O familie de cercetători români trăiește normalitatea în Suedia

Doi tineri au plecat să studieze în Suedia, apoi s-au obișnuit cu normalitate unei țări care le oferă siguranță și respect. Au decis să rămână, iar copiii lor s-au născut acolo. Povestea familiei e spusă de tinerii care au plecat și de părinții care au rămas.

Simona și Valentin Tudor împlinesc 37 de ani anul acesta și se cunosc din clasa a II-a, de când se întâlneau la concursuri școlare în Brașov. În clasa a IX-a au intrat la cea mai bună clasă din cel mai bun liceu din oraș, Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”; Valentin stătea în banca din spatele Simonei. În clasa a X-a au devenit un cuplu și de atunci nu s-au mai despărțit.

Simona a fost genul de copil cuminte, care învăța și făcea ce i se spune. Valentin a fost „genul inginer”, căruia tatăl său îi arăta cum funcționează mașina.

Au plecat să studieze la București: Simona la Academia de Studii Economice (ASE), iar Valentin la Politehnică. „Anii de facultate au fost puțin haotici, Bucureștiul era foarte nestructurat și agitat și facultatea a fost un fel de dezamăgire”, spune Simona. Abia când a mers în Anglia cu o bursă Erasmus și-a dat seama că, în România, „nivelul academic era foarte scăzut”: cursurile și cărțile xeroxate din care învățau studenții erau, de fapt, traduceri copiate din alți autori.

Căminele în care locuiau erau murdare, iar orașul aglomerat. În Brașov se simțiseră protejați între prietenii și familiile lor, dar în București le lipsea „mentalitatea care să-i ajute să supraviețuiască”, spune Simona. „Ăla a fost un handicap.”

Nici Valentin nu era mulțumit de facultate. „Se făceau lucruri interesante, dar foarte aglomerate și nu știai ce e e important și ce nu, pe ce să pui accent”, spune el. „Era multă cantitate, multe cursuri. Nici nu apucai să înțelegi despre ce e vorba în cursul respectiv, pentru că începea altul. Mulți profesori, fiecare cu bucățica lui de materie, nu era ceva structurat.”

În anul II de facultate, când a studiat la Reading, în UK, Simona a fost impresionată de felul în care erau organizate cursurile. „Aveam cărțile de referință într-un anumit domeniu, nu niște chestii dubioase traduse și trase la xerox”, povestește ea. „Profesorii erau mult mai centrați pe studenți și încurajau studiul individual și gândirea critică. Noi în facultate [la București] nu am făcut nimic, totul era reproducere; trebuia să reproduci ad litteram ce era în curs.”

În Anglia a învățat să citeze și să facă referințe atunci când scria o lucrare, chestiuni de bază în studiul academic, pe care însă la București nu le explica nimeni studenților. „[Nu știam că] nu poți să iei blocuri [de text] și să zici că asta e noua ta creație, că nu se face o adunătură de copy-paste din alte părți nici dacă pui referințe”, spune ea.

Însă ce a impresionat-o cel mai mult în Anglia a fost respectul față de studenți. „În România găseai foarte mulți profesori dubioși. Știi, acum când te uiți în urmă îți dai seama că: «Doamne, astea poți să le încadrezi la tot soiul de comportamente neetice».”

După ce a absolvit facultatea la București, Simona a lucrat un an la Deloitte, în consultanță financiară. „Nu mi-a surâs”, povestește ea. „Era important să vii primul și să pleci cât mai târziu, ceea ce mi s-a părut ciudat – dacă eu mi-am terminat treburile, de ce nu pot să plec?”

Începuse criza financiară, iar companiile făceau disponibilizări. „Țin minte că ne-au cerut să nominalizăm noi pe cine să dea afară”, povestește Simona. „Și acum când mă gândesc: «Doamne, dar nu-i OK, cum să mă pui pe mine? Asumă-ți tu, că de-aia ești manager.» Lucruri din astea care nu știam atunci că nu sunt OK.”

În 2009, după ce a absolvit și Valentin facultatea (Politehnica durează patru ani, iar ASE, facultatea Simonei, trei ani), s-au hotărât să aplice fiecare la câte un program de master în Suedia, cu gândul să se reîntoarcă în România după doi ani. Au fost admiși la mai multe, iar Simona a început un Master in Economics, iar Valentin un Master in Networks and Distributed Systems (rețele și sisteme distribuite). Învățau în orașul Göteborg, într-un centru universitar important din Suedia, pe malul Mării Nordului. Toate cursurile erau în limba engleză.

Părinții lor i-au sprijinit cu costurile vieții în timpul masterului. „Nu suntem obișnuiți să vorbim despre sentimente și cred că nu i-am întrebat niciodată [pe părinți] «Voi cum vă simțiți?»”, spune Simona. „Eu țin minte ziua în care am plecat cu mașina primită de la tatăl lui Vali, un Golf 4. Și acum văd momentul ăla, când la cinci dimineața am închis portbagajul peste o plapumă mare.”

Căminele studențești erau complet diferite față de cele din București. „Zici că ne mutaserăm la Hilton”, povestește Valentin. „Apartamentul era ca o cameră de hotel.”

El s-a adaptat cel mai bine la modul de studiu din Suedia, pentru că erau mai puține materii, mai multe laboratoare și studenții aveau timp să aprofundeze. Simona s-a obișnuit mai greu cu munca în echipă. „În primul semestru am fost de-a dreptul frustrată că ne puneau să facem teme în echipă”, povestește ea. „Eu cred că le-am făcut pe toate singură pentru că nu eram obișnuită să lucrez așa. Veneam dintr-un mediu foarte competitiv și aici trebuia să colaborăm, toată lumea trebuia să priceapă. Dacă cineva n-a înțeles, îl ajuți tu.”

„În România vedeai [afișate] notele tuturor, pe când aici nu se întâmpla asta, nota e individuală”, spune Valentin. „Bineînțeles, dacă vrei să știi cât a luat colegul tău, poți să-i ceri lucrarea după examen, dar nu e o listă publicată în ordinea notelor.”

„Cred că ăsta a fost primul nostru șoc: că nu e o competiție”, spune Simona. „Concurezi tu cu tine, nu cu celălalt. La mine asta a fost cel mai greu – să învăț să nu mai fiu aia cu mâna pe sus.”

În Suedia aveau la dispoziție toate resursele de care aveau nevoie. Valentin lucra pe calculator și nu mai făcea „programare pe hârtie”, așa cum i se întâmplase la facultate în București, iar Simona avea instrumente statistice, programe a căror licență era plătită de universitate.

33.695 de români trăiau în Suedia la 31 decembrie 2021, potrivit Oficiului de Statistică din Suedia. Dintre aceștia, 58% au emigrat în Suedia în perioada 2010-2021, 29% în perioada 1990-2009, iar 13% înainte de 1989. Românii sunt ca mărime al treilea grup de rezidenți din Suedia născuți într-un stat membru al Uniunii Europene, după polonezi și germani.

În timpul programelor de master, Simona și Valentin au început să lucreze la doctorate și au primit salarii, fiind considerați angajații universității. Simona a absolvit doctoratul în economie socială în 2015, iar Valentin a absolvit în 2017 un doctorat în Security and Privacy in the Internet of Things – securitate și confidențialitate în internetul obiectelor, domeniu în care face cercetare și în prezent.

Salariile lor reprezentau echivalentul a 1.500-1.700 de euro, dar Suedia are un sistem de impozitare progresivă, așa că taxele erau mici și veniturile decente. Simona a câștigat primii bani în domeniul academic atunci când o profesoară a rugat-o s-o ajute la căutat articole (background research și literature review). I-a spus că nu are foarte mulți bani, dar că o poate plăti cu 1.000 de euro pe lună. „Eu, când am auzit, era să pic de pe scaun”, povestește Simona. „Cum să-mi dea cineva 1.000 de euro ca să caut articole?” Era un tip de muncă pe care și astăzi studenții din România o fac gratuit pentru profesorii lor.

S-au căsătorit în România în 2015, după ce Simona și-a luat doctoratul. Lumea o întreba: „Ai emoții? Cum merge organizarea nunții?”. „Nu știu, că am un doctorat de dat”, răspundea ea.

După ce au terminat studiile, s-au mutat la Stockholm: Simona a început să lucreze ca cercetătoare la Stockholm University, iar Valentin s-a angajat cercetător la Ericsson. Proiectele la care lucrează sunt confidențiale, pentru că funcțiile pe care Valentin le dezvoltă acum vor fi disponibile pe piață peste cinci sau zece ani.

Simona face cercetare în domeniul economiei sociale și evaluează din punct de vedere statistic diverse politici publice, cum ar fi medierea sanitară sau impactul indemnizației de creștere a copiilor, date care pentru Suedia sunt importante.

În prezent, locuiesc în casa lor din Täby, o suburbie a orașului Stockholm potrivită pentru familiile tinere cu copii. Fiica lor, Smaranda, s-a născut în 2016, iar băiatul, Constantin, în 2020. Simona și Valentin au primit câte 480 de zile de concediu pentru îngrijirea copilului, care în Suedia nu se acordă mamei, ci cuplului. Societatea suedeză se așteaptă ca și tatăl să-și ia concediu pentru îngrijirea copilului, nu doar mama.

Nu a existat un moment clar în care au decis să rămână în Suedia, pentru că lucrurile au curs firesc pentru familie. În 2021, au primit cetățenia suedeză, iar odată cu ei au primit-o și copiii.

Vorbesc suedeza la un nivel de bază, pentru că au studiat și au lucrat mereu în engleză, într-un mediu internațional. Însă de când copiii merg la grădiniță, fac eforturi să învețe limba suedeză, ca să poată ține pasul cu ei.

Când am discutat prima oară cu Simona și Valentin, s-au mirat că vrem să scriem despre ei. „Dar noi nu facem nimic deosebit”, ne-a spus Simona. Ceea ce este însă deosebit pentru publicul din România este exact normalitatea vieții în Suedia.

Simona și Valentin au fost surprinși să descopere valorile din societatea suedeză, care se bazează pe respect și încredere. „Dacă mi se dă un task la muncă, nu stă nimeni pe umărul meu să vadă ce fac”, spune Valentin. Atunci când se plimbă cu bicicletele pe drumuri de țară, se opresc să cumpere ouă scoase la vânzare în fața caselor, nepăzite de nimeni: le iau și le plătesc online, în contul afișat.

În timpul pandemiei, când se vorbea despre faptul că Suedia n-a impus nicio restricție, lucrurile erau de fapt mai nuanțate de atât, explică Simona. În societatea suedeză nu e nevoie să interzici ceva, pentru că aici funcționează respectul reciproc. Distanța de doi metri s-a respectat fără să fie impusă, iar oamenii n-au mers la serviciu cu simptome de răceală, o regulă de bun-simț pe care suedezii o respectă de dinainte de pandemie.

Școala se centrează pe elev, iar Simona și Valentin primesc rapoarte individuale cu copiii lor. Elevii sunt învățați să se autoevalueze, nu să intre în competiție cu colegii. „La ședințe asta discutăm, că fiecare copil are nevoi diferite”, spune Simona. „Să le oferi tuturor aceeași chestie nu înseamnă egalitate.”

De când trăiește în Suedia, Simona a înțeles că serviciile publice la care are acces, cum e școala copiilor, sunt mai importante decât salariile. În Suedia, datorită impozitării progresive, diferențele de clasă sunt aproape imperceptibile – costul grădiniței, de exemplu, se calculează în funcție de venit. Una dintre prietenele ei, care are un salariu bun ca cercetătoare în Anglia, face eforturi să plătească grădinița copilului, pentru că prețurile sunt prohibitive.

„Îmi place că în Suedia se pune accentul pe comunitate și pe faptul că toată lumea trebuie să contribuie, să colaboreze”, spune Simona. „Individualismul – să-mi fie mie bine indiferent ce se întâmplă cu ceilalți din jur – mă sperie deja.”

Într-una din zilele în care am vizitat familia Tudor în Täby, i-am provocat să-și imagineze cum ar fi fost viața lor dacă ar fi rămas în România.
„Probabil aș fi lucrat în sectorul bancar și aș fi fost un om foarte nefericit”, spune Simona.
„Sau fericit”, spune Valentin. „Eu [făceam] ceva în domeniul tehnic, programare probabil.”

Amândoi cred că în România și-ar fi construit bula lor de fericire, din care ar fi făcut parte prietenii și familia, dar le-ar fi lipsit siguranța socială și bunăstarea din Suedia. „Avem prieteni [în România] care atâta se chinuie să găsească grădiniță privată, școală privată. Aici e de la sine înțeles că grădinițele sunt de calitate.”

„Când mă duc în România și văd copii care cerșesc, mă doare sufletul”, spune Simona. „Nouă sigur că ne-ar fi fost bine și în România. Poate chiar mai bine, că aveam părinții aproape. Dar era greu să vezi toate lucrurile astea în fiecare zi și să nu le poți schimba.”

Dorul de casă e o constantă în viața lor. Le e dor de Piața Star și de alte locuri din Brașov, de prieteni și de familie. Merg la Brașov de patru ori pe an și își fac majoritatea vacanțelor în România, iar părinții îi vizitează de două-trei ori pe an. Țin legătura pe WhatsApp și bunicii știu inclusiv orarul copiilor. Toamna le trimit pachete cu gusturi de acasă: miere, slănină, cârnați, zacuscă, vinete și ardei copți înghețați sau puși la borcan. „E încărcătura sentimentală”, spune Simona, care a plantat leuștean în fața casei sale din Suedia.

Au votat mereu pentru România, cu mari eforturi. În 2014, când studiau la Göteborg, au mers cu autobuzul 300 de kilometri până la Oslo ca să voteze la prezidențiale, iar în 2019, când Smaranda avea doi ani, au stat șase ore la coadă ca să voteze la europarlamentare. Iar de când au cetățenie suedeză, votează și pentru Suedia, a doua țară a lor.

Copiii vorbesc bine limba română, pentru că părinții și-au dorit să-i învețe – acasă se vorbește doar românește. Smaranda, care este acum în clasa zero, face la școală ore de română. Deși e singurul copil român de la ea din clasă, comuna plătește un profesor care lucrează individual cu ea.

Părinții lui Valentin, Rodica și Dumitru Tudor, în vârstă de 74 de ani, vin o dată pe an la Täby ca să petreacă timp cu nepoții. Într-una dintre zilele în care vizităm familia Tudor, bunicul pleacă la plimbare cu Constantin în cărucior, iar bunica croșetează o rochie pentru Smaranda.

Amândoi au fost ingineri și au lucrat 35 de ani la Uzina Tractorul Brașov, care a fost închisă în 2007, în mare parte din cauza incompetenței statului român, iar ei au fost disponibilizați. „S-a închis fabrica și eram dezamăgiți. S-a dărâmat, s-a ras, acum e un cartier din ăsta comercial”, spune Dumitru. Au simțit atunci că România nu e o țară potrivită pentru tineri la început de drum.

I-au sprijinit pe Simona și Valentin atunci când au plecat să studieze în Suedia. „Nu știu dacă să zic că i-am încurajat, dar n-am fost în dezacord cu hotărârea lor”, spune Dumitru. „De convenit nu ne-a convenit, că e rău când îți pleacă copiii de acasă, dar nu ne-am împotrivit.”

În 2009, când au plecat din țară, economia României era puternic afectată de criza financiară. „La început, mai mult ei ziceau că se întorc decât credeam eu că se mai întorc”, spune Dumitru. „România nu le oferea nimic, nu le dădea nimic. Păi terminau atâția facultatea și n-aveau loc de muncă.”

S-au obișnuit cu distanța, cu zborurile și cu discuțiile pe WhatsApp. Dumitru spune că n-a fost niciodată trist, pentru că „tristețea asta li se transmitea și lor”. „Dacă îi știm sănătoși și bine, e liniște pentru noi. Ar fi fost frumos [să trăiască] în România, mai ales că ei și-au dorit, le place România. N-au zis o dată vorbe rele cum zic unii: «Nu mai vreau să aud, nu mai vreau să văd». Le place, de-asta și vin atât de des. Țin legătura cu foștii colegi, vizitează locuri, deci sunt îndrăgostiți de România. Dovadă copiii: uite cum vorbesc românește. Dacă ar fi alternativă, eu cred că oricând s-ar întoarce.”

***

Täby e o suburbie cu străduțe liniștite, spații verzi, case frumoase cu flori și gazon îngrijit, în care părinții își duc copiii la școală pe biciclete. Totul arată neverosimil, ca într-un film în care bunăstarea pare exagerată. La prânz, Dumitru îl plimbă pe Constantin printr-o pădurice, pe malul lacului; aerul e curat, iar localnicii au pus în copaci căsuțe de lemn pentru păsări și insecte.

Gospodăriile sunt delimitate de garduri vii, nu prea înalte, astfel încât copiii să poată alerga prin cartier dintr-o curte în alta – nu există porți închise sau garduri care să te izoleze de restul comunității. De afară se aud țipetele Smarandei, ale lui Constantin și ale altor copii din cartier care s-au strâns la familia Tudor, unde au o trambulină pe care sar deja de o oră. După școală, copiii se joacă mai mult în aer liber, indiferent de vreme, așa că sunt îmbrăcați în salopetele tipic suedeze, în care se pot uda sau murdări fără nicio grijă. Spre seară, vecinii vin să-și ia copiii acasă.

Prin geamurile mari, fără perdele, se văd siluetele familiilor care pregătesc cina. Ne-am obișnuit cu transparența din Scandinavia, cu sentimentul că nimeni n-are nimic de ascuns. Simona gătește paste, iar mai târziu Valentin va strânge masa și va pune vasele în mașina de spălat – el dă cu aspiratorul, spală vasele și hainele. „Suntem ca suedezii”, spune Simona, care ironizează inegalitatea de gen din societatea românească. Valentin glumește că acum cititorii vor vedea ce s-a întâmplat cu bărbatul român care a emigrat în Suedia.

Între copii izbucnește o ceartă care se lasă cu plâns. Valentin se duce să rezolve conflictul și le explică cu răbdare de ce e important să se împace și să-și spună unul altuia că le pare rău. Copiii sunt obișnuiți cu abordarea asta de la școală, unde sunt învățați să aibă empatie, să comunice, să-și respecte limitele, așa că-și cer scuze unul de altul și se reîntorc la joacă.

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu