Geo e înalt şi rotund, cu braţe groase şi mâini late, care au ridicat cazane de 35 de kilograme în România şi mormane de fier vechi în Franţa. Are părul negru şi pielea mereu arsă de soare. Râde cu dinţi albi şi te priveşte cu ochi negri, strălucitori. Vorbeşte pe jumătate în glumă, pe jumătate serios şi trebuie să fii atent dacă vrei să-i prinzi ironiile. Vorbeşte franceza fluent și rotunjeşte vocalele ca un student la Litere, de parcă n-ar fi învăţat-o după ureche de când merge în Franţa, la barăci.
Geo e nepotul bulibaşei din Corcova, nea Piţu, și a învățat să facă ibrice, burlane, făraşe și cazane de la bunicul lui. E singurul tânăr din Corcova care mai ştie meseria tradiţională a căldărarilor: ceilalţi tineri din generația lui n-au avut de la cine să înveţe, pentru că părinţii lor nu au clienţi şi nu lucrează. Doar tatăl și unchiul lui Geo sunt căutaţi încă de oameni care vin din sate din Dolj, Gorj şi Timiş să cumpere cazane de ţuică. Geo îi ajută din când în când, dar banii pe care-i câştigă abia îi ajung să trăiască. Aşa că toamna pleacă în Belgia, la mere, şi iarna în Franţa, după fier vechi.
Prima plecare în Franța a lui Geo documentată de noi, Corcova, 2014
Merge în Franța împreună cu familia lui – soția lui, Marina, și băiatul lor, Ionuț – și rămâne acolo câteva luni. Caută fier vechi în gunoaie şi-l vinde la centrele de colectare sau munceşte la negru, dacă găseşte de lucru. Cei trei dorm „pe plaţ“, în tabere ilegale unde s-au stabilit romi din toată Europa de Est. Taberele sunt în câmp, aproape de pădure, şi oamenii care trăiesc acolo n-au nici o sursă de apă, n-au curent electric şi nici tomberoane prin apropiere.
Geo a fost bun la carte şi ar fi putut să facă orice în viaţă. Asta dacă nu l-ar fi însurat taică-său la 12 ani cu o fată de 13 şi n-ar fi abandonat şcoala de ruşine că râd colegii de el. Au locuit până la 20 de ani împreună cu Rodica şi Ilie, părinţii lui Geo, aşa cum e obiceiul la căldărari. Copiii sunt căsătoriţi de mici şi nu pot să-şi poarte singuri de grijă, mai ales atunci când fac, la rândul lor, copii.
Tatăl lui Geo, Ilie, a început să-i construiască băiatului o casă din beton la intrarea în cartierul căldărarilor. Geo a băgat în casă toţi banii pe care i-a făcut în Franţa şi acum e aproape gata, mai trebuie doar tencuită şi amenajată în interior. Geo şi Marina au adus de la Paris tot felul de lucruri aruncate de francezi: un frigider dublu, de restaurant, un aragaz căruia nu-i funcţionează cuptorul, nişte boxe pe care nu le-au folosit niciodată, un computer vechi, două televizoare cu plasmă, patul matrimonial în care dorm, două mese, o canapea, pături, covoare, jucării de pluş pentru Ionuţ.
***
Corcova e un sat din Mehedinţi, la 17 kilometri de Strehaia, cu 1.000 de locuitori, dintre care 200 sunt romi căldărari. Căldărarii sunt izolaţi de restul satului şi cartierul lor se întinde pe două străzi perpendiculare, neasfaltate. Casele lor sunt mai noi şi mai bine întreţinute decât cele ale românilor din Corcova, case olteneşti vechi, cu pereţii scorojiţi, înconjurate de garduri din lemn care abia se mai ţin.
Căldărarii din Corcova au câştigat mereu bine din cazanele de ţuică şi din ibricele pe care le vindeau în satele dimprejur – şi azi sunt renumiţi pentru meşteşugul lor. Dumitru Stănescu, bulibașa căruia toată lumea îi zice nea Piţu, a fost om înstărit şi a construit case pentru toţi cei patru băieţi ai lui, care sunt acum vecini cu el. Era însă muncă grea să dai la ciocan în căldură sau în frig, să sufli în foale, să te pârleşti pe mâini, să freci arama fierbinte cu apă şi sare. Toamna, când se coceau prunele, nea Piţu şi nevasta lui, Valica, n-aveau vreme nici să stea să mănânce la masă.
Toţi cei patru băieţi ai lui nea Piţu au învăţat căldărăria de la el. I-a însurat devreme, pe la 15 ani, cu fete de 13-14 ani, aşa cum se obişnuieşte şi azi în comunităţile de căldărari. Şi-au ţinut copiii aproape, şi-au crescut nepoţii, i-au însurat şi pe ei, iar acum stau pe bancă, la poartă, şi-şi amintesc ce tineri erau odată şi ce bine au dus-o pe vremea lui Ceauşescu, când au făcut avere.
Din cei patru băieţi ai lor, doar doi mai trăiesc astăzi din căldărărie. Cererea pentru cazane şi ibrice a scăzut în ultimii ani, pentru că vasele făcute de căldărari sunt scumpe în comparaţie cu cele care se găsesc la magazinul din sat. Kilogramul de foaie de cupru e 50 de lei, iar un ibric, care se face în două zile, costă 100-150 de lei. Localnicii din satele dimprejur nu mai cumpără de la căldărari decât cazane de ţuică, şi asta rar, pentru că un cazan te ţine 100 de ani şi mai toţi oamenii din Mehedinţi, Gorj şi Dolj au deja unul în gospodărie. Un cazan de aramă de 30-35 de kilograme costă aproape 1.000 de euro, o avere pentru sudul sărac al ţării, unde minele s-au închis şi oamenii trăiesc de la o zi la alta.
***
Drumul care trece prin faţa casei lui Geo e plin de ambalaje de ciocolată, chipsuri şi îngheţată, PET-uri de bere şi de suc. E mereu circulat de copiii care trec pe lângă conacul Bibescu în drum spre magazin. Copiii ne văd imediat ce intrăm în cartierul lor şi se ţin după noi – un alai vesel şi gălăgios care strigă pe mai multe voci „Nenea, fă şi mie o poză!“.
E atât de cald, încât afară nu se mai aud nici lătrăturile câinilor. Muştele s-au adăpostit în holul răcoros al casei şi ne bâzâie iritate. E plăcut aici, între pereţii de beton ai sufrageriei neterminate unde Geo vrea să facă ceva frumos când o să aibă bani. Paharele s-au golit, dar sunt încă aburite de la berea rece. Gheorghe, vărul lui Geo, intră fără să bată la uşă, aşa cum se obişnuieşte între neamuri. Geo îi toarnă bere în pahar fără să-l întrebe dacă vrea.
Am devenit parte din familie şi toţi s-au obişnuit cu noi: nu-i mai inhibă nici reportofonul de pe masă, nici Cosmin, care ţine mereu aparatul foto la ochi. Ne simţim bine aici și ne emoţionează căldura şi deschiderea acestor oameni. Nimeni nu mai întreabă ce căutăm aici sau cât o să stăm. Ne-am integrat în comunitate până când am fost asimilaţi, am devenit de-ai lor şi acum ştim că ne-am rupt definitiv de fosta noastră viaţă, când ni se părea că înţelegem lumea din afara bulei noastre.
***
Răgazul pe care-l avem acum e un privilegiu. Putem sta oricât la Corcova, fără să fim stresaţi că e scumpă cazarea sau că trebuie să ne întoarcem la Bucureşti, la celelalte treburi. Viaţa în autorulotă ne costă puţin: motorina, GPL-ul, mâncarea de la supermarket şi berea de la magazinul din sat. Suntem relaxaţi şi avem timp să ne împrietenim cu oamenii, să înţelegem cine sunt, ce visuri au şi cum e viaţa lor. Am ajuns la o intimitate cu Geo şi cu familia lui la care n-am fi ajuns dacă stăteam la hotel şi plecam din Corcova după o săptămână.
Adunat, am stat şase luni la Corcova între 2015 şi 2016, când am lucrat la documentarul „Ultimul căldărar”, dar nu am filmat şi nu am luat interviuri în fiecare zi. Au fost multe zile în care nu se întâmpla nimic: Geo era plecat sau era mahmur sau n-avea chef. Pentru noi nu era nici o problemă, rămâneam şi beam o bere, ne întindeam la discuţii şi a doua zi vedeam noi dacă se întâmpla sau nu se întâmpla ceva. Aşa am aflat detalii despre viaţa lor şi i-am cunoscut îndeaproape. Le-am povestit despre noi, ne-au povestit despre ei şi ne-a ieşit un documentar de o oră despre Geo şi Marina, în care, credem noi, se simte această intimitate.
Enlarge
Cosmin nu şi-a propus să filmeze fără trepied, dar în primele săptămâni la Corcova am cunoscut o fată de 13 ani divorţată a cărei familie a fost de acord, iniţial, s-o lase să vorbească cu noi. Însă când am intrat la ei în curte şi l-au văzut pe Cosmin cu trepiedul pe umăr s-au speriat şi s-au răzgândit. Cea mai mare frică a lor este că-i dăm la televizor şi o să râdă toată ţara de ei. Aşa că am folosit minimum de echipament: Cosmin a filmat cu aparatul pe care l-a primit premiu la Sony World Photography Awards şi cu două obiective pe care le avea deja, iar eu am înregistrat interviurile cu un reportofon Zoom H4n.
Tot bugetul filmului nostru, Ultimul căldărar, a fost bursa de 1.200 de euro primită de la Decât o Revistă şi abonamentele la vederi care ne-au acoperit o parte din cheltuielile cu mâncarea şi cu motorina. N-am avut casă de producţie, sunetist, servicii de postproducţie sau distribuţie, iar Cosmin a montat jumătate din film în maşină şi jumătate la Baia Mare, în sufrageria mamei lui, cu tutoriale de pe Google, pe un laptop de 15 inchi.
Vestea că filmul nostru a fost selectat la Festivalul Internațional de Film Transilvania de la Cluj ne-a flatat, şocat şi bucurat în acelaşi timp, pentru că Ultimul căldărar a fost făcut pe cont propriu, fără nici o miză. Ne-am bucurat să fim acolo, în comunitatea de căldărari, să bem bere cu Geo şi cu Marina. Nu ne-am gândit niciodată ce o să facem mai departe cu documentarul nostru sau cum o să-l vadă lumea dacă n-avem un distribuitor.
Enlarge
***
În Cluj, Geo, Marina şi Ionuţ sunt cazați la Hotel Belvedere. Nu au valize sau rucsacuri şi îşi cară lucrurile în câteva plase. Le spunem să nu consume nimic din minibar, dar să folosească cosmeticele din baie şi prosoapele. „Noi avem prosoapele noastre, ni le-am adus de acasă“, spune Geo. Nu vor să folosească prosoapele de la hotel, pentru că românii le spală pe toate împreună.
Căldărarii folosesc un prosop pentru partea de sus a corpului şi unul pentru partea de jos, care e considerată „spurcată”. Acasă, Marina spală prosoapele şi hainele pentru partea de sus a corpului într-un lighean, iar pe cele pentru partea de jos, în alt lighean. Familiile mai înstărite, cum e mama Marinei, au două maşini de spălat, pentru „jos” şi pentru „sus”. Argumentul că prosoapele sunt fierte nu-l convinge pe Geo, aşa că-i lăsăm să se schimbe şi coborâm la recepţie.
Nu ne-am luat bilete din timp la documentarul Regii manelelor şi tot holul Casei de cultură a studenţilor e plin de oameni. Ni se spune să aşteptăm până când intră cei cu bilete şi, dacă mai e loc în picioare, ne lasă şi pe noi. Ne întâlnim cu prieteni de-ai noştri şi le facem cunoştinţă cu Geo şi cu familia lui. Cornel îi strânge mâna lui Geo şi-l felicită pentru film, Adina, iubita lui, o pupă pe Marina, Ruxandra vorbeşte cu Ionuţ, care se ruşinează şi nu scoate nici un cuvânt. Par stingheriţi, mai ales când un reporter TV vine să le ia interviu crezând că sunt protagonişti din Regii manelelor.
La uşă se face învălmăşeală şi reuşim să intrăm toţi cinci la film. Marina, Geo şi Ionuţ păşesc pentru prima dată în viaţa lor într-o sală de cinema. Găsim locuri pe scaune şi Marina, care e gravidă în luna a şaptea, se înghesuie în spaţiul strâmt. Începe un calup zgomotos de reclame şi Ionuţ se uită fascinat la ele, fără să clipească. Geo îl caută din ochi pe Dan Bursuc, pe care a apucat să-l zărească pe holul Casei de cultură. „Ăsta e jmecher adevărat“, mi-a spus.
TIFF, Cluj, 2017. Fotografii de Adi Bulboacă (1, 2) și Cornel Brad (3)
Documentarul Regii manelelor e despre viaţa artiştilor din industria de manele – Adrian Minune, Florin Salam, Dan Bursuc – şi drumul lor către succes, cu maşini luxoase, castele, aur, case cu semnul dolarului pe tavan, cluburi de fiţe şi femei în rochii scumpe. Geo râde, bate ritmul cu piciorul, îi şopteşte ceva la ureche lui Ionuţ, ne zâmbeşte cu subînţeles de câteva ori şi, timp de o oră, uită de casa lui fără apă curentă din Corcova, de drumul neasfaltat din cartierul lor, de condiţiile în care trebuie să locuiască în Franţa, la barăci, pentru că în România n-are din ce să trăiască.
După proiecţie începe concertul formaţiei lui Dan Bursuc, Kana Jambe, şi sala explodează. Geo nu ştie prea bine ce să facă, dar noi ne ridicăm în picioare să dansăm, iar Cornel şi Adina îşi unduiesc şoldurile. Geo e confuz, poate pentru că ştie că albii educaţi urăsc manelele şi acum e într-o sală plină de români care bat din palme, cântă şi dansează pe manele. Ar trebui să-i spun că noi nu suntem albi educaţi, ci hipsteri, aşa o să scrie mâine Facebook-ul furios că 800 de „intelectuali” au dansat pe manele la cel mai mare festival de film din România.
Mâncăm de cină la o petrecere cu gulaş organizată de TIFF. Tocăniţa e un pic iute şi Geo, Marina şi Ionuţ, care nu sunt obişnuiţi cu condimentele, mănâncă mai mult pâine. O să se întoarcă la Corcova cu convingerea fermă că românii nu ştiu să gătească, mai ales după ce mâine la prânz, la Agape, o să primească cuşcuş la meniul zilei.
***
Îl conving cu greu pe Geo să-şi lase maşina în parcarea hotelului, pentru că la Cluj parcarea se plăteşte, la fel ca la Paris, şi să mergem în centru cu Uber sau pe jos. Înainte să ieşim din lobby ne întâlnim cu Marius, care tocmai îşi face check-in-ul. Marius îl recunoaşte pe Geo din film şi-l întreabă dacă ştie că e vedetă, apoi o vede pe Marina şi îi spune „Sărumâna“ exact în momentul în care şi ea îi spune lui „Sărumâna“.
Căldărăresele îi salută pe românii educaţi cu „Sărumâna“, un salut în care am simţit mereu că aceste femei se consideră inferioare, că sunt obişnuite să accepte fără revoltă superioritatea rasistă a românilor. Iar aici, la TIFF, Marina şi Geo sunt trataţi de prietenii noştri aşa cum ar trebui să fie trataţi şi când se plimbă prin Motru, Craiova şi Severin, când merg la doctor sau la ghişeu, iar respectul acesta firesc pe care-l primesc acum la Cluj îi descumpănește.
Ne plimbăm prin centrul oraşului şi ne aşezăm la o terasă. Cosmin, Geo şi Marina beau bere, eu şi Ionuţ, limonadă; pe Ionuţ l-am convins să bea limonadă după ce i-am cumpărat Sprite şi Coca-Cola şi m-am simţit vinovată pentru zahărul şi chimicalele pe care le-a înghițit. Lui nu-i place însă limonada, nici după ce îi adaug două pliculeţe de miere şi două de zahăr, aşa că-i comand o Fanta.
Pe lângă noi trec femei tinere şi frumoase, îmbrăcate cochet. Le auzim râsetele dezinhibate, iar Geo şi Marina se uită miraţi la decolteurile lor şi la fustele lor scurte. Au mai văzut aşa ceva doar la Paris, unde ştiu despre francezi că sunt excentrici, dar nu ştiau că libertatea asta există şi în România, pentru că aici n-au fost mai departe de Severin şi de Craiova decât atunci când au traversat ţara în drum spre Belgia sau Franţa.
„Câte femei frumoase, şi eu m-am însurat la 12 ani“, spune Geo. Marina râde şi nu se supără; ştie foarte bine că la ei, în Corcova, dacă o fată s-ar îmbrăca aşa n-ar mai lua-o nimeni de nevastă şi n-ar mai putea să-şi repare niciodată reputaţia. Căldărăresele trebuie să-şi acopere picioarele şi braţele, iar după ce se mărită, să poarte batic.
Terasa e plină, chelneriţele abia fac faţă comenzilor, oamenii din jur mănâncă şi beau, mâncarea rămâne pe farfurii neterminată şi apa nebăută în pahare, risipa mi se pare indecentă acum, când Geo se uită la preţurile din meniu şi nu-i vine să creadă că o halbă de bere costă 10 lei, când el la Motru o bea cu 3 lei, şi nu înţelege cine ar da 30-40 de lei pe o porţie de mâncare şi 12 lei pe un desert. Cu banii pe care eu şi Cosmin i-am lăsat pentru bere, sucuri şi limonadă, la Corcova le-am fi dat de băut tuturor prietenilor noştri.
La prânz mâncăm la Agape, unde Geo, Marina şi Ionuţ au masa asigurată. Pe drum, Ionuţ râde de mine şi de Cosmin că ne ţinem de mână. N-a mai văzut pe nimeni la el în Corcova ţinându-se de mână; căldărarii nu-şi manifestă afecţiunea în public, iar cuplurile căsătorite nu se ating decât în intimitate. Când Adina şi Cornel, care stau cu noi la masă, se sărută, Ionuţ se uită la ei cu gura căscată.
Geo ne arată pe telefon o poză cu gardul lui cel nou pe care l-a ridicat anul acesta, după ce s-a întors în ţară, şi în care a investit toţi banii pe care i-a făcut în Franţa. E un gard din fier forjat de doi metri şi jumătate, mai înalt decât al vărului care locuieşte lângă el, iar poarta e făcută de taică-său, Ilie. Cornel exclamă admirativ când vede poza, iar Geo îi arată şi alte fotografii.
Terminăm repede de mâncat: ciorba de legume nu le place, iar la felul doi mănâncă doar carnea de pui şi lasă pe farfurie mazărea şi cuşcuşul. Căldărarii mănâncă mai mult carne de porc, brânza pe care o primesc în schimbul căldărilor, salam ieftin, margarină şi franzelă pufoasă. Nu sunt obişnuiţi cu legumele, iar fructe n-am văzut în nici o casă de când merg la ei în comunitate. Deşi toţi trei au probleme cu greutatea, Marina, Geo şi Ionuţ nu ştiu ce altceva să mănânce sau cum să-şi gătească legumele ca să le placă gustul.
Singurele legume care le plac sunt vinetele şi ardeii, pe care nu îi coc, ci îi prăjesc în ulei. Marina nu ştie care sunt alimentele care îngraşă şi cele care nu îngraşă şi recent i-am explicat noi că e mai sănătos dacă găteşte carnea de porc la cuptor în loc s-o prăjească în untură. Nimeni din familia lor nu mănâncă iaurt şi nu bea lapte, aşa că nu sunt obişnuiţi cu gustul lor. Mâncatul sănătos e un privilegiu care ţine de educaţie şi de buget şi pe care cei mai mulţi dintre români nu-l au.
Enlarge
***
Sala e aproape plină la proiecţia filmului. Geo şi Marina vorbesc pe Skype în romani şi le povestesc rudelor ce au făcut până acum la Cluj. Cosmin tremură de emoţie şi îşi cumpără o bere ca să se liniştească înainte să înceapă filmul. Cel mai tare ne temem că lui Geo şi Marinei n-o să le placă Ultimul căldărar sau că o să li se facă ruşine când se vor vedea povestind lumii întregi intimităţile lor.
În timpul proiecţiei, mă liniştesc când îi văd pe amândoi râzând. Geo filmează ecranul cu telefonul şi-i şoptesc să se oprească, pentru că oricum le dăm documentarul pe un stick. Ionuţ chicoteşte când se vede în imagini şi Geo îi face semn să tacă. Cosmin tot agitat e, deşi a terminat berea, pentru că la finalul proiecţiei urmează sesiunea de întrebări.
Publicul pune întrebări în rafală, majoritatea despre cum trăiesc căldărarii, despre tradiţiile şi valorile lor. Geo vorbeşte chibzuit şi fără emoţii, le explică de ce căldărăresele poartă fuste lungi, de ce nu se mai vând cazanele lor de aramă, ce face în Franţa şi ce-şi doreşte pentru băiatul lui, Ionuţ. „Mi-aş dori să meargă la şcoală“, spune el, „şi să-şi găsească un post de serviciu şi să aibă bani, să trăiască ca voi, pentru că v-am văzut cum trăiţi şi aş vrea să aibă şi el aşa viaţă, că destul am răbdat eu“.
O franţuzoaică îi cere iertare lui Geo într-o română stâlcită pentru condiţiile în care trăiesc el şi familia lui în Franţa şi pentru felul în care sunt trataţi acolo. „Eu le mulţumesc la franceji că-mi dă de lucru“, răspunde Geo. „Altfel, ce să fac aicea, acasă? În România aş muri de foame.“
***
De când am venit prima oară la Corcova, în noiembrie 2014, şi până acum, magazinul Pocăitului s-a transformat într-un Profi, Ionuţ, băiatul lui Geo, a crescut şi merge din toamna asta la şcoală, Mădălin, fratele lui Geo, a abandonat şcoala şi s-a însurat, Florin, verișorul lui Geo, a divorţat şi a rămas singur la 15 ani cu un bebeluș de şapte luni, Valica, bunica lui Geo şi nevasta bulibaşei, a murit înainte să apuce să ne înveţe romani, aşa cum ne-a promis, iar pe 30 iulie 2017 s-a născut Roza (Maria), fiica Marinei şi a lui Geo şi nepoata noastră. Moșii sunt importanți în comunitatea căldărarilor, așa că acum nu ne mai spune nimeni „Elena“ și „Cosmin“, ci „moașă“ și „moșule“. Viața tinerei familii de căldărari continuă să fie un du-te-vino între România și Franța, iar cei doi copii îndură frigul și căldura alături de părinții lor. Noi ne întoarcem adesea la Corcova și facem parte în continuare din viața lor.
Puteți citi mai multe despre povestea noastră și viața căldărarilor din Corcova în cartea Acasă, pe drum. 4 ani teleleu apărută anul trecut la Editura Humanitas și ajunsă deja la al doilea tiraj.
Filmul Ultimul căldărar a câștigat Premiul Zilele Filmului Românesc pentru Debut la Festivalul Internațional de Film Transilvania 2017, Marele premiu la Urban Eye Film Festival 2017, Premiul special la Millenium International Documentary Film Festival Bruxelles 2017, Premiul pentru imagine la Docuart Film Festival 2016 și a fost selectat la Astra Film Festival 2017, la Making Waves New York 2017 și la Let’s CEE Film Festival Viena 2018.
Am plecat Teleleu ca să povestim România de astăzi prin imagini şi cuvinte. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.