Cei care n-au vrut să plece: migranții care muncesc în Belgia, dar trăiesc în România

În prima jumătate a acestui an, am urmărit o echipă de 60 de muncitori români care lucrează în construcții în Belgia, în timp ce familiile îi așteaptă în România, țara din care n-au plecat niciodată cu adevărat. Ei sunt migranții care n-au vrut să plece, dar n-au găsit de lucru decât la 2.300 de kilometri distanță de casă.

Când te înregistrezi la intrare într-un șantier belgian și arunci un ochi pe foaia de prezență, o să vezi liste întregi cu nume românești. În Belgia au apărut în ultimii ani șantiere uriașe, cu sute de muncitori, așa cum au fost în Spania și în Italia la începutul anilor 2000, când primii români au plecat să lucreze în construcții în Europa.

Românii toarnă fundația, montează geamurile și pardoselile, zugrăvesc, vopsesc și izolează acoperișurile pe șantierele din Belgia. Iarna încep să lucreze înainte de răsărit, deși sunt -8 grade Celsius în Anvers, la etajul 15, unde vântul puternic le învinețește fețele și le usucă buzele, iar pielea de pe mâini crapă dureros sub mănușile de protecție. Lucrează în genunchi, desfăcând cu greu sulurile înghețate de membrană bituminoasă. Se încălzesc în pauze la flacăra arzătorului.

Pe șantierul CHwapi din Tournai, unde se construiește cel mai mare spital din Regiunea Valonă, vântul le umple ochii cu mizerii la fiecare rafală și pe buze au gustul metalic al prafului din construcții. Transpiră sub căștile de protecție, iar bocancii cu vârf și talpă de oțel le rănesc picioarele. Cel mai greu e vara, când soarele arde pe acoperișuri, membrana bituminoasă se încinge și căldura flăcării devine insuportabilă.

De șase ani, de când documentăm românii din diaspora, am observat care sunt sensibilitățile lor, în ce categorii se împart și cum se raportează la ei înșiși. I-am cunoscut pe românii „educați, școliți” care se rușinează că fac parte din diaspora alături de cei care îngrijesc bătrâni, lucrează în agricultură, în construcții și la curățenie. Ei ne întreabă pe ton de reproș de ce scriem despre muncitorii în construcții și nu despre „ingineri, economiști, doctori sau personal medical, oameni de artă, știință și tehnologie”.

În timp ce unii români au emigrat pentru că voiau să exploreze alte culturi, pentru că nu se regăseau în valorile din societatea românească sau pentru că voiau oportunități noi în carieră, așa cum sunt multe portrete documentate de noi în diaspora, o categorie de români a fost forțată să plece din cauza sărăciei. Experiența migrației a fost diferită pentru milioanele de români din afara țării.

Cei care trăiau la margini, în comunități rurale din România, fără acces la educație și servicii medicale de calitate, nu au ales, așa cum a fost cazul românilor „educați, școliți”. Ei au fost împinși să-și caute de lucru la 2.300 de kilometri distanță de familiile lor.

Despre „libertatea de a rămâne acasă” scrie Politico în newsletter-ul Brussels Playbook. Una din cele mai mari realizări ale UE, piața unică, are și o „parte întunecată”, potrivit fostului prim-ministru italian Enrico Letta, care lucrează la un raport legat de acest subiect: exodul de forță de muncă din țări precum România, Polonia, Portugalia și Italia către alte state europene.

„Am creat piața unică pentru libertatea de mișcare. Asta a fost în centrul tuturor lucrurilor”, spune Letta. „Aș vrea să construim o piață unică ce nu înseamnă doar libertatea de a te mișca, ci și libertatea de a rămâne acasă.”

Lumea contemporană se împarte în două categorii de oameni, scrie jurnalistul britanic David Goodhart, citat de Politico: „Anywheres”, cosmopoliții care caută oportunități profesionale în toate colțurile lumii, și „Somewheres”, cei care trăiesc aproape de locul unde s-au născut. De obicei, „Anywheres” sunt mai liberali și progresiști decât „Somewheres”, care sunt conservatori. Diviziunea dintre cele două grupuri este profundă și le influențează munca, valorile, viziunea și votul.

Muncitorii în construcții, migranți economici care lucrează câte 10-11 ore pe zi în șantierele din Belgia, departe de familiile lor din România, sunt „Somewheres” constrânși să devină „Anywheres”. Ei pleacă din cauza sărăciei: ca să-și repare acoperișul, să-și plătească ratele la bancă sau să-și țină copiii la școală, la fel ca românii care îngrijesc bătrâni sau lucrează în fermele din vestul Europei.

Experiența migrației nu-i transformă însă în „Anywheres” la nivel de idei și valori. „Nu mă duc de dragul de a merge la Bruxelles”, spune Mihai Chiponca, 44 de ani, din Albești, Botoșani. Emigrarea le provoacă suferință și le întărește prejudecățile, pentru că trăiesc departe de familiile lor într-o societate de care nu simt că aparțin. „Construim capitalismul la imperialiștii ăștia, că noi nu suntem în stare să construim pe-al nostru”, spune Lucian Năstase, 56 de ani, din satul Dinga, județul Vaslui.

Odată ajunși în Belgia, muncitorii români nu ies din comunitatea lor: nu vorbesc nicio altă limbă în afară de română și s-ar simți timorați în barurile de pe Rue De Flandre în centrul Bruxellesului, unde funcționarii europeni beau bere belgiană și mănâncă moules frites. Duminica dimineața se duc la magazinele și restaurantele românești de la Doi Boi, iar seara se strâng la cazări, la un pahar de palincă sau de vin de țară.

Rezultatul recent de la alegerile prezidențiale din SUA este, printre altele, consecința polarizării și radicalizării din societatea americană, aceeași tendință care amenință și Europa: ne izolăm, ne abandonăm unii pe alții și ne transformăm în dușmani. Divergențele dintre noi au creat falii pe care nu le putem umple decât cu dialog, context și empatie. E important să cunoaștem istoriile personale ale celorlalți, pentru că oamenii nu sunt nici statistici, nici voturi.

În spatele preferințelor politice ale muncitorilor în construcții din Belgia – mulți dintre ei susținători AUR și Șoșoacă – sunt poveștile despre supraviețuire în sărăcia din România, în comunitățile izolate din Moldova, în satele fără canalizare unde fabricile s-au închis, iar oamenii au rămas fără locuri de muncă.

Acestea sunt poveștile pe care trebuie să le ascultăm dacă vrem să înțelegem nevoile unei categorii mari de români care își vor exprima nemulțumirile la vot.

Înainte să vină în Belgia, muncitorii români au mai lucrat în Spania, în Germania, în Anglia, în Franța, în Suedia și chiar în Rusia, la Moscova și la Soci. Bărbații nu mai țin minte numele localităților și nici anii cu exactitate; șantierele puteau fi oriunde, pentru că „străinătatea” înseamnă un loc departe de casă și de familie.

Realitatea lor e la fel, indiferent de țara în care muncesc – aceleași zile friguroase în care vântul le învinețește fețele, aceleași veri încinse pe acoperișurile Europei, topindu-se la flacăra arzătorului, aceleași cazări înghesuite, cu bucătării comune care miros a țigări și prăjeală, aceiași bărbați care privesc pe ecrane aniversările copiilor de la care au lipsit, aceleași duminici în care dorul se risipește cu alcool, aceleași dimineți mahmure de luni în care muncitorii încarcă materialele de construcții în dube și o iau de la capăt.

Viața lor e la fel la Bruxelles, Londra, Lyon, Köln sau Moscova. Lucrează pe șantier șase zile pe săptămână, câte 10-11 ore pe zi, iar duminica își cumpără mâncare de la magazinul românesc, gătesc, fac curățenie și beau șpriț la cazări împreună cu ceilalți muncitori români. Ani la rând într-o tabără de muncă autoimpusă în care acești bărbați își suspendă viețile și se sacrifică pentru copiii lor. Trăiesc cu adevărat doar câteva săptămâni pe an, când merg în vacanță în România.

„Aveam familia de întreținut, asta era pentru mine pe primul loc”, spune Irinel Blăniță, 51 de ani, din satul Rădești, județul Vaslui. Irinel și-a renovat casa cu banii câștigați în Belgia (a construit o baie cu fosă septică, pentru că în sat nu există canalizare) și și-a ținut cele două fete la facultate. Acum sunt adulte și muncesc „la birou”, așa cum a visat pentru ele de când erau mici. „Fetele mi-au simțit lipsa, dar altă soluție n-aveam”, spune el.

Vinovați pentru suferințele lor sunt politicienii, pe care îi disprețuiesc și îi ocărăsc de fiecare dată când se gândesc la România – pe ei îi consideră responsabili pentru sărăcia și izolarea din satele din care provin.

În viziunea lor, politicienii sunt lacomi și corupți indiferent de partid. „PNL-PSD-USR, toți sunt hoți, toți sunt unul”, spune Marius Bocai, 27 de ani, din Rusănești, județul Olt. „Politicienii” la nivel generic sunt cei care au închis fabricile, au furat banii pentru infrastructură, educație și sănătate, au lăsat satele – mai ales pe cele din Moldova – fără rețele de canalizare, drumuri și stații CFR, în timp ce ei și rudele lor s-au îmbogățit.

Doar viețile celor de la oraș au devenit mai bune, „Anywheres” care lucrează „la birou” pentru că s-au bucurat de privilegiul educației. „Statu’ nu ia bani de la IT-iști că stau pe scaun și îi doare spatele. Pe mine nu mă doare spatele?”, spune Mihai Chiponca, care lucrează de trei ani în construcții în Belgia.

Satele s-au golit, așa cum povestește Mihai despre satul lui natal, Albești, în județul Botoșani: „Am un vecin care e în Spania de 13 ani. Mai am un prieten bun care a fost vreo opt ani în Portugalia, acum e prin Spania de vreo cinci. Am pe cumnată-meu care are vreo 12 ani în Germania; a venit acasă un an și acum e iar în Germania cu copiii lui amândoi. Asta e numai strada mea. Am mai sus niște vecini care sunt în Germania de vreo opt ani, lucrează tot la acoperișuri [ca mine]. Sunt mulți – sunt mulți.”

Familiile transnaționale sunt împrăștiate în toată Europa – veri, unchi, mătuși, frați și surori care s-au adus unii pe alții și lucrează pe șantiere, în ferme, fabrici și depozite. Cei tineri au crescut fără părinți, la fel ca Dorel Moise, a cărui mamă a lucrat sezonier în agricultură în Germania. Acum fiica lui, în vârstă de trei ani, face parte din a doua generație de copii care cresc fără părinți.

Neîncrederea muncitorilor în politicieni e profundă și imuabilă. Doar cineva care apelează la valori naționaliste, conservatoare, ortodoxe, cu o retorică anti-sistem de erou-salvator le mai poate suscita interesul, ceea ce s-a întâmplat cu George Simion și Diana Șoșoacă, ale căror partide de extremă dreapta au ieșit pe locul trei și patru în diaspora la Alegerile Europarlamentare din 2024.

Din păcate, AUR a fost singurul partid prezent în fiecare weekend în piața românească La Doi Boi din Bruxelles înainte de Alegerile Europarlamentare. Muncitorii din Belgia, dar și cei din Olanda, aflați la o oră și jumătate de mers cu mașina de Capitala Europei, vin La Doi Boi să-și facă cumpărăturile și să mănânce la restaurantele românești, un loc bun în care să te conectezi cu ei – în zona Bruxelles trăiesc 46.572 de români, a doua cea mai mare comunitate de imigranți după francezi.

Valorile conservatoare ale muncitorilor s-au format în satele din care provin, iar contactul superficial cu societățile vestice, care se raportează la aceștia ca la o forță de muncă, nu ca la niște indivizi care poartă cu ei o întreagă istorie despre trauma comunismului, sărăcie și reziliență în Europa de Est, n-a făcut decât să le hrănească prejudecățile despre Vestul imoral, despre comunitatea LGBTQ și despre pericolul migranților din Africa, Asia și Orientul Mijlociu.

Migranții economici din România nu trăiesc în Belgia, ci muncesc în condiții decente pe un șantier din Europa, care se întâmplă să fie la 2.300 de kilometri distanță de tot ceea ce iubesc.

Ei continuă să trăiască în România chiar și în absență – țara în care îi așteaptă familiile, își construiesc casele și seamănă porumb, așa cum face Marius Bocai, care îi trimite bunicului său bani să cumpere erbicid și semințe, să plătească tractoristul și să semene cerealele.

Din munca în construcții în Belgia, Marius întreține patru generații în România: pe bunicul lui, care a lucrat la CFR și are o pensie de 1.000 de lei, pe mama lui, care a lucrat toată viață în agricultură și n-are niciun venit stabil, pe soția lui de 24 de ani și pe fiica lor de doi.

În timp ce politicienii nu îi văd și nu îi aud pe acești oameni, băncile au remarcat potențialul de afaceri. O întreagă industrie de credite imobiliare s-a dezvoltat în ultimii ani pentru cei plecați, căci băncile au înțeles repede contradicția: românii lucrează afară ca să-și cumpere o casă în țară. Ofertele se pliază pe nevoile clienților, iar băncile se laudă că „procesul de aplicare se desfășoară în mare parte online”, „drumurile sunt reduse la minimum” și „se decontează costul biletelor de avion la călătoria în țară”.

Migrația economică este provizorie, dar situația de provizorat poate dura nouă ani, ca în cazul fraților Câmpeanu din satul Chircești, județul Vaslui. Când Ion a plecat să muncească în Belgia, fata lui cea mare avea 10 ani, iar cea mică, un an. Când Gheorghe a plecat să muncească în Belgia, fata lui avea nouă ani, iar băiatul, trei. Amândoi au pierdut primele zile de școală, serbările, adolescența, majoratul. „Plângea și când era mică, plânge și acum, când ne duce cu mașina la aeroport”, rezumă Ion relația cu fiica lui.

Nouă ani de absență te exclud din dinamica și rutina familiei tale, iar cele trei-patru vacanțe pe an nu sunt îndeajuns ca să recuperezi momentele pe care le-ai ratat. În 2022, am mentorat pentru Gen, revistă o adolescentă dintr-un sat bistrițean care a scris despre tatăl ei plecat la muncă în Austria:

„Mă apropiam greu de el când venea acasă, iar când reușeam s-o fac, el trebuia deja să plece înapoi. (…) Nu voiam să-l las să plece și mă agățam de piciorul lui, iar mama trebuia să mă țină în brațe în timp ce plângeam. În nopțile de după plecarea tatei, dormeam mereu cu mama. Nu doar mama mă consola pe mine, ci și eu pe ea. Îmi dădea tricoul verde al tatei, pe care îl avem și acum, și-l țineam noaptea în brațe – o zi, două, poate o săptămână, până când uitam.”

„Pe la finalul clasei a IX-a, am luat decizia împreună cu părinții mei că trebuie să merg la un psiholog. Atunci am avut și una dintre cele mai dificile discuții cu tata, căruia a trebuit să-i explic ce simt: panica constantă, teama că aș putea eșua, tulburarea mea alimentară. (…) Psihologul m-a diagnosticat cu anxietate, stres cronic și atacuri de panică.”

Nici astăzi România nu știe câți copii cresc fără părinți, migranți economici împrăștiați prin fermele, fabricile și șantierele din Europa. Datele nu sunt raportate corect – cifrele de la Protecția Copilului nu coincid cu cele de la Ministerul Educației – și nicio instituție nu e responsabilă pentru această statistică. Salvați Copiii România a atras atenția de mai multe ori că nu știm numărul copiilor rămași singuri acasă, pentru că statisticile oficiale nu surprind adevărata dimensiune a fenomenului.

Muncitorii din Belgia trăiesc cu gândul la ziua în care „se vor retrage în țară”, o temă recurentă în conversațiile cu ei. Nu există însă o dată stabilită, pentru că nevoile familiei sunt permanente: casa nu e încă gata, mașina veche trebuie schimbată, copilul a crescut și merge la facultate la oraș. Pentru toate astea au nevoie de bani, pe care nu îi pot câștiga în România, mai ales dacă au trecut de o anumită vârstă. „Am pleca și mâine dacă ar fi în țară să lucrăm ceva”, spune Ion Câmpeanu, 51 de ani.

Cele mai dureroase experiențe sunt ale bărbaților care s-au întors câțiva ani în România, dar n-au reușit să se descurce financiar și au plecat din nou, cum e cazul lui Costel Sârghe, 43 de ani. Era la muncă în Belgia împreună cu doi frați și un cumnat atunci când părinții lui au murit la câteva luni unul de altul. „Atunci seara ne-am pus toți frații la drum cu mașina. Era cu covidu’ și mă gândeam că o să închidă sicriul și n-o să-l mai văd niciodată pe tata”, povestește el.

Costel s-a întors în România în 2020, însă trei ani mai târziu a plecat din nou în Belgia pentru că i-a crescut rata la casă. Băiatul lui cel mic îl întreabă și acum: „Nu poți, tată, să stai acasă?”.

Vara asta, frații Mihai și Ghiță Chiponca s-au hotărât să se întoarcă în România, unde și-au găsit de muncă în același domeniu. Patronul firmei la care lucrează în Belgia, craioveanul Cosmin Râță, le-a propus o înțelegere: să aștepte o lună înainte să le închidă dosarul de rezidență, iar dacă se acomodează în România, să le plătească zborul dus-întors în septembrie ca să-și încheie socotelile în Belgia.

Frații l-au sunat în septembrie și i-au spus să le cumpere doar bilete dus către Bruxelles. Nu e prima dată când Cosmin se confruntă cu o astfel de situație: muncitorii se întorc în România, nu se acomodează la locul de muncă și vin înapoi în Belgia, iar firma trebuie s-o ia de la capăt cu birocrația ca să le reînnoiască permisele de rezidență.

„În România dau de un sistem care îi nenorocește, cu șefi care urlă la ei și nu le dau banii la timp”, spune Cosmin Râță. „Îi pun să facă munca pe care o pot face mașinile. Eu nu-i pun să care butelia în spate, că nu e sclavie. Asta nu înțeleg cei de acasă. Ești patron, foarte bine, dar nu considera oamenii ca sclavii tăi. Oamenii au opțiuni în ziua de azi. De-asta pleacă din România: lipsa de predictibilitate, patronismul slinos și munca fizică brută pe care ar putea-o face mașinile.”

Pentru o categorie de români, migrația înseamnă oportunități în lumea globalizată, în timp ce pentru românii care muncesc în construcții în Belgia înseamnă constrângere și despărțirea de lumea pe care o iubesc.

Un procent mic de muncitori români, în general tineri, decide să-și aducă familia în Belgia. Este cazul lui Vasile Isac, 39 de ani, din Costești, județul Vaslui, ai cărui copii s-au născut la Bruxelles; el și soția lui, Valentina, 31 de ani, au emigrat în 2016. Anul acesta și-au depus dosarul pentru cetățenia belgiană, iar banca le-a aprobat împrumutul pentru o casă.

Cu toate astea, încă trăiesc cu gândul la o țară idilică pe care simt că au pierdut-o, la fel ca alte familii de români stabilite în Belgia. „Pentru realizări mă bucur că am plecat, dar pentru suflet nu prea”, spune Valentina. „Ne-am lăsat adoptați de țara asta. E bine că ești lângă familie, lângă copii și lângă soț. Dar sufletul nostru o să rămână în România.”

Se estimează că între 5,7 și 8 milioane de români lucrează în străinătate, cea mai mare diasporă din UE raportat la totalul populației, dar cifrele nu sunt exacte și nu se știe dacă îi includ pe muncitorii migranți din construcții, pe sezonierii care cultivă hrana Europei și pe româncele care îngrijesc bătrâni în Italia fără contracte de muncă.

În ani electorali, cum e 2024, politicienii se laudă cu planurile lor de a-i aduce înapoi în țară pe românii din diaspora, așa cum face Nicolae Ciucă, candidatul liberal la alegerile prezidențiale, care vorbește de „Prima Fermă, Prima Livadă, Prima Seră”, dar și contracandidatul lui social-democrat, Marcel Ciolacu, care declară cu seninătate „că toată clasa politică e vinovată”, de parcă partidul pe care îl conduce n-ar fi dominat scena politică din România în ultimele trei decenii, fiind responsabil în mod direct de sărăcia și de lipsa de oportunități din satele de origine ale migranților.

Românii au nevoie de drumuri și de rețele de canalizare în satele izolate din Moldova, de transport școlar ca să poată merge la liceu măcar copiii lor, de sprijin pentru tinerele familii, mai ales când părinții sunt minori, de planuri de dezvoltare pentru zonele rurale și pentru micii fermieri. Acestea sunt „măsurile speciale” pe care politicienii le pot lua ca să-i aducă înapoi pe românii din diaspora sau măcar să oprească exodul.

Muncitorii pe care i-am cunoscut pe șantierele din Belgia sunt, înainte de toate, agricultori. Provin din comunități țărănești și vorbesc despre munca grea pe care au făcut-o la câmp și la stână înainte să-și caute de lucru în construcții.

Costel Sârghe, 43 de ani, din Bălțați, județul Vaslui, „s-a născut între oi” și a lucrat ca cioban de când avea 10-11 ani. Iubita lui avea 14 ani și el 19 atunci când li s-a născut primul copil, un băiat, urmat de două fete la distanță de câte un an.

Ionuț Rusu, 39 de ani, muncește de la 6-7 ani, de când tatăl lui a avut un accident de muncă la Fabrica de zahăr din Fălciu, județul Vaslui, și mâna dreaptă i-a fost retezată din umăr. Familia lui avea vaci, oi, cai, porci, păsări și pământ, iar cei patru băieți și o fată au fost nevoiți să se ocupe singuri de gospodărie.

Familia lui Marius Bocai, care are 27 de ani și e din Rusănești, județul Olt, cultivă legume, grâu și porumb, produse pe care le vând mai mult „la angrosiști”, pentru că nu au timp să se ocupe și de grădină, să stea și în piață, la tarabă.

În România, mica agricultură înseamnă afaceri neînregistrate, pentru că oamenii abia supraviețuiesc, cum e cazul lui Marius, surprins că roșiile costă la piață cinci lei, când el le vinde la „la angrosiști” cu 60 de bani.

În România, mica agricultură înseamnă lipsa oricărei plase de siguranță socială.

În 2021, am cunoscut o familie de agricultori din Dăbuleni, județul Dolj, care lucra sezonier într-o fermă de mere din Kent, UK. Paula și soțul ei, Relu Tălăban, amândoi în vârstă de 48 de ani, veniseră la muncă în Anglia împreună cu fiul lor, Alin, care avea atunci 25.

Familia cultiva în România celebrii pepeni de Dăbuleni, dar afacerea nu era înregistrată, o situație comună printre țăranii români, pentru că statul n-a avut nicio strategie coerentă pentru agricultură într-o țară profund rurală. Tălăbanii au semnat primul contract de muncă din viața lor în Anglia, unde sunt mai protejați decât în România, pentru că au asigurare medicală și pensie pentru cei șase ani lucrați sezonier.

În ciuda greutăților evidente – Costel nu avea electricitate și apă curentă la stână, Ionuț săpa via și grădina până când mâinile i se umpleau de bătături, Marius dormea noaptea în piață pe un pat pliant ca să păzească marfa –, muncitorii descriu cu nostalgie lumea din care au plecat: hergheliile de cai, turmele de vaci și de bivoli, ulița copilăriei, bunicii, laptele bătut în putinei, gustul gutuilor, țăranii, familia și valorile patriarhale.

Sunt milioane de istorii ale românilor plecați pe care nu le cunoaștem, pentru că nu am avut niciodată interesul să ne recuperăm istoria recentă: confuzia din anii ’90, sărăcia care a mutilat familiile la începutul anilor 2000, primele valuri de migrație în Spania și Italia, prima generație de copii rămași singuri acasă, ai cărei copii sunt astăzi a doua generație care crește fără părinți, migrația circulară a românilor care au plecat în Spania, s-au întors în România în 2012, când criza financiară s-a resimțit puternic acolo, apoi s-au dus în Germania, Anglia și Țările Nordice după 2014, când s-au ridicat restricțiile de pe piața muncii impuse României și Bulgariei odată cu aderarea la UE.

În lunile petrecute printre muncitorii în construcții din Belgia am ascultat zeci de istorii personale care fac parte din istoria noastră recentă. Contexte pe care România nu le-a înțeles, pe care politicienii le-au ignorat, și care au dus în ultimele decenii la scăderea natalității, la segregare, la infracționalitate, la radicalizare, la migrație. Mă gândesc la povestea lui Marian Copilău, 42 de ani, care a trăit 12 ani în Franța, s-a întors un an în România, nu s-a descurcat financiar și a plecat să lucreze în construcții în Belgia.

Marian a crescut în comuna Giurgeni din județul Ialomița, acolo unde Brațul Borcea se reunește cu Dunărea. El și familia lui au trăit din pescuit: până la mijlocul anilor 2000, Marian vindea pește pe Podul Giurgeni-Vadu Oii, pe unde treceau mașinile în drum spre mare. După ce s-a construit Autostrada Soarelui, o comunitate întreagă și-a pierdut sursa de venit, fără ca statul român să aibă vreun plan pentru oamenii de acolo.

Istoria migrației începe în aceste comunități pe care nu le vedem și nu le ascultăm, din care „Somewheres” sunt forțați să plece, iar dislocarea le provoacă traume și îi vulnerabilizează.

Ei sunt migranții care nu au libertatea de a rămâne acasă.

Ei sunt migranții care îi fac pe românii „educați, școliți” să se rușineze, pentru că n-ar vrea ca România să fie reprezentată în Europa de aceste povești, n-ar vrea ca ei să fie reprezentați de aceste povești.

Însă muncitorii în construcții sunt România, la fel cum „inginerii, economiștii, doctorii, oamenii de artă, știință și tehnologie” din diaspora sunt România. Putem alege să ne izolăm și să-l transformăm pe celălalt în dușman sau putem alege să umplem faliile dintre noi cu istorii personale, context și dialog.

Acest articol face parte dintr-o serie de materiale despre românii care muncesc în construcții în Belgia.

Citește partea I despre șantierele din Belgia unde se construiește în limba română.

Citește partea a II-a despre muncitorii din Belgia care n-au plecat niciodată cu adevărat din România.

Citește partea a III-a despre un român care în 2003 era imigrant ilegal și spăla vase la negru în Bruxelles, iar în 2024 are o afacere de 20 de milioane de euro.

Citește partea a IV-a despre imigranții din Belgia care tânjesc după România.

Citește partea a V-a despre La Doi Boi, piața românească din Bruxelles.

Citește partea a VI-a despre românii care lucrează în construcții în Belgia până când îmbătrânesc și spatele cedează.

Citește partea a VII-a despre familiile de români suspendate între două țări.    

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.