Danemarca atrage forța de muncă pe care România o neglijează

Am documentat mai multe povești dintr-o comunitate de români care trăiește în Frederikshavn, cel mai nordic punct al Danemarcei, și am înțeles de ce migrația acestor muncitori e strâns legată de istoria recentă a României – perioada de tranziție, sărăcia, privatizările, închiderea minelor sau eșecul de management al șantierului naval din Mangalia. 

Victimele violenței domestice culeg căpșuni în Spania sau îngrijesc bătrâni în sudul Italiei, medicii care n-au mai suportat corupția din sistemul medical românesc profesează în Germania, tinerii care au ieșit la proteste ca să apere justiția lucrează în corporații din Anglia, mamele minore culeg castraveți în Germania, iar electricienii de la șantierul naval din Mangalia construiesc vapoare în Danemarca.

Istoria României contemporane se regăsește în afara granițelor țării. De mai bine de patru ani, de când documentăm comunitățile de români din Europa, am înțeles că migrația nu e un fenomen de sine stătător, ci e imaginea în oglindă a societății românești, cu toate problemele și evenimentele recente.

În 2017, din cauza implicării politice și a managementului defectuos, șantierul din Mangalia, deținut în proporție de 50% de statul român, începe să meargă din ce în ce mai prost. De teamă că își vor pierde joburile, sute de muncitori specializați în construcția de vapoare pleacă din țară. Mulți au peste 50 de ani, iar familiile lor rămân în România. Prețul eșecului de management al statului român este plătit de familiile din Mangalia.

Electricienii români care lucrează în Skagen, Danemarca, vorbesc cu frustrare despre țara lor, politicieni și șantierul naval din Mangalia, unde mulți au învățat meserie. „Cine pleca dacă mergea șantierul?”, spune unul dintre ei. Sunt bărbați care, după 20 sau 30 de ani de muncă, nu au avut altă opțiune decât să-și caute joburi în afara țării. Nu simt că au făcut o alegere, ci că au fost obligați.

În Skagen am întâlnit tineri din orașe de provincie, precum Târgu Jiu, care au plecat la muncă în Danemarca imediat ce au terminat liceul. Am întâlnit un bărbat de 55 de ani care a trecut prin toate dificultățile anilor de tranziție: declinul din Valea Jiului, când a rămas fără serviciu, sărăcia, migrația soției lui în Spania, urmată de o perioadă de relativă stabilitate cât a lucrat pe șantierul din Mangalia, apoi iar declinul și emigrarea lui în Danemarca după ce șantierul n-a mai mers.

Danezii de la Karstensens i-au angajat bucuroși pe români, pentru că nu e ușor să găsești muncitori calificați în construcția de vapoare – România a cheltuit sume importante de bani ca să-i trimită pe acești muncitori în Coreea de Sud la cursuri de specializare. Țara noastră nu a pierdut doar forța de muncă, ci și timpul, resursele și banii investiți în pregătirea electricienilor.

Șantierul danez face eforturi să-i păstreze pe muncitorii români și să angajeze alții noi – anul trecut, mai avea nevoie de 50 de sudori, constructori, instalatori, tâmplari și electricieni, pe care încerca să-i atragă prin materiale de promovare în limba engleză, salarii bune și cazare ieftină.

Majoritatea electricienilor români au familiile în țară și nu vor să se stabilească în Danemarca, așa că șantierul naval a făcut un program special pentru ei: timp de două luni pot lucra câte 11 ore pe zi, de la șase dimineața până la cinci după-amiaza în timpul săptămânii și de la șapte dimineața până la doisprezece sâmbăta, apoi primesc o lună liberă, plătită, ca să poată merge acasă.

Peste 1.000 de români trăiesc în Frederikshavn și lucrează în cele două fabrici de pește, în șantierul naval, în companiile de inginerie navală sau în turism. Întâlnești doctori, arhitecți, ingineri și profesori români în cele trei localități din comună – Skagen, Frederikshavn și Sæby. Unele companii au departamente întregi în care se vorbește românește, cum e șantierul naval Karstensens din Skagen, unde 140 din cei 550 de muncitori sunt români. Școala din Skagen a angajat anul trecut o profesoară care predă limba și cultura română celor 46 de copii români care învață acolo, iar un preot ortodox ține slujbe duminica în capela Bisericii Luterane.

Românii sunt a treia cea mai numeroasă comunitate de imigranți din Danemarca, după polonezi și sirieni: aproape 41.000 de migranți români și copiii acestora trăiau aici la 1 aprilie 2022, potrivit Ambasadei României în Regatul Danemarcei.

Comuna Frederikshavn are nevoie de forță de muncă din alte țări pentru că natalitatea nu ține pasul cu creșterea economică. În Danemarca, rata șomajului este 2,7%, ceea ce înseamnă că șomajul e aproape inexistent.

Primăria are doi consilieri pentru migranți a căror sarcină este să găsească muncitori din alte țări, mulți dintre ei români, și să-i ajute să se stabilească în comunitate: să obțină rezidență, să-și închirieze locuință, să-și înscrie copiii la școală și să meargă la cursurile de limbă daneză.

Am vorbit cu Kåre Holdt Madsen și Almina Nikontovic, cei doi consilieri pentru migranți de la primăria din Frederikshavn. „[Românii] nu se alintă. Muncesc din greu și sunt respectați de companiile noastre”, spune Almina. „Companiile [daneze] îi iubesc pe români, pentru că vor să muncească și să câștige bani și sunt fericiți când pot face asta, așa că toată lumea e fericită.”

În ultimii ani, s-a vehiculat mitul că „românii nu vor să muncească”. Poveștile documentate de noi în diaspora spun altceva: românii muncesc din greu și sunt apreciați în Europa pentru hărnicia și etica lor. Au muncit și în țară înainte să emigreze, dar mulți au fost exploatați în România, plătiți prost și nu li s-au respectat drepturile. Românii vor să muncească, dar nu în orice fel de condiții.

Primăria din Frederikshavn colaborează permanent cu companiile locale, împreună cu care și-a făcut un plan pentru următorii 3-5 ani. Porturile s-au extins, iar afacerile vor crește, ceea ce înseamnă că va fi nevoie de ingineri, arhitecți navali, electricieni, specialiști în vânzări, export, dezvoltare de business, logistică, controlul calității etc. Consilierul Kåre Holdt Madsen caută astfel de specialiști în alte țări și încearcă să-i atragă în nordul Danemarcei.

„Nu e totul perfect aici, dar companiile și economia sunt puternice, oamenii au bani puși deoparte pentru reamenajarea locuinței, pentru o bucătărie sau o baie nouă, pentru o mașină”, spune el.

Mulți dintre muncitorii pe care îi contactează sunt din Europa de Est, din țări ca România care nu fac niciun efort să-și păstreze mâna de lucru. „Nu aloc nicio secundă Germaniei, pentru că ei își folosesc toate resursele”, spune Kåre. Odată ce s-au stabilit în Danemarca, românii își aduc verișorii, vecinii și prietenii, ceea ce reprezintă un beneficiu pentru comună.

Almina Nikontovic îi ajută pe imigranți să se integreze în comunitate, cu tot ce implică acest lucru, de la găsirea unei locuințe până la înscrierea copiilor la școală. Primăria a observat că mulți muncitori români, precum cei de la șantierul naval Karstensens, fac naveta între Danemarca și țara de origine, așa că rolul Alminei e să-i convingă să-și aducă familiile aici, pentru că firmele locale își doresc „o forță de muncă statornică”.

Almina îi vizitează la muncă pe români împreună cu un translator, le explică cum funcționează sistemul și ce beneficii ar avea dacă s-ar stabili definitiv în Danemarca. Uneori le caută de lucru partenerelor lor, alteori găsește soluții pentru copiii cu nevoi speciale. „Am avut una sau două familii cu copii cu autism care n-au găsit ajutorul potrivit în România. Și după ce au văzut cum funcționează sistemul aici, ce fel de ajutor pot primi, cred că a durat cinci minute să se hotărască să se mute.”

Discuția cu cei doi consilieri a fost pentru noi o lecție despre cum funcționează o societate în care autoritățile își prețuiesc forța de muncă și își respectă cetățenii. Societatea daneză are grijă de bunăstarea tuturor membrilor săi, pentru că asta înseamnă prosperitate: binele comun.

În munca lor cu migranții, Almina și Kåre pun mereu accentul pe înțelegerea regulilor din societatea daneză și, într-o anumită măsură, pe schimbarea mentalităților. Nou-veniții trebuie să înțeleagă de ce danezii plătesc taxe mari (pentru că beneficiază apoi de drumuri bune, școli de calitate, servicii medicale gratuite) și de ce e important ca toți copiii să practice un sport și „să fie împreună cu comunitatea”.

În societatea daneză relațiile se bazează pe încredere, iar pentru migranții veniți din România sau din alte țări din Europa de Est acest lucru e o provocare. Almina s-a izbit de neîncrederea muncitorilor români la primele întâlniri cu aceștia, când a fost întrebată „cât îi costă”. Le-a explicat însă că primăria câștigă forță de muncă, mai mulți copii în școli și grădinițe și colectează mai multe taxe.

„Am observat că mulți români care lucrează în fabricile de pește au fost polițiști – chiar avem o familie – sau asistenți medicali în România”, spune Almina. „Aveau joburi bune, dar sistemul nu era bun și de asta au venit aici. Una dintre beneficiarele românce este asistentă acum, dar a lucrat mulți ani la fabrica de pește până a învățat daneza.”

Relațiile de încredere din societatea daneză ne-au simplificat și nouă munca de jurnaliști. În România, e complicat să intri într-o fabrică, într-un șantier naval sau într-un port în care se fac măsurători navale. Dacă vrei să-i iei interviu unui reprezentant al autorităților, cum sunt cei doi consilieri din Frederikshavn cu care am discutat, trebuie să trimiți o cerere pe email, să insiști cu telefoane și, uneori, te confrunți cu pretenții inacceptabile, cum ar fi să trimiți interviul la verificat înainte de publicare.

În Danemarca, răspunsul a fost „Da” la orice. Companiile private ne-au permis să intrăm, să facem fotografii și să le luăm interviuri muncitorilor români, cei doi angajați de la primărie ne-au contactat imediat ce au primit mesajul nostru, școala în care învață copiii români ne-a invitat să participăm la ora de română. Peste tot ne-am simțit respectați ca jurnaliști și am avut parte de transparență și bunăvoință, pentru că presa e o instituție importantă într-o democrație stabilă precum Danemarca.

 

Școala e atentă la nevoile elevilor, așa cum e firesc, iar atunci când părinții au cerut anul trecut ore de limba și cultura română, școala din Skagen a angajat-o pe profesoara Maria Vasile, care trăiește de 10 ani în Danemarca.

La școala din Skagen învață 410 elevi de 82 de naționalități, iar 46 dintre ei sunt români. Învățarea limbii materne este o materie facultativă, iar copiii nu primesc note. Este însă important pentru ei să-și păstreze limba și identitatea etnică.

Maria Vasile a lucrat ca profesoară de română și engleză în comuna Redea din județul Olt. Ultimul salariu pe care l-a câștigat ca profesoară în România a fost de 1.200 de lei, iar primul salariu ca femeie de serviciu în Danemarca a fost echivalentul a 2.000 de euro. După ce a învățat daneza, Maria s-a angajat în departamentul de contabilitate și vânzări al unei fabrici de pește, unde a lucrat până anul trecut, când a început să predea româna la școala din Skagen.

Școala îi pune la dispoziție orice are nevoie, însă i-a fost dificil să găsească materiale de lucru și manuale gândite pentru copiii din diaspora, care nu sunt întotdeauna fluenți în limba română. Folosește un manual realizat de Ministerul Educației din Republica Moldova, pe care școala l-a achiziționat.

Cea mai mare elevă care participă la orele de română este Ioana, în vârstă de 15 ani. Tatăl său lucrează în Danemarca de când mama ei era însărcinată și a făcut ani întregi naveta. Când Ioana avea 12 ani, a insistat ca toată familia să se stabilească la Skagen, pentru că nu mai suporta presiunea din școala românească, accentuată de pandemie și de orele online, și îi era dor de tată.

A urmat cinci luni școala gratuită de limbă daneză, la care sunt invitați toți nou-veniții, apoi a mers la școală, unde profesorii se ocupă separat de ea și de alți elevi care nu sunt nativi în daneză. E printre cei mai buni elevi din școală, fără să se simtă presată și să fie încărcată cu teme.

După ce a împlinit 15 ani, Ioana a început să lucreze într-un supermarket. În Danemarca, majoritatea adolescenților fac joburi ușoare, part-time, indiferent de statutul lor social sau de veniturile părinților, pentru că societatea daneză consideră că în felul acesta învață să lucreze într-o echipă, să-și plătească taxele și să fie buni cetățeni. În Danemarca, vei vedea în mai toate supermarketurile și restaurantele adolescenți care muncesc, în special în perioada vacanțelor.

Ioana a lucrat 25 de ore pe săptămână și a câștigat 1.000 de euro într-o lună, pentru că minorii plătesc taxe mai mici decât părinții lor. Mama ei i-a spus că această sumă e echivalentul a trei luni de pensie adunate ale bunicilor din România.

Românii din Frederikshavn ne-au mărturisit că se simt în siguranță în Danemarca din punct de vedere social și financiar. Maria ne-a spus că în pandemie situația a fost ținută sub control pentru că toată lumea respecta regulile, un semn de considerație față de ceilalți membri ai societății. Adina și Atila, care lucrează în fabrica de pește, au fost surprinși că, dacă muncești, „poți să-ți cumperi televizor sau mașină de spălat în fiecare lună”. Iar Luminița nu și-a dat seama că se simțea în pericol în România decât după ce a emigrat în Danemarca și a văzut că aici femeile nu sunt evaluate, fluierate sau strigate pe stradă.

Dorel, care a lucrat la spații verzi în România, s-a reconvertit profesional la 50 de ani în Danemarca și a devenit inspector de măsurători navale. Și-a perfecționat limba engleză și a învățat să utilizeze computerul. „Eu lucram cu ciocanul, dalta, drujba, orice altceva, dar am învățat să folosesc Excelul și programul de înregistrat datele de la măsurători. Fără să exagerez, eu nu știam [butoanele] Escape, Enter, Shift și a trebuit să le învăț.”

În România, Dorel și soția lui locuiau într-un apartament social din stațiunea Olimp și își plăteau cu greu ratele la electrocasnice – acesta a fost și motivul pentru care au emigrat la 43, respectiv 41 de ani. Dorel a fost pădurar, a vândut legume și fructe în piață, a făcut orice ca să supraviețuiască în România în perioada de tranziție. Cea mai puternică amintire a lui este nesiguranța socială și a locurilor de muncă. Când a plecat din țară, 80% din veniturile familiei se duceau pe rate, iar alimentele le lua pe datorie.

După 14 ani în Danemarca, Dorel și soția lui au o casă cumpărată în rate, două mașini și stabilitate financiară. Și-au sprijinit fiica să studieze la Londra și au mers în vacanțe în Europa, un lux pe care nu și l-ar fi permis în România. Danemarca i-a schimbat și i-a făcut să aprecieze lucruri care nu li se păreau importante înainte, cum ar fi calitatea vieții și timpul pe care ți-l aloci ție. Și-au dat seama că viața nu trebuie să fie o corvoadă.

Interviurile cu românii pe care i-am cunoscut în Frederikshavn s-au învârtit în jurul acestei idei: Danemarca le-a oferit o șansă pe care România le-a refuzat-o. Danemarca le-a oferit respect, în timp ce România i-a ignorat.

Cetățenii români sunt subiect de interes public atunci când pleacă din țară și devin parte din „diaspora”. Toți acești oameni care reprezintă istoria recentă a României – medici, muncitori, electricieni – s-au confruntat cu greutăți la ei în țară, iar statul român nu i-a sprijinit, deși ar fi trebuit să aibă un plan pentru agricultură, mediul de afaceri, sistemul de sănătate, rata șomajului sau accesul la educație. Emigrația a fost pentru mulți români soluția salvatoare.

Mulți au plecat din țară pentru că nu-și mai puteau plăti ratele la electrocasnice, la fel ca Dorel. Românii stabiliți în Danemarca se miră că sunt tratați cu respect de autorități, că existența lor contează, că munca lor e apreciată. Că nu se claxonează în trafic și că femeile nu sunt hărțuite pe stradă. Că naveta e considerată muncă și se plătește. Că își permit să-și ia fructe de la supermarket după ce tocmai și-au cumpărat o mașină. Declarațiile acestea ne-au emoționat cel mai mult în timp interviurilor, pentru că sunt detalii ale unei normalități care e încă departe de noi.

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu