Nu suntem obișnuiți să ne uităm cu atenție la nuanțe și să ținem seama de context, iar uneori se întâmplă ca noi, românii, să fim și ipocriți. Combinația asta ne orbește și nu ne lasă să ne vedem în oglindă așa cum suntem, cu toate problemele și vulnerabilitățile noastre.
Fenomenul migrației nu e o problemă separată a României
Și pentru că nu ne uităm la oameni și la poveștile lor individuale, ne pierdem empatia. Asta e o explicație pentru o parte dintre comentariile negative pe care le-am primit în ultimii doi ani și jumătate, de când lucrăm la proiectul „Plecat”, despre românii din diaspora.
Unii comentatori i-au numit „venetici” și „sclavi” pe cei care și-au pus sufletul pe masă și au vorbit despre greutățile prin care au trecut în țară și în străinătate. I-au numit așa pentru că n-au făcut efortul să-i înțeleagă și pentru că la urechile lor au ajuns doar generalizările: „Au plecat din țară ca să-și construiască vile cu etaj”.
Dar fenomenul migrației e mai complex de atât și există o legătură directă între migrație și violență domestică, mame minore, rasism, corupție, șomaj, neregulile din educație și din sănătate.
Românii pleacă din țară pentru că statul nu le protejează pe victimele violenței domestice.
Românii pleacă din țară pentru că transportul școlar nu e gratuit la liceu.
Românii pleacă din țară pentru că în școli nu se fac ore de educație sexuală.
Românii pleacă din țară pentru că din spitale lipsesc citostatice.
Românii pleacă din țară pentru că societatea românească e rasistă.
Românii pleacă din țară pentru că copiii cu dizabilități nu sunt primiți în școlile de masă.
Românii pleacă din țară pentru că n-au bani să-și repare acoperișul, să-și construiască o baie sau să le cumpere jucării copiilor.
Vorbim despre milioanele de români plecați – și despre cei care continuă să plece – de parcă fenomenul acesta ar fi o problemă separată a României, nu consecința tuturor celor de mai sus.
Portrete de români plecați
Livia a divorțat de un soț violent și, pentru că nu-și permitea să-și crească singură copilul, a plecat la muncă într-o fermă din Germania. Oana „s-a măritat” la 16 ani, iar la 17 a născut primul copil. „La țară, fetele când se îndrăgostesc prima oară se mărită”, mi-a spus ea atunci când am întâlnit-o pe un câmp din Nürnberg, unde culegea castraveți. Poate că orele acelea de educație sexuală ar fi convins-o pe Oana să nu abandoneze școala doar pentru că și-a început viața sexuală.
Raluca, Ștefania, Stana și Alina nu au mers la liceu pentru că familiile lor nu-și permiteau să plătească naveta, apoi s-au măritat devreme și au plecat la muncă în străinătate ca să aibă cu ce să-și crească copiii. Bărbații lor, care au încercat să-și găsească de lucru în România, n-au putut să-și întrețină familiile cu un salariu de 1.200 de lei, așa că au plecat primii în Germania. Copiii au rămas singuri acasă și riscă, la rândul lor, să abandoneze școala și să se căsătorească prea devreme.
Tudora nu știe să scrie și să citească pentru că învățătorul i-a zis că „n-are ținere de minte” și n-a primit-o la școală, una dintre formele pe care le ia rasismul în România. Tudora trăiește într-o comunitate segregată dintr-un sat din Călărași și n-a beneficiat de niciun program, de nicio strategie guvernamentală pentru familiile care trăiesc în sărăcie extremă. Spania a fost ieșirea ei din sărăcie.
Sărăcia și lipsa de educație îi expun pe români la abuzuri
Deși în România învățământul e obligatoriu până în clasa a X-a, Gabriel nu știe să scrie și să citească, iar vulnerabilitatea lui l-a făcut victima unui fermier german din Nürnberg, care l-a exploatat și l-a agresat. În România nu e clar nici astăzi cine e responsabil pentru respectarea legii învățământului obligatoriu: școala, poliția, protecția copilului? Copiii abandonează școala cu mult timp înainte de a termina 10 clase și nimeni nu răspunde pentru asta.
Elena merge de cinci ani să muncească în Spania, la căpșuni, de când i-a murit bărbatul de cancer și a rămas cu datorii – s-a împrumutat ca să cumpere citostaticele care lipseau din spital și care ar fi trebuit să fie gratuite.
Atunci când s-au stabilit în Italia, asistentele medicale Claudia și Călina au găsit seringi, pansamente sterile, respect și empatie, lucruri care lipseau în spitalele din România. „Faptul că dimineața se începea cu igiena pacienților mi s-o părut cel mai extraordinar lucru pe care l-am văzut în Italia”, mi-a declarat Călina. „Așa îți dai seama de gradul de civilizație al unui popor. Pe vremea mea, nu exista așa ceva în România – ca o asistentă și o infirmieră sa facă igiena pacienților.”
În cei doi ani și jumătate de când lucrăm la acest proiect, am cunoscut multe mame singure care au plecat din țară – ce dureros de ironic – ca să-și poată crește copiii. România nu are servicii sociale prin care să sprijine familiile monoparentale, la fel cum nu are suficiente adăposturi și funcționari pregătiți să ajute victimele violenței domestice. Multe românce s-au salvat singure plecând din țară.
Un tată stabilit în Marea Britanie ne-a scris că a plecat pentru că are un copil cu dizabilitați și în România n-ar fi beneficiat de programe reale și eficiente de recuperare și n-ar fi fost primit în școala de masă. Ne pregătim să-l cunoaștem și să discutăm pe larg despre asta atunci când vom ajunge în Marea Britanie, vara asta.
Orașele din care au plecat
Perioada de tranziție a schimbat dinamica orașelor și sărăcia a mutilat viața de familie. Nici eu, nici Cosmin nu am observat cu atenție orașele și cred că, într-un fel, noi toți românii am fost prea ocupați în ultimii 30 de ani să supraviețuim, să înjurăm politicienii, să ne deplângem soarta și să ne lamentăm.
Nu am privit cu atenție în jurul nostru, iar presa a urmărit subiectele mari și le-a ratat pe cele mici, de nuanță, care oferă context și culoare – mai ales pe cele din anii 1990-2000, când realitatea era absurdă, contradictorie, tristă și caraghioasă.
Sunt lucruri pe care le-am aflat despre România abia de când lucrăm la proiectul acesta, deși când eram adolescentă am purtat blugi de contrabandă de la turci, am trecut pe lângă femeile care vindeau nimicuri aduse de la sârbi în piața mare din Craiova, am scotocit printre grămezile de haine second-hand întinse pe pături în Târgul Romanești și mi-a fost ciudă că n-aveam bani să cumpăr cosmetice „furate de dincolo”.
Poveștile care au lipsit din presa anilor ’90
Am trecut pe lângă mizeria de pe străzi, balcoanele modificate, terasele ilegale de la parterul blocurilor și valutiștii din centru și am crezut că așa trebuie să arate orașele. Am crezut că așa e viața, că economia asta subterană e normală, până când am crescut, m-am făcut jurnalistă și am învățat să privesc.
M-am întrebat recent de ce anii 1990-2000 nu au fost acoperiți de presă – nu sub formă de știre, nu din punct de vedere politic, ci urmărind poveștile umane, singulare, ale familiilor care nu puteau supraviețui lucrând într-o fabrică și plecau la sfârșit de săptămână în Serbia, în Ungaria sau în Ucraina ca să cumpere țigări sau alte produse de contrabandă pe care le vindeau în România.
M-am întrebat unde sunt fotografiile cu miile de români care așteptau la coadă în fața Agenției pentru Ocuparea Forței de Muncă din București la începutul anilor 2000, când fermierii spanioli selecționau muncitori români care să culeagă căpșuni în provincia Huelva. Unde sunt fotografiile cu miile de femei ca Vasilica, care dormeau noaptea, în ianuarie, în scara unui bloc, acoperite cu o pătură, pentru că coada era atât de lungă, încât dura două zile până să ajungă în fața comisiei care le evalua ca pe vite dacă erau bune de muncă.
Și nu mă refer la poze grăbite, apărute în presa vremii, sau la articole care semnalau fenomenul, ci la materiale de profunzime, la care să ne raportăm și azi, care să discute despre transformările sociale ale României de atunci și la impactul lor asupra vieților oamenilor, articole și fotoreportaje care să ne ajute să înțelegem mai bine traumele trecutului.
Primele valuri de emigranți români
Anii aceia au creat primele valuri de emigranți români și noi am întâlnit câțiva în Spania, Italia, Germania și Portugalia de când lucrăm la proiectul nostru. E important să cunoaștem poveștile acestea atunci când vorbim despre fenomenul migrației, pentru că doar așa putem înțelege, fără să judecăm casele prea mari, mașinile prea scumpe și generația de părinți care și-a lăsat copiii singuri acasă.
Monica Rezban, care lucra la o fabrică de croitorie din județul Arad, mergea la sfârșit de săptămână în Ungaria și vindea în piață ațe, chiloți, sutiene, maiouri și geci de fâș. Pleca dimineața și se întorcea seara. Uneori, își lua câteva zile libere și mergea în Turcia de unde aducea aur, covoare și geci de piele pe care le vindea în România. Din Polonia cumpăra pantofi și materiale textile care se căutau în România.
Daniel a făcut bișniță cu geci de piele și aur turcesc. După ce s-a căsătorit, a deschis un mini-market în Bârlad, unde vindea țigări, cafea și conserve de contrabandă aduse de soția lui din Suceava, de la ucraineni. Irina a lucrat de când avea 13 ani într-un magazin din Constanța care vindea haine din Turcia; lucra la negru, pentru că era prea mică să fie angajată legal.
Acesta este trecutul nostru și așa a arătat sărăcia care i-a făcut pe români să plece din țară. Nu putem începe procesul de vindecare fără să fim sinceri cu noi înșine.
Sprijin pentru diaspora
Recent, s-a vorbit despre programul „Sprijin pentru instalarea tinerilor fermieri”, prin care statul român încearcă să-i readucă în ţară pe românii din străinătate, oferindu-le până la 50.000 de euro, bani nerambursabili, pentru a dezvolta o afacere în agricultură. Inițiativa e lăudabilă, dar ce se întâmplă cu cei care nu au pământ sau nu au interesul/abilitatea de a gestiona o afacere agricolă în România?
În ce fel schimbă acest program, de care vor beneficia 400 de români, traseul migrator al milioanelor din diaspora? În ce fel îi oprește pe cei care se pregătesc chiar acum să plece din țară? În ce fel o ajută pe Mariana, care a renunțat la meseria ei de învățătoare într-un sat din Moldova ca să lucreze la curățenie în Spania? În ce fel îi încurajează să se întoarcă pe românii care muncesc în turism în Portugalia, așa cum sunt Rocsana, Mili, Ramona și Leon?
În ce fel vindecă acest program traumele pe care le-a lăsat sărăcia?
Soluțiile propuse până acum de politicieni pentru a-i convinge pe români să se întoarcă în țară arată o neînțelegere profundă a societății noastre.
România e țara europeană cu cel mai mare procent de cetățeni care trăiesc în afara granițelor. Dacă m-ar întreba cineva cum să rezolvăm problema migrației și a României care se golește, în timp ce doctorii, muncitorii, electricienii, învățătorii, îngrijitoarele, cercetătorii, vânzătorii, barmanii români caută o viață mai bună în Vest, aș spune că ar trebui să începem cu cei care au rămas. Să-i convingem pe ei să nu plece, apoi să ne gândim ce motive ar avea cei care deja au plecat să se întoarcă.
Iar ca să-i convingem pe cei care au plecat să se întoarcă nu e suficient un program pentru tinerii fermieri. Ca să-i convingem pe românii din diaspora să se întoarcă în România ar trebui să rezolvăm măcar o mică parte dintre problemele care i-au făcut să plece.
Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.
Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.
Le mulțumim prietenilor de la UniCredit Bank Romania, Epson România, Crama Corcova, Cooperativa FRUFRU și eSolutions.ro, care ne-au ajutat să pornim în această călătorie.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.