Știam că e un subiect sensibil, dar mi se pare important să ne privim în oglindă și să discutăm cu sinceritate despre noi. O să răspund pe puncte la câteva dintre problemele ridicate de cititori. Puteți citi primul articol aici.
1. „Nu am nimic cu oamenii care muncesc” au comentat mulți români din diaspora pe paginile noastre și la articolul din Libertatea.
„Dar”, spuneau ei mai departe, „nu-mi plac cei care poartă treninguri de firmă, conduc BMW-uri din ’98, ascultă manele, nu vorbesc încă limba țării în care s-au stabilit, nu s-au civilizat”.
Realitatea e că mulți au fugit din țară din cauza sărăciei: am întâlnit români care lucrează la curățenie, în agricultură sau în construcții care au plecat din România pentru că își doreau o baie în casă. Un bărbat care lucrează în construcții în Leeds, UK, a plecat din țară după ce și-a ispășit condamnarea pentru furt – în România, o persoană cu cazier n-are nicio șansă să se angajeze. Mai ales că bărbatul despre care vorbesc a crescut și a trăit pe stradă înainte să ajungă la pușcărie.
O mamă singură a plecat din țară pentru că, deși avea două servicii, la sfârșitul lunii își permitea să-i cumpere fetiței ei doar două banane, nu un kilogram întreg.
Toți acești români poartă cu ei frustrări, complexe de inferioritate, umilințe și traume care se manifestă în multe feluri, de la „BMW-urile din ’98” pe care le conduc (lucru care li s-a reproșat în comentarii), până la casele prea mari pe care le-au construit în România și pentru care au fost atât de huliți.
Așa că da, să-i judeci pe acești oameni pentru muzica pe care o ascultă sau pentru alegerile lor vestimentare este o discriminare de clasă. Pentru că acești oameni n-au avut acces la educație și la privilegiile pe care alți români din diaspora le-au avut când au emigrat: un loc de muncă asigurat, niște bani puși deoparte sau cunoașterea limbii țării respective. Iar atunci când muncești 14 ore pe zi la curățenie în Portugalia, „până nu mai știi care e noapte și care dimineață”, așa cum ne-a zis o româncă, s-ar putea să nu asculți Beethoven la căști și să n-ai timp să studiezi limba și cultura țării în care trăiești.
Enlarge
2. Sărăcia nu e ca în cărțile de povești, cu oameni luminoși care și-au păstrat generozitatea și încrederea în umanitate.
Sărăcia e urâtă și umilitoare și îi mutilează pe mulți, iar traumele acestea rămân și modifică comportamente. Sărăcia duce de multe ori la violență domestică, infracționalitate, abuz de alcool, abandon școlar.
Înainte să începem proiectul despre românii din diaspora, am documentat cinci ani sărăcia din România și am înțeles că viața reală nu seamănă cu ce am lăsat noi în București, în bula din care am plecat. Comunitățile care trăiesc în sărăcie în România sunt mai numeroase decât am vrea să credem și nu e doar responsabilitatea statului care a eșuat să găsească soluții, ci și a noastră, cei care am ignorat rasismul și marginalizarea unor comunități și nu ne-am implicat mai mult să ajutăm sau să tragem la răspundere serviciile sociale. Am crezut – în mod greșit – că putem avea o viață bună, în timp ce comunități întregi din România trăiesc în sărăcie extremă. Dar nu am reușit și tocmai de-asta e important să învățăm empatia și implicarea de la societățile pe care le numim „civilizate”.
3. „Nu am nimic cu căpșunarii”, spuneau o parte dintre comentarii, dar „mi-e rușine de cei care fură și trăiesc pe străzi”.
Mulți „căpșunari” au trăit pe străzi la începutul anilor 2000, când au venit ca imigranți ilegali în Spania. Femeile plecau cu contracte de muncă, dar mulți bărbați români au venit împinși de sărăcie, fără contract, și au dormit în parcuri, pe bănci, pe câmpuri sau în mașini abandonate. Adi, care acum e șef de câmp în Palos de la Frontera, ne-a povestit cu sinceritate cum a furat mâncare din supermarket și haine curate din magazine în primele luni petrecute în Spania. Nu l-am judecat, pentru că asta aș fi făcut și eu în locul lui, dacă aș fi venit din sărăcia din care a venit el. Puteți citi povestea lui și a soției lui aici și o să mă credeți că Adi nu era un infractor, ci doar un om flămând.
Sunt mulți români care au trăit o perioadă în condiții precare atunci când au ajuns în Anglia, Germania sau Spania. Aici puteți citi povestea Lilianei, care a dormit în „oficina“ (chioșcul) în care ziua vindea bilete în Castellón de la Plana.
4. Cineva scria într-un comentariu că nu se identifică cu muncitorii români din UK care stau 10 într-o casă și vor doar să câștige bani.
Nicio poveste a unui român din diaspora nu seamănă cu alta, așa că e firesc să nu se identifice. Sunt milioane de români plecați, cum ar putea milioane de povești să semene între ele? Într-adevăr, am cunoscut români care lucrează în construcții în Germania și în UK care aleg să locuiască în case supraaglomerate, deși ar putea să-și plătească o chirie.
Nu trăiesc așa pentru că sunt zgârciți, ci pentru că din banii câștigați de ei în străinătate depind trei generații: părinții lor, ei, partenerele și copiii lor. Sunt bărbați care trăiesc ca într-un lagăr de muncă și lucrează câte 12 ore pe zi de luni până sâmbătă ca să-și poată întreține familia din România. Nu-și permit niciun răsfăț, toată viața lor e munca grea în construcții, iar singura bucurie, discuțiile pe WhatsApp cu copiii și soțiile lor. Acești bărbați se sacrifică pentru familie, iar într-un fel sunt niște eroi – de ce să-ți fie rușine că sunt români, că împarți aceeași identitate etnică cu ei, că faci parte din diaspora alături de ei?
Într-un câmp din Germania, unde am campat anul trecut lângă cazările muncitorilor români, am aflat povestea unui bărbat care a mâncat pâine cu Nutella până s-a îmbolnăvit, ca să poată pune toți banii deoparte. Dorința lui de a economisi nu este de blamat, pentru că de banii aceștia depindeau copiii și bunicii care-l așteptau în România. De blamat este statul român care, de ani de zile, tolerează modelul acesta economic: sute de mii de români lucrează în străinătate pentru ca familiile lor să poată trăi în România.
Enlarge
5. Unii români plecați au fost deranjați de faptul că îi includ pe muncitorii sezonieri în diaspora, alături de ei.
Dar muncitorii migranți au rezidență și plătesc taxe în statele în care lucrează și au tot dreptul să se numească diaspora – unii trăiesc 10-11 luni pe an la ferma din Germania în care lucrează, pentru că, de fapt, „munca sezonieră” ține tot anul. Contractele se numesc „sezoniere”, pentru că patronii nu vor să le facă contracte permanente și să plătească taxe mai mari.
Provizoratul în care trăiesc acești români, suspendați între două țări, e greu de imaginat pentru cei din „diaspora educată, școlită” – muncitorii migranți locuiesc la ferma din Germania fără să aibă un loc al lor în care să-și poată aduce copiii, dar își construiesc în România case în care nu locuiesc.
6. Alți români din „diaspora educată, școlită” îi blamează că au votat cu AUR și că sunt antivacciniști pe românii care îngrijesc bătrâni, lucrează în agricultură, în construcții sau la curățenie.
E adevărat, mulți sunt antivacciniști – la o fermă din UK unde am fost toamna trecută niciunul dintre muncitorii români nu era vaccinat – și da, unii au votat cu AUR. Am scris despre asta după alegerile parlamentare din 2020: Atunci când ești suspendat între două țări, ești exploatat în Germania, Spania sau UK, ești jignit de românii din țară care te fac „sclav” sau „lepros”, iar identitatea ta etnică e confuză, riști să te radicalizezi.
„Eu sunt supărat pe diaspora care ne dezonorează ca nație. Pe ceilalți îi stimez și îi respect!”, scria cineva într-un comentariu. Ce înseamnă că un român „ne dezonorează ca nație”? Astfel de comentarii, astfel de delimitări nu fac altceva decât să adâncească prăpastia dintre bulele din diaspora și să creeze animozități. Votul pentru AUR a fost un vot de protest, iar refuzul vaccinării reflectă neîncrederea în guvernanți. Este însă și un statement față de cealaltă bulă, vaccinată, „educată, școlită”.
Radicalizarea diasporei se întâmplă mai ales printre românii care se simt marginalizați și disprețuiți de cealaltă diaspora, care-i consideră mai puțini buni, mai puțin merituoși. Delimitările acestea, atitudinile de superioritate îi împart pe români în bule și îi transformă în dușmani.
Enlarge
7. Procesul de integrare într-o țară și o cultură nouă e complicat și continuu – pentru prima generație de imigranți nu se încheie niciodată, abia a doua generație se va simți acasă.
Pentru unii români emigrarea este o aventură: îmbrățișează cu entuziam noile experiențe, limba, valorile, se acomodează cu ușurință. Pentru alții – mai ales pentru cei forțați de sărăcie să plece din țară – emigrarea este o ruptură, o experiență pe care nu și-au dorit-o, care-i ține departe de locurile și de oamenii pe care-i iubesc. Nu se regăsesc în noua cultură, nu-și doresc să învețe limba, nu-și doresc să trăiască acolo – au fost forțați de problemele sociale și de lipsurile din România să muncească într-o țară care nu le place.
Nu-i poți blama pe acești oameni că nu învață limba, că nu se obișnuiesc cu normele sociale, că-și reconstruiesc o Românie la scară mică și recompun lumea din care au plecat: mâncarea, muzica, televiziunea, limba, costumele populare, credința. Atunci când ești la distanță și te bucuri că auzi românește pe stradă, simbolurile care nu contau pentru tine când trăiai în România – drapelul, Ziua Națională, icoanele, postările despre vitejia poporului dac – capătă o importanță periculoasă, căci granița dintre identitate etnică și naționalism se estompează.
Ce-ar fi ca în loc să-i blamăm pe acești oameni, care-și salvează așa cum pot familiile din sărăcie, să discutăm despre responsabilitatea statului român? Ce-ar fi să vorbim despre serviciile sociale care nu pot/nu știu/nu reușesc să rezolve problemele care îi împing pe oameni afară din țară – abandonul școlar, mamele minore, sărăcia, șomajul?
8. Multe comentarii contraziceau afirmația din articolul meu inițial în care spuneam: „Românii nu sunt un popor empatic”.
Nu este o afirmație pe care am făcut-o superficial, ci o concluzie la care am ajuns după ce ani întregi am documentat problemele sociale din România. Am scris despre copiii cu dizabilități care nu sunt primiți la școală de către părinții copiilor sănătoși, despre adulții cu dizabilități pe care nimeni nu-i angajează, despre copiii romi pe care românii refuză să-i primească la școală, despre tinerii care trăiesc pe stradă în Satu Mare și pe care polițiștii îi bat ca să se distreze, despre lucrătoarele sexuale cărora ginecologii refuză să le monteze sterilete ca să nu-și piardă celelalte cliente, despre rasismul cu care se confruntă romii în România, despre femeia care a fost ucisă de bărbatul ei în timp ce comunitatea în care trăia „nu s-a băgat în familia altuia”, despre comunitățile care trăiesc marginalizate, în sărăcie extremă, despre tinerii deținuți împinși în penitenciar de sărăcie, cărora românii le-au urat pe Facebook să putrezească acolo, unde își ispășeau pedepsele pentru infracțiuni mărunte.
Așa că o s-o spun încă o dată: noi, românii, nu suntem un popor empatic.
Enlarge
9. Sigur că am întâlnit oameni implicați în diaspora (și în România), dar ei sunt mai degrabă excepții care confirmă regula.
Am vorbit despre ei și în primul articol: Marius Hanganu, care luptă pentru drepturile muncitorilor români, tinerii care s-au implicat în organizarea alegerilor la Berlin, Dorothea Krampol, care predă voluntar cursuri de limba germană la Comunitatea Românilor din Rin-Main, și mulți alții care i-au primit la ei acasă pe românii care dormeau pe străzi, i-au ajutat să-și găsească de lucru și să-și completeze documentele.
Dar, în același timp, am întâlnit o competiție și o ranchiună greu de înțeles între puținele asociații ale românilor din diaspora.
10. Cineva a scris într-un comentariu că a întâlnit în străinătate români care se prefăceau că nu vorbesc limba română și că acest lucru l-a deranjat.
În diaspora există români care vorbesc cu dificultate limba română – sau care n-o vorbesc deloc. Ei sunt a doua generație, copiii imigranților români care au crescut sau s-au născut în țările în care s-au stabilit părinții lor. Limba română nu este limba lor nativă și nu știu nimic despre istoria sau geografia României, pentru că, firește, au învățat la școală istoria și geografia țării în care trăiesc. Cei mai mulți nu știu să scrie românește, pentru că au învățat româna oral, de la părinții lor. Acești tineri sunt acum adolescenți sau au între 20 și 30 de ani.
În Rugby, UK, am cunoscut-o pe Ioana (urmează să publicăm povestea familiei ei în curând), care are acum 22 de ani și lucrează ca moașă în sistemul medical britanic.
Ioana a venit în Anglia când avea cinci ani și vorbește limba română cu accent, iar unele cuvinte nu le știe în românește, mai ales dacă sunt termeni medicali.Ioana iubește România și își vizitează bunica în fiecare an, dar întotdeauna când merge în țară suferă de anxietate pentru că se simte judecată că vorbește limba română cu accent britanic. La spital, unde are paciente românce, este întrebată mereu: „Dar de când ești în Anglia? Dar de ce vorbești așa limba română?”.
11. Diaspora e formată din milioane de români, iar poveștile lor sunt complexe și dificil de cuprins.
Încercăm să documentăm cu obiectivitate și să înțelegem toate nuanțele. Facem asta de trei ani, de când am plecat și noi din țară, departe de oamenii și de locurile pe care le iubim, ca să trăim alături de comunitățile de români din diaspora, să le scriem poveștile și să le surprindem în imagini.
Cred că vorbim prea puțin despre contextele sociale și ne gândim prea rar la soluții. Avem acest discurs unic „Cum să-i aducem pe români înapoi în țară”, fără să înțelegem că migrația NU e un fenomen ireversibil și că dacă „îi aduci” pe români înapoi în România, asta nu înseamnă că vor și rămâne. Mulți români au locuit în Spania, iar după criza financiară numărul lor aproape că s-a înjumătățit. Unii s-au întors în România, alții s-au stabilit în Germania și în UK, unde trăiesc acum peste un milion de români. Am întâlnit în Germania și în UK familii ale căror copii nu vorbeau bine limba româna, dar vorbeau spaniolă.
Soluțiile cu care poate veni statul român sunt legate de rezolvarea problemelor sociale care îi fac pe români să plece din țară – șomajul, sărăcia, abandonul școlar, violența domestică, mamele minore. În plus, românii din diaspora au nevoie de ajutor în țările în care s-au stabilit, iar cercetătoarea Alina Dolea de la Bournemouth University identifică câteva soluții: „Eu aș încerca să fac programe pentru copiii care au rămas acasă, să ajut comunitățile de migranți, să îi informez în legătură cu pensiile ca să mă asigur că li se recunoaște vechimea în țările în care muncesc”, spune ea. „Poți crește rețeaua consulară, poți să înăsprești legea și să obligi firmele care au ca obiect intermedierea de muncă în străinătate să îi informeze pe oameni înainte să plece ce drepturi au.”
Dar ca să găsim aceste soluții trebuie să ne privim în oglindă și să fim sinceri cu noi. Nu putem repara nimic dacă nu ne recunoaștem – și nu ne acceptăm – defectele.
Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
Fotografii ©Cosmin Bumbuț Text ©Elena Stancu