Votul din 18 mai nu este doar despre politică: e o alegere între comunitate și confruntare, între solidaritate și ură. Vrem să reparăm legăturile dintre noi sau să ne lăsăm împinși într-o spirală a urii și a dezbinării?
În primii ani de muncă documentară în autorulotă, între 2013 și 2018, am scris despre problemele sociale cu care se confruntă societatea românească: sărăcia extremă, violența, abandonul școlar, rasismul, lipsa medicamentelor din spitale, segregarea, bucăți din istoria contemporană a României pe care le-am publicat în cartea noastră, „Acasă, pe drum”.
Scriam atunci un lucru pe care urma să-l repet de mai multe ori de-a lungul anilor: „Nu poți avea bunăstare de unul singur, în mica ta bulă, atunci când în jurul tău sunt oameni care trăiesc în sărăcie”.
În perioada 2017-2019 au avut loc protestele anticorupție, când zeci de mii de români au ieșit în stradă, iar ruptura socială s-a simțit mai puternic ca niciodată. România s-a polarizat: elitele versus săracii, needucații, asistații sociali care votează PSD.
Pe 23 ianuarie 2018, când tensiunea din societate se intensificase considerabil, am scris această postare:
„Văd că în ultimul timp se vorbește din ce în ce mai des despre cele două Românii, împărțite în două categorii largi: educații și privilegiații versus săracii needucați care votează PSD-ul. Dar de când umblăm teleleu am întâlnit un număr infinit de Românii.
România săracă are mai multe niveluri, pentru că sărăcie înseamnă și atunci când o familie abia se descurcă de la o lună la alta cu salariul minim pe economie. Sărăcie înseamnă și atunci când n-ai adăpost, dormi pe stradă și trăiești din mila oamenilor. Sărăcie înseamnă și atunci când ai o casă, dar n-ai bani pentru haine, rechizitele copiilor și lemne de foc. Sărăcie înseamnă și atunci când trăiești într-o comunitate tradițională de romi și ești nevoit să pleci în Franța după fier vechi ca să-ți poți întreține familia. Sărăcie înseamnă și atunci când nu-ți permiți financiar să-l duci pe copilul tău cu autism la terapie. Sărăcie înseamnă și atunci când n-ai apă curentă, veceu în casă și posibilitatea de a alege ce vrei să faci cu viața ta. Iar în situația asta e un număr mare de români.
Noi, ăștia educați și privilegiați, suntem împărțiți în multe alte grupuri și subgrupuri. Sunt cei care ies la proteste și cei care nu ies la proteste. Sunt angajații la stat și corporatiștii. Sunt tinerii și pensionarii. Sunt cei care apără drepturile celor care nu pot să și le apere singuri și cei care spun că săracii sunt leneși și își merită soarta. Sunt cei care merg la proteste, dar susțin Coaliția pentru familie. Sunt prietenii noștri gay care nu mai vor să meargă la proteste din cauza mesajelor homofobe de pe pancarte.
De când umblăm teleleu am înțeles că: Românii nu-i plac pe romi și, uneori, nici pe unguri. Ungurii nu-i suportă pe romi. Părinții copiilor cu dizabilități îi detestă pe romi pentru că, de multe ori, copiii romi râd de copiii lor. Romii conservatori îi dezaprobă violent pe homosexuali și nu se amestecă cu alte „neamuri țigănești” – în sudul României, căldărarii se căsătoresc doar cu căldărari, iar rudarii doar cu rudari. Părinții de copii sănătoși nu vor ca în clasa în care învață fiii și fiicele lor să învețe un copil cu dizabilități. Prietenii noștri educați nu înțeleg că din sărăcia extremă nu poți să ieși de unul singur și îi învinovățesc pe săraci că sunt săraci. Mulți trec cu scârbă pe lângă oamenii străzii și cred că toți cei care au ajuns pe stradă sunt alcoolici și infractori. Tinerii îi desconsideră pe bătrâni. Bătrânii îi desconsideră pe tineri. În România, aproape nimeni nu vrea să angajeze un fost deținut sau o persoană cu dizabilități.
Suntem rupți unii de alții, închiși în bulele noastre sufocant de mici pentru că nimeni, niciodată nu ne-a învățat empatia. La școală nu se predă empatia, iar familiile te învață cum să trăiești tu bine, indiferent la nevoile și viețile celorlalți. Și nu o să avem niciodată bunăstare în bulele noastre mici, pentru că România e mai mare de atât și pentru că trăim într-o democrație în care toți avem dreptul să votăm și să avem păreri. Dacă vrem ca viața noastră să se schimbe, trebuie să se schimbe și viețile celorlalți români pentru că nu putem continua să trăim în Românii diferite.”
Asta scriam acum șapte ani, cu convingerea că o adevărată schimbare în societatea românească nu e posibilă decât la scară colectivă; nu putem construi insule de bine sub formă de bulă. Și iată că anii au trecut, iar astăzi suntem la o răscruce a istoriei, în care încercăm să ne salvăm prin vot de pericolul extremist și de haosul pe care l-ar putea aduce în viețile noastre.
Enlarge
Am rezonat profund zilele acestea cu textul publicat pe Scena 9 de scriitorul Iulian Bocai, care vorbește despre eșecul nostru social și politic de a construi comunități.
„Motivul pentru care atâta lume a plecat din țară și pentru care majoritatea tinerilor nu mai concep să-și continue viitorul aici este pentru că societatea română a eșuat nu în reforme, ci în idealuri. (…) N-a existat o teorie cât de vagă, culturală și etică, a ce însemnăm unii pentru alții – fiindcă nu știam istoric să exprimăm aceste lucruri decât în vocabularul socialismului și nimeni n-a mai vrut să se întoarcă la o astfel de etică comunitară, deși tocmai regândirea unei astfel de etici ar fi fost sarcina cea mai importantă și cea mai dificilă după căderea comunismului. Am crezut că e suficient dacă-i urâm împreună, la unison, pe politicienii corupți sau că e suficient că putem localiza dușmanul în «clasa politică» și am avut în comun mai degrabă această deziluzie decât viziunea unui viitor social productiv.”
Iulian Bocai vorbește despre „altruismul comunitar” pe care am eșuat să-l restabilim prin dialog: „Stranietății inerente oricărui sistem greu controlabil i s-a adăugat în România cea a unei forme de structurare socială care a desăvârșit alienarea, pentru că a creat un spațiu public în care nimeni nu mai e dispus să lucreze la sine pentru celălalt, tocmai pentru că autoritățile care ar fi trebuit s-o facă n-au făcut-o niciodată cu adevărat”.
Recomand lectura întregului text, care analizează nuanțat și lucid cum mecanismele sociale de după 1989 s-au construit nu în jurul unui ideal colectiv, ci pe ideea că individul trebuie să se descurce singur – ceea ce a dus, treptat, la o formă de dezagregare socială.
Cel mai incomod adevăr
Din ianuarie 2019 și până în prezent, ne-am continuat munca documentară în diaspora și am scris despre migrație, unul dintre cele mai importante capitole din istoria noastră contemporană. Prejudecățile și polarizarea i-au însoțit pe români și în străinătate, unde s-au împărțit în migranți buni și migranți răi, așa cum explică cercetătoarea Alina Dolea: românii care ne fac cinste versus românii care ne fac de râs; sclavii, căpșunarii și româncele care s-au dus să-i șteargă la cur pe alții versus elita, cercetătorii, intelectualii pe care i-a pierdut România.
Enlarge
O parte din elita diasporei chiar s-a delimitat de românii care lucrează în construcții, în agricultură sau la curățenie, refuzându-le acestora dreptul de a se numi „diaspora”. Rasismul și discriminarea de clasă au funcționat ca niște mecanisme de coping care i-au ajutat pe unii români din diaspora să se împace cu identitatea lor românească.
În noiembrie 2024, după ce Călin Georgescu a obținut în străinătate 43,16% din voturi la scrutinul care urma să fie anulat, ostilitatea românilor din țară față de cei din diaspora a crescut, ajungând la apogeu după primul tur al alegerilor prezidențiale din 2025, când George Simion a fost votat de 60,79% din diaspora.
În săptămâna care a urmat, am citit pe rețelele de socializare toate injuriile care li se puteau aduce votanților Simion, în special celor din diaspora: proști, pleavă, analfabeți, ticăloși, lipsiți de bun-simț. Am citit teorii absurde, speculații ale unor oameni altfel respectabili, care spuneau că românii din străinătate votează Simion pentru că vor să facă rău României, căci românii din țară o duc acum mai bine decât ei.
Enlarge
Cineva a „colectat” 500 de profile de Facebook ale votanților lui Simion, „persoane agresive și violente verbal pe online”, ale căror portrete le-a desenat, apoi le-a șters de pe Facebook în urma criticilor că face o clasificare pe baza trăsăturilor sociale. Speculația lui era că suveraniștii „fac parte dintr-o clasă medie sau sub-medie, care nu trăiește în sărăcie, dar este profund frustrată că nu-și poate depăși condiția”, oameni care – cu majuscule în textul original – „NU sunt interesați de soluții reale la problemele României, ci de o răzbunare simbolică”.
Pe scurt, a schițat portretul dușmanului suveranist, nedemn de empatia sau de înțelegerea noastră, pe care care l-a descris prin următoarele etichete: „bunica de la țară”, „japița de la primărie”, „directorul ceaușist”, „milițianul pensionar”, „conspiraționistul propagandist” și „japița de la contabilitate”.
Mă uluiește această lipsă de responsabilitate într-un moment atât de tenisonat precum cel prin care trecem acum.
Violența este prezentă în ambele tabere. Discursul agresiv, amplificat de rețelele de socializare, identifică dușmani în „progresiștii trădători de neam”, în minoritățile sexuale care vor să „distrugă” familia tradițională, în „soroșiștii” vânduți Occidentului care o să transforme România într-o colonie. Aceste teorii conspiraționiste circulă liber în spațiul public, alături de listele cu „soroșiști”, noii dușmani ai poporului, teme recurente în retorica lui Călin Georgescu și George Simion.
Enlarge
De altfel, pe 12 mai, cu doar câteva zile înainte de alegeri, Georgescu publică un mesaj video ce amintește de temele Mișcării Legionare: un amestec de misticism politic, invocarea suferinței poporului, ideea de jertfă și opoziția dintre o „nesăbuită”, „auto-intitulată elită”, o „falsă meritocrație”, „controlul diabolic al pseudo-elitelor” și poporul român, ținut în sărăcie, dar „demn și frumos” în suferința sa.
În ultima perioadă, extrema dreaptă din România s-a organizat tot mai eficient. Platforma Context.ro a documentat prezența unor neolegionari în cercul apropiat al lui George Simion, inclusiv existența unui cuib al Frăției de Cruce. Cercetătoarea Adina Marincea scrie încă din 2021 despre efectele radicalizării online, cu mult înainte ca acestea să devină vizibile în plan politic. Ea se numără, de altfel, printre cei amenințați public de către persoanele pe care le-a numit fasciste – numele ei a fost scris cu vopsea pe ziduri, ca formă de intimidare.
Totuși, mobilizarea extremei drepte nu a fost însoțită automat de o asumare ideologică din partea electoratului. În diaspora, votul pentru Georgescu/Simion a fost mai degrabă unul de protest, alimentat de dezamăgirea față de clasa politică. Faptul că mulți alegători i-au susținut nu înseamnă neapărat că le împărtășesc discursul radical sau valorile naționalist-extremiste, ci doar că vulnerabilitatea lor socială și economică a fost instrumentată politic.
Diaspora și-a exprimat nemulțumirea încă din 2020, când AUR a obținut 23% în străinătate și a fost pe locul trei, un scor uriaș pentru un partid care se înființase de un an. În următorii ani, frustrările și furia s-au adâncit, pentru că milioanele de români care muncesc în afara țării s-au simțit invizibili, abandonați social și politic, iar principalul vinovat pentru nemulțumirea lor a fost coaliția PSD-PNL.
„În spatele preferințelor politice ale muncitorilor în construcții din Belgia – mulți dintre ei susținători AUR și Șoșoacă – sunt poveștile despre supraviețuire în sărăcia din România, în comunitățile izolate din Moldova, în satele fără canalizare unde fabricile s-au închis, iar oamenii au rămas fără locuri de muncă”, scriam în noiembrie 2024, cu câteva zile înainte de alegerile prezidențiale.
Enlarge
„Realitatea lor e la fel, indiferent în ce țară e șantierul pe care muncesc – aceleași zile friguroase în care vântul le învinețește fețele, aceleași veri încinse pe acoperișurile Europei, topindu-se la flacăra arzătorului, aceleași cazări înghesuite, cu bucătării comune care miros a țigări și prăjeală, aceiași bărbați care privesc pe ecrane aniversările copiilor de la care au lipsit, aceleași duminici în care dorul se risipește cu alcool, aceleași dimineți mahmure de luni în care muncitorii încarcă materialele de construcții în dube și o iau de la capăt.”
Așa că, oricât de greu ne-ar fi să înțelegem votul unor oameni care au ales altfel decât noi, nu ne ajută cu nimic să-i reducem la etichete. Să-i tratăm ca pe niște naivi, ticăloși sau dușmani ai țării înseamnă să ignorăm tot ce i-a împins acolo: anii în care au muncit departe de casă și de copii, fără să-și fi dorit asta; în care n-au fost văzuți și auziți; în care n-au avut opțiuni. Votul lor nu vine din răzbunare sau din rea-voință, ci dintr-o neîncredere adâncă în cei care ar fi trebuit să-i reprezinte.
Iar poate cel mai incomod adevăr e că și noi, și ei ne dorim, în fond, același lucru.
„Vrem să schimbăm ceva” e fraza pe care am auzit-o cel mai des de la votanții pe care i-am intervievat în Austria, indiferent de opțiunea lor politică. Redau mai jos câteva declarații înregistrate la secțiile de votare din Viena, atât de la susținători ai lui Nicușor Dan, cât și ai lui George Simion. E greu să ghicești cine cu cine votează. (La final am adăugat linkurile către interviurile complete, unde puteți afla numele, vârstele și meseriile celor intervievați. Aici am vrut să mă concentrez pe voce, nu pe statutul socio-economic.)
Votant 1: „Știți ce mă deranjează pe mine cel mai mult? Nu din punct de vedere financiar, că financiar, dacă facem niște calcule, nu ieșim prea bine aici [în Austria], după ce plătim totul. E chestia de calitatea vieții, siguranța pe care o simți aici din partea instituțiilor, din partea sistemelor sanitare. În România nu există. Eu, de exemplu, dacă am nevoie de ajutor din partea unei instituții românești, mă lovesc de bariere, de niște anomalii ale sistemului care, teoretic, nu ar trebui să existe. Pentru că aici, nu știu, ca cetățean străin, rezolv toate chestiile mult mai rapid decât la mine în țară. Plus, nepotismele, o grămadă de persoane care n-au nimic de-a face cu funcțiile pe care le ocupă. Nepoata mea a terminat o facultate și nu își găsește un loc de muncă niciunde. După doi ani de zile de căutări de muncă, îmi spune: «Nașule, caută-mi ceva la Viena, că nu mai pot să stau». (link)
Votant 2: „Clujul, care e totuși un oraș destul de fain, nu ne mai oferea nouă, ca familie, ceea ce voiam. În Viena am găsit mai multe spații verzi, parcuri pentru copii, evenimente. E o viață mai liniștită, mai calmă și cu mai multe oportunități. Nouă ne place aici. Clujul devenise prea aglomerat, agitat. De câte ori era un eveniment pentru copii, de exemplu, era doar unul singur pentru tot orașul și devenea prea glomerat, ne călcam în picioare acolo. Aici sunt mai multe evenimente, mai multe locuri unde poți să mergi, mai multe parcuri, mai multe păduri în zonă.” (link)
Votant 3: „N-am avut tratament în România și am fost nevoiți să plecăm în altă țară; am ales Austria, pentru că e mai aproape.” Când copilul era internat la Sibiu, înainte să împlinească un an, medicii i-au spus mamei lui că n-are rost să-l trimită la un alt spital, pentru că oricum va muri. Familia a plătit o ambulanță care l-a transferat la Târgu Mureș, de unde a contractat mai multe infecții intraspitalicești. De teamă că în România nu va supraviețui, Milica și fiica ei au strâns bani și au plecat cu el la Viena, tot cu ambulanța. Medicii austrieci i-au salvat viața. „Am venit să votez cu speranța de a putea să plecăm acasă, să avem tratament în țară, să fim și noi o țară civilizată, să scăpăm de minciuni, de trădări. (link)
Votant 4: „Nu e ușor să pleci, dar, de departe, cred că a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat. În România aveam senzația că sunt furat, deși eu întotdeauna mi-am plătit taxele într-un mod corect, am plătit foarte multe taxe la stat. Dar simțeam că taxele nu se întorceau în servicii pe măsura sumelor pe care le plăteam. Pur și simplu mă simțeam furat.” (link)
Votant 5: „Eu am făcut foarte multe meditații și am dat foarte mulți bani și nu mi se pare corect. Unii prieteni de la mine de la școală, care nu pot să-și plătească privat meditații, nu au luat bacul. Îmi doresc [ca președintele] să schimbe la școală, să facă un sistem mai bun, lumea chiar să învețe și să plece cu ceva.” (link)
Trebuie să acceptăm ideea că majoritatea celor care îl votează pe George Simion o fac din convingerea sinceră că în felul acesta ajută România, că se vor putea întoarce în țară și vor avea o viață mai bună.
Rolul jurnalismului e să descrie realitatea, nu să confirme convingeri
În timp ce documentam alegerile la Viena, două lucruri ne-au surprins și ne-au arătat cât de adâncă a devenit ostilitatea din societatea românească.
Enlarge
Pentru prima dată, mai mulți votanți George Simion au refuzat să vorbească cu noi, lucru care nu ni s-a mai întâmplat. De-a lungul anilor, am întâlnit anti-vacciniști, susținători AUR sau PSD, oameni care cred în teorii ale conspirației sau care spun că „pe vremea lui Ceaușescu era mai bine”. Am vorbit cu toți și am căutat mereu să înțelegem contextul social din care vin acești oameni, conștienți că educația e un privilegiu – într-o țară care nu încurajează gândirea critică și nu are programe de alfabetizare media în școli, n-ar trebui să ne mire că mulți ajung victime ale dezinformării.
Ne-am integrat ușor în orice comunitate și nu am avut conflicte de valori până acum, pentru că ceea ce ne aducea laolaltă era umanitatea noastră.
De data asta, o parte dintre votanți a refuzat categoric să vorbească cu noi, fără să ne dea șansa de a le spune, cu sinceritate, că suntem acolo ca să ascultăm și să înțelegem, nu ca să-i judecăm pe cei care gândesc diferit de noi.
Ne-am explicat asta prin lipsa încrederii în presă, mai ales în televiziunile aservite care primesc bani publici de la partide, așa cum a arătat o investigație Recorder. Dar o altă explicație vine din atitudinea politicienilor suveraniști care discreditează constant presa și îi umilesc public pe jurnaliști: Călin Georgescu refuză să vorbească cu presa, Anamaria Gavrilă le spune jurnaliștilor că sunt „pe cale de dispariție” și că abia așteaptă să-i vadă „gone”, iar George Simion – chiar în această seară, în timp ce scriu – i-a chemat pe jurnaliștii Digi24 în biroul lui ca să-i certe, să-i umilească și să-i filmeze pe ascuns, numindu-i „asasini mediatici”.
Comportamentul public al liderilor politici le oferă susținătorilor un model: presa trebuie tratată cu dispreț și suspiciune.
Al doilea lucru care ne-a surprins l-am observat în reacțiile unor prieteni și cititori din cealaltă tabără – cei cu vederi progresiste. Atunci când am publicat declarații și fotografii cu votanții lui Simion, am primit astfel de comentarii:
„La ce fete de retardati au sunt carne de tun pentru oricine depune putin efort sa ii manipuleze.”
„De ce dracu nu s-au dus în Rusia, gunoaiele?”
„Lasă ca or sa puna acum un ban deoparte, cand euro e la dracu în pom! Tâmpiții!”
Bula noastră strigă „Legionarii!”, în timp ce folosește un discurs care seamănă cu cel al extremei drepte, discriminând alți români pentru că sunt mai puțin educați, mai săraci sau mai neinformați. O prietenă a postat pe Facebook clasicul dialog cu șoferul care votează Simion – descria o conversație cu un tânăr civilizat, dar nemulțumit. Unul dintre comentatori a scris la postarea ei: „Trebuia să-l cauți și să-l duci la reeducare, încă nu e gata temnița aia pentru suveraniști”.
Deși am avut grijă să oferim un spațiu echilibrat atât votanților pro-europeni, cât și celor ai lui George Simion în articolele de atmosferă de la secțiile de vot din Viena, ni s-a reproșat că le dăm glas suveraniștilor. Unii dintre cititorii noștri progresiști ne cer, de fapt, să filtrăm adevărul și să arătăm doar ce se potrivește cu valorile lor – ca și cum jurnalismul ar trebui să confirme convingeri, nu să descrie realitatea.
Insultele la adresa diasporei ajung până la contestarea dreptului acesteia la participare politică. Tot mai des, în ultimele zile, am întâlnit ideea că românii plecați n-ar trebui să aibă drept de vot – o poziție profund anti-democratică, care lovește direct în principiile unei societăți deschise.
Două portrete în locul unei pledoarii despre dreptul diasporei la vot: Marius Bocai, 27 de ani, lucrează în construcții în Belgia ca să-și întrețină soția, fiica, mama și bunicul rămași în România. Îi trimite bani bunicului să plătească tractoristul și să semene porumb în satul natal, Rusănești, din județul Olt. Stelian Stângu, 38 de ani, și soția lui, Oana, 28, muncesc în agricultură în Germania ca să poată trăi în România, țara în care își construiesc casa și în care cresc copiii lor, aflați în grija bunicii. Sunt ei mai puțin cetățeni români pentru că muncesc în afara țării?
Pentru mulți români progresiști din diaspora, afirmația „diaspora a votat George Simion” a fost percepută ca o nedreptate. E adevărat, diaspora nu e un grup uniform – între românii plecați există diferențe mari, care țin de motivele migrației, de țara de destinație, de nivelul de educație și statutul social. Cu toate astea, dacă ne uităm strict la datele statistice, 60,79% dintre votanții din diaspora l-au ales pe Simion.
Enlarge
Aici apare un disconfort vizibil, o nevoie de delimitare din partea unei părți a diasporei – elita. O cititoare din Valencia, Spania, afectată de discuțiile despre radicalizarea votului în afara țării, ne-a scris: „Votanții din diaspora aleg Nicușor Dan. Din diaspora mea, cel puțin”. Doar că datele statistice arată altceva: în Valencia, 64% dintre români l-au votat pe George Simion.
E un soi de dublă înstrăinare: mai întâi față de țară și de românii rămași acolo, apoi față de românii din diaspora, dintre care faci parte.
O să votez pentru reconciliere, cu singurul candidat care ne-ar mai putea aduce împreună
Revin la ideea că diferențele dintre „noi”, cetățenii români, și „ei”, cetățenii români, dintre „diaspora mea” și „diaspora lor”, nu sunt, în fond, atât de mari. Cu toții ne dorim să scăpăm de corupție, să trăim mai bine, să avem instituții care funcționează și o viață demnă. Am greșit cu toții: ne-am izolat în bule, am cultivat individualismul și nu am reușit să construim comunități.
Simion și partidul AUR au preluat de la USR tema luptei împotriva corupției, retorica anti-sistem și opoziția față de PSD. Ambele tabere politice au promis „salvarea”: USR printr-o generație de „eroi ai competenței”, figuri tehnocrate, educate, cu un discurs neoliberal despre eficiență, reformă și responsabilitate individuală, iar Călin Georgescu și George Simion luptându-se cu elitele corupte, cu globaliștii și cu trădătorii.
Și totuși, între cele două tabere e o diferență esențială. Chiar dacă amândouă vorbesc despre salvare, despre luptă și despre dușmani, una o face din interiorul unui set de valori democratice – uneori cu stângăcii, cu tonul rece al expertizei sau cu o distanță față de realitatea socială –, iar cealaltă mizează pe un discurs populist, agresiv și periculos. Poți critica elitismul și rigiditatea primilor, dar nu poți ignora că, totuși, au propus soluții, au muncit, au încercat să rămână ancorați în principii. Cealaltă opțiune nu propune niciun proiect, ci doar o stare permanentă de război.
În contextul istoric și social în care ne aflăm, adevărata noastră nevoie, ca popor, este să clădim o comunitate. Pentru că, după alegeri, vom rămâne cu rănile: cu injuriile, cu ostilitatea și cu o societate fragmentată în haite.
Misiunea cea mai importantă a viitorului președinte va fi reconcilierea – să repare, să vindece și să construiască punți simbolice între români.
Jurnalistul Cristian Lupșa explică în newsletterul său de ce unul dintre cei doi candidați la președinție întruchipează exact opusul acestui ideal: „George Simion se hrănește cu ruină. Se pierde atunci când trebuie să explice o viziune sau să construiască ceva. Povestea lui este una a rezistenței în fața unui dușman care se schimbă constant. Asta l-a făcut atât de atractiv – pentru ultrașii din fotbal, în perioada în care era agitator, și pentru alegătorii dezamăgiți acum. E în cea mai bună formă atunci când luptă: împotriva echipei adverse, împotriva celor care împiedică Unirea României cu Moldova, împotriva cabalei globaliștilor lui Soros, împotriva Sistemului, a vaccinurilor, a imigranților. Simion are nevoie de dușmani ca să câștige și va avea nevoie de dușmani ca să supraviețuiască. (A spus deja că doar frauda l-ar putea împiedica să câștige – putem ghici încotro duce o astfel de retorică.)”.
Așa că eu o să votez pentru reconciliere, cu singurul candidat care ne-ar mai putea aduce împreună. Pentru că un președinte care vorbește despre dușmani, care își construiește discursul pe ură – anti-știință, anti-vaccinuri, anti-occident, anti-LGBT, anti-jurnaliști, anti-ONG-uri, anti-corporații – nu poate fi un președinte al tuturor. Nu vrea să aducă reconciliere, ci doar mai multă diviziune. Nu vrea liniște, ci frică. Iar noi avem nevoie de tihnă și de stabilitate ca să putem începe să ne ascultăm unii altora poveștile, să ne vindecăm și să construim comunități.
Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
