova pe care i-am cunoscut la fermă. Ultimul ei salariu a fost 1.200 de lei. În Germania, câștigă în jur de 1.500 de euro pe lună, la care se adaugă alocația celor doi copii, în valoare de 438 euro, pe care o iau din Germania, țara în care lucrează și plătesc taxe.

„Ne-am descurcat greu, n-am putut să facem nimic în România”, spune Alina. „Sunt mulți din satul nostru [în Germania]; nu doar în firma asta, peste tot. Acolo la noi s-or ridicat case, mașini cu banii din străinătate.”

Doar lemnele pe care le-au cumpărat pentru iarna asta au costat 800 de euro, o sumă pe care nu și-o permiteau atunci când lucrau în România. „Uite, ai venit aici și ai putut să-ți faci un trai mai bun, să-ți faci o casă, să-ți faci o baie”, spune Alina.

Cei doi strâng acum bani ca să cumpere un apartament în Caransebeș pentru fiica lor, pe care vor s-o trimită la liceu. Luiza ia numai premiul I și vrea să se facă avocată. Recent, i-a rugat să-i cumpere un laptop pentru școală.

„În România n-aș mai vre’ să lucru pe 15 milioane”, spune Alina. „Cu banii ăștia doar să trăiești, nu mai poți să faci și tu ceva pentru casă, să-ți cumperi o mobilă. Cu ce îmi cumpăram eu lemne? De unde să adun 800 de euro? Maică-mea are o pensie de șapte milioane jumate; tot noi o ajutăm.”

Alina vorbește în fiecare zi la telefon cu copiii ei. „S-or obișnuit așa, fără noi”, spune ea. „Toată zâua vorbesc cu ei. Și cred că dacă n-am avea bani să le cumpărăm ce-și doresc, ar suferi. Au telefoane, haine; chiar au. Dacă le-am cumpărat ceva, nu le văd mulțumirea aia pentru că or avut tot ce și-or dorit. Și nu îi mai văd așa mulțumiți de niciun lucru.”

Când se întorc în România, copiii vor să doarmă cu părinții lor, să mănânce cu ei, să se uite la filme împreună. „Băiatul nu se lasă deloc de Daniel, el îi foarte atașat. Zâce: «Ai stat destul cu tati, acuma eu dorm cu el».”

„Când m-am dus acasă în concediu, fata a venit aici, la piept, cât îi de mare, că e mai înaltă decât mine: «Vaaai, mirosul lui mami!». În primul an când am venit aici ea era micuță, avea nouă ani. Și când m-am dus acasă, am zâs: «Ce vrei să-ți cumpăr?». Și ea o zâs către mine: «Nu vreau să-mi cumperi nimic. Tu crezi că mie îmi scoți ochii cu un telefon? Cu o tabletă? Dar la suferința mea nu te gândești?». Acuma o crescut, s-o obișnuit, ne-om mutat la casa noastră, au camerele lor, îs mai bine. Dar în primii ani pot să spun că o fost greu.”

La ferma Höfler Gemüse de lângă Nürnberg lucrează 100 de muncitori, dintre care 70 sunt români, iar 30, polonezi și germani. Cei mai mulți sunt din Borlova, un sat din Caraș-Severin cu 1.400 de locuitori, iar restul din județele Bistrița și Mehedinți. Mașinile lor, cu numere de România, sunt parcate în fața cazărilor de la ferma germană.

Afișele cu normele de igienă pe timp de pandemie și cele de protecție a muncii sunt în germană, română și poloneză. Majoritatea șefilor de echipă sunt români, dar șeful de la depozitul de legume e polonez; ca să se poată înțelege cu muncitorii, a învățat limba română. „Aici e mai important să vorbești românește decât germana”, ne-a spus unul dintre muncitori.

În fermele din împrejurimile orașului Nürnberg, în Knoblauchsland (Ținutul Usturoiului), landul Bavaria, lucrează zeci de mii de muncitori români. Asociația Integro Mittelfranken e.V., înființată de un grup de români din Nürnberg, estimează că în jur de 180.000 de muncitori sezonieri români lucrează în fiecare an în agricultură în Germania. Nu toți fac parte din statisticile oficiale, pentru că nu toți sunt înregistrați.

Potrivit recensământului agricol din 2020, realizat de Institutul German de Statistică, 271.500 de angajați sezonieri au lucrat anul trecut în fermele din Germania. Dacă luăm în considerare numărul românilor estimat de Integro Mittelfranken e.V., asta înseamnă că 66% dintre muncitorii sezonieri din Germania sunt români.

Ana, 42 de ani, și Ruselin, 44, au doi copii minori care cresc în Borlova cu bunicii: Alin, 14 ani, și Eugen, 10. Fata lor cea mare, Jessica, care era în clasa a IX-a când părinții au plecat la muncă în Germania, are astăzi 20 de ani și studiază la Facultatea de Asistență Medicală. În vacanțe, vine la muncă în Germania ca să strângă bani pentru haine și pentru școală.

În vara anului trecut, când s-au întors din concediu din România, Ana și Ruselin au fost depistați cu Coronavirus și au stat aproape o lună în carantină la fermă. Pentru că s-au respectat măsurile de igienă impuse de fermierii de la Höfler Gemüse, nimeni altcineva nu s-a infectat.

Ana și Ruselin au lucrat în România la o fabrică de cherestea, unde ultimul lor salariu a fost de 1.200 de lei, cu tot cu bonuri de masă. Un unchi de-ai lor, care i-a văzut că abia se descurcă cu banii, le-a spus să vină cu el la muncă în Germania.

„Grea prima despărțire”, povestește Ana. „Era salariul mic, ne descurcam greu, dar mi-o părut așa rău, că erau copiii mici. Acum deja s-or obișnuit, știe că trebuie să plecăm. Vorbim toată seara cu ei: când plâng ei, când plângem noi. Întreabă când venim. «Mai avem un pic și venim imediat.»”

Vor să-și termine de renovat casa, apoi să-și caute de lucru în România. Ruselin și-a amenajat un garaj în care repară mașini și speră să poată trăi din asta.

„De-abia apucăm să-i vedem [pe copii] când mergem acasă”, spune Ana. „Când plecăm [în Germania], ne gândim că stăm iară câteva luni și nu-i mai vedem. Acuma s-or obișnuit și nu mai plâng. Poate plâng așa, în sinea lor, când îs numa ei și se gândesc. Un copil suferă și-n el, nu se arată. Că și noi, ca părinți, ne mai apucă gândurile. Le-am spus că ne ducem pentru un trai mai bun, le-am cumpărat telefoane, tablete, haine, jucării, ce le place lor, lucruri pe care în țară nu ți le permiți.”

Sorina are 19 ani și l-a născut pe băiatul ei, Antonio, la 17. E din Borlova, județul Caraș-Severin, dar „s-a măritat” în Ruginosu, la 30 de kilometri distanță de satul ei – „s-a măritat” înseamnă, de cele mai multe ori, că fata minoră s-a mutat în casa părintească a partenerului ei.

Sorina și bărbatul ei, care are 22 de ani, au venit la muncă în Germania împreună cu tatăl fetei, pe care-l cheamă Sorin. Sorina s-a născut într-o familie cu șapte copii și tatăl ei e supărat și acum că „s-a măritat” atât de devreme.

„Eu n-am fost de acord”, spune tatăl fetei, Sorin, care are 40 de ani. Era la muncă în Austria când fiica lui a plecat de acasă și s-a întors imediat în țară când a aflat. „Am avut și eu discuțiile mele ca între bărbat și soție, tată și fiică. Nevastă-mea o zis s-o lăsăm că dacă ea îl iubește… Eu aș fi vrut să meargă la liceu, era și înscrisă, am dat-o la liceu, nu la profesională. N-a vrut să se ducă mai departe.”

Cei șapte copii ai lui Sorin au între 4 și 21 de ani, iar Sorina și fratele ei mai mare, singurii majori, lucrează cu el în Germania la ferma Höfler Gemüse. Ceilalți cinci – Denis, 16 ani, Naomi, 9, Emanuel, 8, Alesa, 5, și David, 4 – sunt cu mama lor în România. Sorin vorbește în fiecare zi cu ei la telefon.

Sorin a lucrat 20 de ani la o fabrică de cherestea din România, unde ultimul lui salariu a fost 1.200 de lei. Pentru că nu se descurca cu banii, a plecat la muncă în străinătate: la măsline în Spania, la sparanghel în Cehia, la castraveți și roșii în Austria, la diverse munci necalificate în Slovenia și Franța.

Pera, 39 de ani, este șeful de echipă de la serele de ardei și castraveți și unul dintre oamenii de bază de la ferma Höfler Gemüse; el este cel mai vechi și vorbește cel mai bine limba germană dintre românii de aici.

E din satul Moceriș, județul Caraș-Severin, și datorită lui lucrează la fermă atât de mulți români din această regiune. Fermierii germani preferă ca românii să-și aducă la muncă rudele și cunoștințele decât să apeleze la serviciile unei firme intermediare. „Eu am adus foarte mulți oameni”, spune Pera. „Jumătate din oamenii de la mine din sat i-am adus la lucru; unii și-or găsit mai bine, alții s-or mutat de tot în România, alții sunt încă aici.”

Pera lucrează la ferma Höfler Gemüse din 2013 și spune că aceasta s-a dezvoltat în ultimii ani datorită muncitorilor români și polonezi. A plecat prima dată din țară la 18 ani și s-a dus în Italia, unde a muncit trei sau patru ani la struguri înainte să vină în Germania. Mulți din familia lui sunt plecați: un verișor lucrează cu el la Höfler Gemüse, fratele lui la o fermă din apropiere, alt verișor e în Anglia.

Soția lui a lucrat împreună cu el până acum trei ani, când a rămas însărcinată și s-a întors în România. Liviu mergea acasă de trei-patru ori pe an ca să-și vadă familia, dar lucrurile s-au complicat anul trecut din cauza pandemiei. „M-am îngrozit de când o fost cu Corona: n-am mai putut să merg în România c-a fost cu carantine și prostii din astea. I-am zis la șefu’: «Șefu’, dacă eu nu-mi aduc familia, renunț, că eu nu pot așa».”

E complicat pentru muncitorii sezonieri să se stabilească în Germania; de obicei, stau în cazările puse la dispoziție de fermierii germanii, pentru care aceștia le opresc o parte din salariu și unde n-au voie să-și aducă copiii. Dacă n-ar mai sta la cazări, fermierii ar trebui să-i plătească mai mult, ceea ce de multe ori nu le convine. Chiar dacă ar reuși să negocieze cu fermierii, le-ar fi greu să închirieze o locuință din cauză că au contracte sezoniere, iar proprietarii caută chiriași cu contracte de muncă pe perioadă nedeterminată.

Pentru că e unul dintre oamenii de bază, Pera s-a înțeles cu fermierii de la Höfler Gemüse și și-a închiriat o locuință în Fürth, lângă Nürnberg, apoi i-a adus în Germania pe soția lui și pe băiatul lor, David. „E urâtă viața așa, să nu-ți vezi copilu’”, spune el. „Acuma nu mai scap: când vin, «Tati!», îmi cere în brațe. Și nevastă-mea… Așa nu e familie și de-asta depărțiri. Până la urmă te obișnuiești așa [cu distanța] și se distruge tot.”

Stana, 28 de ani, și bărbatul ei, Florin, 36, au trei copii care cresc în Borlova, cu bunicii: Santiago, 12 ani, Saul, 7, și David, 4. Stana a abandonat școala în clasa a VIII-a și a născut primul copil la 16 ani. A crescut într-o familie modestă: mama ei n-a lucrat niciodată, iar tatăl a lucrat în Spania la o fermă de găini și sezonier, în agricultură.

După ce s-a măritat, Stana a muncit trei luni la un restaurant din Caransebeș, dar condițiile erau proaste – mult mai proaste decât cele în care lucrează acum în Germania: făcea naveta, lucra 14 ore pe zi și câștiga 1.600 de lei pe lună cu tot cu bonuri de masă. A preferat să stea acasă cu copiii și să trăiască din banii pe care îi câștiga Florin în străinătate.

Florin, care a crescut într-o familie cu opt copii, a lucrat la fabrica de cablaje și la Agrobanat, iar o vreme ca muncitor necalificat în construcții. Pentru că banii nu le ajungeau, a plecat în Germania să-și caute de lucru; Santiago, băiatul lor de 12 ani, era bebeluș atunci când tatăl lui a plecat prima oară din țară.

„Ce puteam să fac?”, spune Florin. „«Hai să stăm acasă.» Unde mergem acasă? La ce lucrăm? La noi îs mulți oameni, toți ar vrea să se bage la lucru. Și pe salariu de 12 milioane sau cât luăm noi acasă… nu cred că poți să rezolvi ceva cu banii ăștia. La noi e sărăcie, că ce altceva te împinge pe-aicea? Dar acasă n-ai ce să faci; n-ai un trai bun.”

În primii ani, Florin a lucrat la un circ în nordul Germaniei: avea grijă de cai, elefanți și cămile, monta și demonta corturile. Și-a găsit apoi de lucru în agricultură și a chemat-o și pe Stana la ferma Höfler Gemüse; cu banii câștigați în străinătate și-au construit o casă la Borlova și au cumpărat o mașină.

Vara, munca începe la cinci dimineața, așa că Stana se trezește la patru. În timpul campaniei de cules castraveți, ziua de muncă ajunge și la 12 ore. „Aia e, așa se câștigă banii”, spune Stana. Nu și-a mai văzut copiii de șapte luni și, de fiecare dată când o întreabă, le răspunde că nu mai e mult până se întorc acasă. Ultima oară a plâns de dorul lor acum câteva zile, când a vorbit cu ei pe WhatsApp.

Stana: „Când îi văd, mă scapă lacrimile. Uite, fiind aici, pe rândurile astea, culeg singură, nu-i nima. Mă gândesc la ei și mi se rupe inima. Ceva greu cu copiii: îi comoara, îi viața ta, pentru ei venim. Toți avem copii. Uite, noi venim pe aici necăjâți, amărâți și ne lăsăm copiii și muncim. Dar atâtea luni de zile nu-i OK să-i leși.”

Florin: „Eu în fiecare an am plecat, normal că am pierdut [momente cu copiii]. Și nu mi-e totuna. De exemplu, când îi mic începe să vorbească sau să meargă. Stai aici câteva luni, mergi acasă două săptămâni în concediu.”

Stana: „Sincer, n-aș mai vrea să mai vin să lăs copiii. Îs mari, le trebuie educație, trebuie să fim noi lângă ei.”

Florin: „Îmi place când mi-s cu ei, când vine și-ți spune ceva, că ai văzut cum îs copiii, de ce-i aia așa, de ce-i așa, când te strigă «Tată» sau «Mamă». Mi-i dor de ei cum îs mici și-s tot pe tine, te ia în brațe, te pupă. Câteodată așa îmi vine și mie dorul, îmi vine să plec atunci pe loc câteodată. Dar ce pot să fac?”

Stana: „Am pierdut anul ăsta: șapte luni jumate le pierzi aici. Ești robot: tu practic te-ai programat, ca un robot. Mi-e greu. Stăm doar în camere aici, ne plimbăm doar unii pe la alții. La alte firme mai am neamuri, prieteni. Ne-am mai dus în vizită, dar acu’, cu Corona asta, nu ne-a mai lăsat.”

Florin: „Stana mai plânge. Îi zic să nu mai plângă, acu’ trece și asta.”

Stana: „Am impresia că așa e omul pe pământ: necăjât, trist. Orice e cu greutăți; orice om. Primul lucru [când o să merg acasă], o să stau cu copiii în brațe.”

Florin: „De-abia aștept să treacă, să mă duc acasă, la copii. De toți mi-i dor, dar știi cum îi: parcă de ăl mic… Mereu ne zice: «Hai acasă». Ăl mic face cinci ani anul ăsta. Dar cred că toți au nevoie de noi. Acuma ți-e frică: nu vrei copiii să se-apuce de țigări. Copiii, când îs singuri… Eu zic că de părinți ascultă altcum. Bunicii – mai las’ să treacă. Când se fac mai mari poate se fac mai răi dacă noi tot continuăm să-i lăsăm așa. Nu cred că o să fie ei chiar cum trebuie.”

Stana e îngrijorată că școlile sunt închise din cauza pandemiei și că băiatul ei cel mare va rămâne în urmă cu materia. Îi plăcea matematica, dar de când a plecat și mama lui din țară, ia note mai mici. „Aș vrea să facă ai mei facultate; i-am spus lui Santiago să se facă dentist.”

Florin: „Foarte greu pentru copii să crească fără părinți. Numa pe noi ne împinge nevoile. Credeți că noi am vrea să venim pe-aicea? Am putea să stăm acasă să lucrăm, ar fi mult mai OK pentru noi să stăm cu copiii. Dacă e tot așa la noi în țară, nici ei [copiii noștri] n-or să stea acasă.”

Acest articol face parte dintr-o serie mai amplă despre muncitorii sezonieri români care lucrează lângă Nürnberg, în Ținutul Usturoiului din Germania. Primul reportaj a urmărit o familie de români exploatată de fermierul german pentru care lucra, partea a doua este povestea unui cuplu care și-a lăsat copiii mici în grija bunicilor, partea a treia – un interviu cu Marius Hanganu, românul care-i ajută pe muncitorii sezonieri să-și apere drepturile în Germania, iar partea a patra – portretul unei mame care de 16 ani lipsește în fiecare an de la ziua fiului ei.