Luna, 21 de ani, o tânără transgender, studiază Psihologia în Olanda, într-o țară în care se simte fericită și în siguranță după ani de hărțuire în școala românească.
„M-am născut băiat și am tranziționat de-abia în momentul în care am plecat din liceu. Părinților mei le-am spus la 16 ani, dar eu am știut dintotdeauna. Eram un copil foarte… ca o zânuță tot timpul. Când eram mică – și mă bucură când mă gândesc în retrospectivă – eram eu, cu numele meu de băiat, cu prezentarea de-atunci, dar eram acceptată ca o fată în grupurile mele de prietene.”
La vârsta la care copiii nu împart lumea în categoriile de gen ale adulților, Luna Sferdianu nu se gândea prea mult la asta. „Până să-mi fie introdus conceptul că e greșit, I wasn’t questioning it. Tot timpul ceream păpuși, mă îmbrăcam în roz, aveam doar prietene fete și era așa, o dinamică foarte feminină. Nu-mi aduc aminte ca eu vreodată să mă fi conceput singură ca fiind băiat.”
„Complicațiile au început în momentul în care am intrat într-a V-a, pentru că îmi schimbasem total mediul școlar, iar copiii au devenit mai aware și mai răi. Am avut parte de foarte mult bullying. Aveam reputația asta în școală, as like the one queer kid; eram cea mai proeminentă figură și toată școala știa de mine ca fiind cine sunt. Profesorii înțelegeau că I’m a little girly, dar niciodată n-au intervenit, chiar dacă știau că I’m being bullied . Erau micro-agresiuni verbale, adică treceam pe hol pe lângă tipi, mai ales, și ziceau: «Uite, băiatul-fată» sau «Tu ești fată sau băiat?».”
Nu a vorbit cu părinții ei despre hărțuirea de la școală, pentru că se temea să deschidă o conversație inconfortabilă pentru care nu se simțea pregătită. „Cumva aș fi validat că e o problemă reală. Aveam 11 ani când am început să fiu bullied, nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla. În capul meu de copil eram gen: «OK, e mai bine să nu le zic nimic». Ani de zile am fost singură în lupta asta și cred că m-a afectat.”
„În România transphobia hates different.”
Când a crescut, Luna a început să citească despre identitatea de gen. „În capul meu nu exista posibilitatea ca eu să tranziționez și să trăiesc o viață decentă; era o chestie foarte americană, foarte îndepărtată, și am reprimat-o dintr-a V-a până la liceu. Mă percepeam în continuare ca o fată, tot timpul mă gândeam să arăt ca o fată, mă uitam la vlogurile tipelor de care îmi plăcea și-mi doream atât de tare să arăt ca ele. But I was denying myself I’m trans, pentru că a fi trans era un concept întâmpinat cu foarte multă violență de oamenii din jurul meu. Trans însemna outcast social.”
Prima care a înțeles prin ce trece a fost bunica ei, la care mergea după școală ca să mănânce. „Casa ei era safe space-ul meu. Mă îmbrăcam cu rochiile ei după școală as a relief. Și, la un moment dat, m-a întrebat: «Tu ești fată?».” Bunica încerca să discute deschis cu Luna, chiar dacă nu avea terminologia s-o facă. „Mi-a dat un pic de reassurance că things are gonna be fine and she’s gonna be there for me.”
„Cu o lună înainte să împlinesc 16 ani, eram bolnavă și stăteam în pat și mi-a trecut gândul ăsta: «You’re trans. Nu mai ai cum să te abați de la chestia asta». Și a fost foarte, foarte scary să realizez asta. După aceea am încercat orice alt label, ceea ce e o experiență universală la tipele trans, să încerce să fie orice altceva în afară de trans. Mă gândeam: «Poate sunt doar un băiat gay foarte feminin» sau «I’m non-binary» sau ceva, orice, numai să nu fiu trans. Cu greu, dar într-un final am acceptat chestia asta și le-am spus alor mei după un an. Ei oricum știau, dar din cauza aceleiași stigme, au încercat să deny it. Cu ai mei a fost foarte dramatic.”
Înainte să tranziționeze, Luna avea un look androgin: înaltă și slabă, cu părul lung, ochi mari, expresivi, și pomeți accentuați. A fost invitată să prezinte o colecție de haine la o prezentare de modă din Arad. „Eram singură acasă și a venit taică-meu: «Vezi că tipii ăștia vor să defilez pentru colecția de fete» și taică-meu era gen «Nu, nu se poate, nu vreau să te las». Dar într-un final am ajuns să discutăm de ce vreau să fac chestia asta și a fost un catharsis, pentru că nu le-am spus niciodată nimic, era the elephant in the room that no one would ever address. Mi-a luat foarte mult să verbalizez; plângeam și încercam să vorbesc și într-un final i-am spus. I-a fost greu să accepte.”
„A fost un proces până să înțeleagă la ce mă refer [când spun] că vreau să tranziționez. Ei aveau referințele culturale românești despre ce înseamnă să fii trans. Mama a fost OK, dar după ce i-am explicat tot ce înseamnă, mă întreba periodic: «A, tu vrei să fii femeie?», «A, tu vrei să iei hormoni?». Nu înțelegea tot procesul în ansamblul lui. A fost o perioadă foarte challenging cam cu trei, patru luni înainte să intrăm în carantină.”
Părinții ei au început să se uite la filme documentare împreună cu Luna și să citească despre ce înseamnă să fii trans. „A fost un proces de acceptare, pentru că la început erau foarte speriați de tot ce presupune chestia asta. Taică-meu m-a întrebat pe mine ce să citească și a descărcat o carte despre istoria trans. Clar le lipseau niște chestii de bază și au fost deschiși să se educe.”
Fără să le ceară asta, prietenii ei cei mai buni au început să i se adreseze cu pronumele feminin. „Aveam un grup foarte restrâns de prieteni și lor le-am spus prima dată – eram foarte shy about it și am zis: «Hei, cred că sunt trans». Prietena mea cea mai bună at the time a fost foarte sweet about it și scopul ei principal a fost să mă facă să mă simt OK. Cred că ea și-a asumat prima oară să vorbească cu mine și despre mine la feminin, iar restul au urmat.”
„În momentul în care mi-am asumat fully că sunt trans, mă simțeam foarte inconfortabil să mi se adreseze la masculin. Pentru mulți oameni e greu și din motive culturale. Mi se pare că în România transphobia hates different. Știu o tipă din Cluj care a tranziționat acum 30 de ani și oamenii vorbesc despre ea la masculin. Nici nu știu cum să mă raportez la asta, e doar tragic.”
„Exista atâta ostilitate în oamenii ăștia că they were willing to make me fail.”
Luna învăța la Colegiul Național Moise Nicoară, cel mai prestigios liceu din Arad, și avea rezultate bune la învățătură, un lucru de neînțeles pentru profesorii care o hărțuiau – pentru că nu a fost bullied doar de elevi. „Nu era la fel de intens ca în gimnaziu, dar agresiunile erau acolo. Portarii se holbau la mine și mă întrebau tot timpul «Tu ești fată sau băiat?».”
Profesorii remarcaseră schimbările și știau că prietenele ei i se adresează cu pronumele feminin, dar fie încercau să ignore, fie erau ostili. O singură profesoară a întrebat-o pe Luna dacă e OK, dar adolescenta era prea temătoare să se deschidă în fața unui profesor.
„Colegii de clasă erau tot timpul de partea mea, în schimb profesorii – uf. Nu le-am spus niciodată «Hei, mă cheamă Luna, schimbați-mi numele»; era clar oricum. Nu avea niciun sens, pentru că știam că doar o să-mi fac probleme.”
„În 2019, iarna, când începusem să mă îmbrac mai feminin, exista profesoara asta de română la noi în școală care nici măcar nu-mi preda. Dar era o habotnică care la ora ei a zis – it’s really fucked up – că evreii l-au ucis pe Isus și atunci să nu se mire de destinul lor istoric. M-a tot observat ea pe hol și se uita la mine efectiv ca la dracu. Tocmai aplicasem pentru un proiect internațional și ea era în juriu și nu m-a selectat. A venit la mine și m-a luat de spate: «Așa vrei tu să ne reprezinți școala? Ar trebui să-ți fie rușine». A fost foarte violentă. După care a mers la dirigintele meu și s-a plâns de felul în care arăt, de felul în care mă prezint, de mine ca entitate. Dirigintele a venit și m-a luat din clasă: «Care-i problema ta? Vrei să-ți chemăm un psihiatru? Nu ți se pare ciudat că toată școala își bate joc de tine? Nu-ți pune niște semne de întrebare?». Am început să plâng și m-am dus la directoare. Ea a fost gen: «Da, îmi pare rău pentru tine, dar ar trebui să te mai calmezi».”
Ura și violența cu care se confrunta la școală o făceau să se teamă pentru parcursul ei academic. Deși avea note mari și mergea la olimpiade de română, engleză și public speaking, profesoara a refuzat s-o selecteze în proiectul internațional, un exchange în care elevii urmau să petreacă o săptămână într-o țară din Europa. „Exista atâta ostilitate în oamenii ăștia că they were willing to make me fail doar din ura pe care o aveau.”
„Când mă îmbrăcam feminin, mama tot timpul mă ruga: «Nu te pune în pericol. Termină liceul ăsta and then do whatever you want». Mama nu voia să fiu umilită sau batjocorită. Înțelegea că sufăr că nu pot să mă prezint cum vreau să mă prezint, dar she made a really good point. Trebuia să termin cu liceul, să iau bacul și să plec. Era o ostilitate perceptibilă și știam că there is no fight to even fight.”
În liceu, Luna a făcut voluntariat la un afterschool pentru copii din medii defavorizate pe care îi ajuta la teme. S-a atașat de copii, în special de cinci frați care săreau s-o îmbrățișeze de fiecare dată când se întâlneau pe stradă. A fost voluntară la Super, un festival de filme pentru adolescenți, la fARAD, un festival de film documentar, și la Particles, un festival de muzică alternativă pe malul Mureșului. A participat la o tabără foto la Sulina în cadrul festivalului One World Romania și la o școală de vară la Londra, unde a învățat noțiuni de științe politice și drept. Părinții ei au încurajat-o mereu să exploreze lucruri noi și să facă mult sport – a practicat înot, tenis, baschet și karate.
După ce Luna a terminat liceul, profesoara de română care a hărțuit-o continua să vorbească despre ea la orele de dirigenție. Când a aflat, tatăl Lunei a mers la directoare să se plângă. „A fost acel moment în care m-am simțit super susținută în sfârșit. It felt like we’ve come full circle. Nu doar că mă susținea pe mine, dar era proactiv în lupta asta, pentru că tata a mers și i-a explicat practic what being trans is.”
Experiențele prin care a trecut în perioada adolescenței au determinat-o să urmeze facultatea de psihologie. „Poți să transformi toată durerea și confuzia într-o chestie constructivă. Mi-ar plăcea să fac terapie și research pentru oameni cu identități trans, dar mă tem să nu fiu absolut consumată de cariera mea.”
În prezent, Luna e studentă în anul III la Psihologie la Universitatea din Leiden, cea mai veche universitate din Olanda și una din cele mai bune din Europa. Leiden este oraș universitar din anul 1575, iar timp de patru secole a fost unul dintre cele mai importante centre științifice din Europa – e poreclit „Orașul descoperirilor”.
Locuiește într-un apartament închiriat în Haga, la 21 de kilometri de Leiden, împreună cu Ioana, prietena ei din liceu. Chiria e 400 de euro de persoană fără utilități, iar transportul în comun costă în jur de 100 de euro lunar. Facultatea e 2.300 de euro pe an.
„Olanda e inclusive, queer and safe.”
Luna a ales Olanda pentru că e o țară care respectă drepturile LGBTQIA+ și aici se simte în siguranță. „Uneori stau noaptea să mă gândesc cât de fericită și de recunoscătoare sunt pentru că mă aflu în Olanda. Pe lângă faptul că mi-a facilitat tranziția să fiu într-un mediu complet nou, îmi place că simt un puls de creativitate, că pot să merg în locuri și să cunosc oameni noi. Am săptămâni în care luni sunt la Rotterdam, marți la Haga, miercuri în Amsterdam, joi și vineri în Leiden, în weekend altundeva. Dar în principal e chestia asta: că Olanda e inclusive, queer and safe.”
Anul acesta o să plece la Berlin cu o bursă Erasmus; poate să-și aleagă orice domeniu de studiu și oscilează între film, relații internaționale și antropologie culturală. În ultimul an, Luna a început să facă modelling, iar la Berlin ar vrea să încerce să câștige bani din asta. Nu știe ce o să facă după ce termină facultatea; poate o să aplice la o bursă Fulbright în New York sau poate o să meargă în Japonia. Dar înainte să aplice la un master vrea să-și ia un an de pauză.
„La mine în clasă, care era cea bună clasă de la cel mai bun liceu din Arad, toți erau pe mindset-ul ăsta românesc: trebuie să te faci medic, avocat sau inginer sau altfel you fail in life. Ai opțiuni foarte limitate și părinții sunt reticenți să te lase să stai un an pe tușă. Și ai mei, când le-am zis că vreau să-mi iau un an sabatic: «Cum adică?». Dar mi se pare că nu e nicio grabă niciunde; ai o viață întreagă în care să muncești ca un roboțel. De ce să nu-ți iei un an să-ți dai seama exact ce vrei să faci; nu ai cum să-ți dai seama la 18-19 ani ce vrei să faci în viață. Am învățat 15 ani, pot să-mi iau un an de pauză fără să mă simt vinovată.”
„Ai mei, pe măsură ce au primit validare din exterior de la mai mulți oameni, s-au relaxat.”
Luna a început tranziția hormonală în ziua în care a absolvit liceul, în iunie 2021. „Ai mei nu sunt religioși, dar maică-mea avea chestia asta: «Cum să te joci de-a Dumnezeu, adică să-ți schimbi fizionomia, sistemele endocrine». Era un pic against it la început strict din frică. Dar acum they get it și sunt foarte supportive.”
A mers la un medic endocrinolog din România pe care i l-au recomandat alte persoane trans de la Asociația Accept și a început să ia tratament hormonal. Își face analizele regulat și se simte bine. Părinții ei le-au spus treptat rudelor și prietenilor că Luna începe tranziția.
„E foarte interesant cu ai mei pentru că pe măsură ce au primit validare din exterior de la mai mulți oameni că they are not gonna hate me or hate them for this s-au relaxat. Le spuneau altor oameni că uite, this is happening, și ei erau that’s so good, mă bucur mult pentru ea. Chiar acum vorbeam cu mama dacă vreau să-mi fac un tratament cosmetic la tipa la care merge ea și am zis că mi-ar plăcea foarte mult, dar dacă nu e awkward. Și a zis că nu, i-a povestit tot și e super fericită pentru mine.”
Luna se află acum în proces de tranziție juridică. În România, persoanele trans nu au la dispoziție o procedură clară și eficientă pentru a-și modifica genul în actele de identitate, ceea ce e o încălcare a Convenției europene pentru drepturile omului. În 2021, doi bărbați transgender români care au fost obligați de instanță să se opereze înainte de a-și modifica actele de identitate au dat în judecată România la CEDO și au câștigat.
Cu doi ani în urmă, Luna a apelat la o avocată și a dat în judecată statul român la Tribunalul din Cluj, unde există precedente legale de persoane trans care și-au schimbat genul în actele de identitate. Procesul a fost de lungă durată și costisitor – părinții Lunei au cheltuit până acum în jur de 1.000 de euro, iar ea se simte norocoasă că a avut sprijinul lor și resursele necesare.
Patrick Brăila, activist trans, estimează că în România trăiesc cel puțin 120.000 de persoane trans, dintre care mai puțin de 60 au reușit să-și schimbe actele în ultimii 15 ani din cauza discriminării juridice și a costurilor mari.
Ultimul pas parcurs de Luna a fost să obțină un certificat de la Institutul de Medicină Legală din Cluj care să ateste că nu e „labilă psihic”. „Era o coadă imensă de oameni, majoritatea foarte bătrâni sau cu dizabilități severe, care trebuie să vină în fiecare an să-și reateste dizabilitatea. Am fost șocată ce povești auzeam și am început să plâng. Stând în Olanda, m-am dezobișnuit de felul în care decurg lucrurile în România. Taică-meu a venit cu mine – nu știu cum făceam față singură la chestia asta. Cei care mi-au făcut o testare psihologică standardizată habar n-aveau despre ce vorbesc. Unul dintre ei i-a zis lui tata: «Fiica dvs. de ce vrea să fie băiat, că arată foarte bine așa?».”
„Am intrat; erau vreo 20 de oameni în comisie și tipul care vorbea cu mine avea un ton batjocoritor. Mă testa într-un mod foarte manipulativ și voia să mă facă să clachez, gen «A, de fapt nu sunt trans, mă răzgândesc». A fost, din nou, foarte ostil. Îmi spunea: «Eu nu înțeleg de ce n-ai fost la psiholog prima oară să te facă să rămâi băiat». Și aveam nevoie de certificatul ăla, așa că trebuia să fiu calmă și collected și să zic: «Nu așa funcționează, domnule».”
A primit certificatul de care avea nevoie, iar la Tribunalul din Cluj a fost tratată cu respect. Urmează să i se elibereze buletin, pașaport și certificat de naștere noi, însă o situație contradictorie este că Luna are dublă cetățenie română-maghiară, iar juridic va avea identități diferite în două țări din Uniunea Europeană – una de fată în România și una de băiat în Ungaria.
„Când tipii care sunt atrași de tine își dau seama că ești trans, întâmpină asta cu foarte multă violență.”
„E bizar când tranziționezi: se schimbă dinamica cu oamenii din jurul tău. A fost șocant pentru mine să nu mă mai simt tensionată când ies în public, pentru că oamenii nu mă mai observă. Când ești queer și ieși foarte mult în evidență, te simți sub spotlight. Singurele momente în care se întâmplă [să mă observe] e când oamenii se uită la mine cu admirație sau îmi spun că sunt frumoasă sau că le place outfit-ul meu. Și a fost foarte ciudat să fac tranziția asta în capul meu: nu mă observă pentru că sunt o ciudată, ci pentru că mă admiră.”
„Mai ales dinamica mea cu bărbații s-a schimbat foarte mult, pentru că bărbații erau super ostili față de mine și mă simțeam tensionată în preajma lor. Dar de când am început să tranziționez, it turned around și primesc favoruri gratuite. Ura s-a transformat în flirt, ceea ce mi-a ușurat viața într-un fel. Dar în alt fel mi-a îngreunat-o, pentru că există o presiune acum. Când știi că people are attracted to you, you have to give something back. La început mi-era teamă că, dacă o să-și dea seama între timp că sunt trans, o să devină violenți. Când tipii care sunt atrași de tine își dau seama că ești trans, întâmpină asta cu foarte multă violență – nu vor să accepte faptul că au fost vreodată atrași de tine.”
La o petrecere în Haga în primul an de facultate, Luna a cunoscut un băiat care a condus-o acasă și invitat-o a doua zi în oraș. Începuse tranziția de câteva luni și credea că e evident pentru toată lumea, așa că nu i-a spus.
La întâlnire, în timp ce vorbeau despre greutate corporală, Luna a zis că s-a îngrășat câteva kilograme de când a început tranziția. Băiatul a fost șocat și 30 de secunde n-a scos niciun sunet. „Mă gândeam că o să fiu hate crimed în seara aia. Nu s-a întâmplat nimic nasol, dar m-a făcut să mă simt super aiurea.” Au încheiat întâlnirea stânjeniți.
Luna se simte presată să spună de la început că e trans, pentru că se teme „să nu se trezească înjunghiată” – 327 de persoane trans au fost ucise în lume între octombrie 2021 și septembrie 2022. Îi e însă greu să discute despre o parte atât de intimă a identității ei de la prima întâlnire.
La trei ani după ce a absolvit liceul, Luna privește cu relaxare și chiar cu ironie experiențele prin care a trecut în România. Crede că prezența ei în cel mai bun liceu din Arad a adus o schimbare în societate și în mentalități și că, într-un fel, a fost o pionieră. În acești ani a primit mai multe mesaje de la copii gay și trans care învață la Colegiul Național Moise Nicoară și care îi mulțumeau că a deschis această conversație înaintea lor. Datorită ei, acum le e mai ușor să-și asume identitatea. „Mă simt super bine știind că am avut un oarecare impact, chiar dacă a trebuit să iau eu toate șuturile.”
Cinci prietene de la cel mai bun liceu din Arad au plecat în 2021 la facultate în Olanda. Poveștile lor sunt despre traumele lăsate de școala românească, despre prejudecățile din societatea noastră și despre viitorul pe care România îl oferă tinerilor din Generația Z. Citește aici partea I.
Partea a II-a: Sia explică de ce a plecat din România și ce i-au oferit societatea și sistemul de educație olandez.
Partea a III-a: Sonia a fost încurajată de când era mică să plece din țară: „Toată lumea zicea că e mai bună viața afară”.
Partea a IV-a: Ioana a ieșit din sistemul românesc de educație cu o anxietate legată de examene și de vorbitul în public. S-a vindecat abia când a început facultatea la Leiden și a văzut cât de relaxați sunt profesorii olandezi.
Partea a VI-a: Ada, o tânără care se confruntă cu o tulburare de alimentație, a plecat la facultate în Olanda și a găsit sprijinul de care avea nevoie ca să-și vindece cicatricile.
Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
Fotografii ©Cosmin Bumbuț Text ©Elena Stancu